Garda de Fier

Insemnãri Sociologice

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940
Foarte puțini văd si înțeleg în ceiace se cheamă Biserică ceiace trebue să se vadă si să se înțeleagã, cu adevãrat. Dar si mai puțini trăesc ceiace trebue să se trăiască în Bisericã.
Facem aceste două constatări pe cari desigur le-au fãcut si le fac împreunã cu noi, toți aceia cari si-au pus problema Bisericii si a rosturilor ei, fie din rîvnã sfîntă pentru Hristos, fie din nevoia de a-si găsi un reazim, o axă stabilă în vîrtejul vieții sau al speculațiilor filosofice. Cãci în mod serios numai aceste categorii de oameni îsi pot pune asemenea probleme.
In miscarea legionarã s’au întîlnit îngenunchind pe lespezile sfintelor altare, rîvnitorii si „nebunii pentru Hristos” cu aceia pe cari naufragiile vieții comune si ale cugetării, i-au împins spre căutarea unui suport si a unei axe pe care sã-si reazime viața spre a-i putea da un sens definit ce nu-l avea pentru ei viața de pînă aci.
Viața pentru a se desfăsura normal spre țintele ei firesti, trebue să ție seama de realitățile cari o constitue si de acelea cari o împlinesc sau o realizeazã deplin în rosturile pe cari i le-a dat creatorul si ziditorul ei.
Numai contarea cu aceste realități nu poate duce la descifrarea sensului vieții si la identificarea țintelor ei.
Empiria comunã cea mai simplă ne vădeste o cauză transcendentă a vieții, din care derivă douã elemente constitutive ale ei. Un element care o face sã se miste pe un plan terestru si altul care o ridică pe un tărîm mai înalt dîndu-i aripi pentru un sbor continuu spre descătusare din condițiile terestrului.
Aceste douã elemente îl fac pe om, si omul nu-si poate găsi sensul real al vieții în niciuna din ele considerate pentru sine independent, ci numai în amîndouã.
Desconsiderarea unuia din aceste douã elemente înseamnã încercare de sustragere si de abdicare dela calitatea de om si dela ființa omenească, înseamnă conflicte cu firea, care-si impune totus legile, pe cari nu le putem evita, trăind în cadrul ei; înseamnă amputarea vieții chiar, stingerea ei, sau în cazul cel mai bun, deplasarea sensului ei, răvăsire si deraiere dela scopul acestei vieti. Deci lipsirea de sens real a vietii si rătăcire sau barare a drumului spre țintele ei firesti.
Viața este un bun fără egal, căci ea ne este condiție pentru toate bunurile de rîvnit, prin trãire, prin lumină, prin muncă, prin luptã, prin jertfă, prin moarte, prin înviere si prin mîntuire.
Această viață, condiție firească a devenirii si a împlinirii ei depline, a desăvîrsirii ei, deci a mîntuirei, n’o putem disprețui în niciuna din cele douã elemente constitutive ale sale. Ele sunt deopotrivă de bune si de necesare.
Desvoltate în cadrul legilor firesti cari le guverneazã, ele ne duc la o maximã perfectiune posibilă în imanențã. Aceastã perfecțiune ne poate atinge sub conducerea si controlul unei constiente si organizate puteri pămîntesti, a puterii de stat. Acesta si este rostul unei puteri de stat, care nu e nici profitoare si nici trădătoare, ci deplin constientã si umanã.
Intrucît o astfel de putere de stat si-ar atinge în chipul maxim posibil omeneste scopul, ea ne-ar da un tip de om fără îndoialã superior, si un stil de viață corespunzãtoare acestui tip de om, si prin aceasta s’ar oferi fiintii omenesti condițiile cele mai propice pentru creație, pentru desvoltare pînă la limita posibilă a condițiilor naturale ale vieții. Omul ar atinge în acest chip o stare de fericire pe care n’o atinge azi si după care aleargă cu toată truda si cu toate puterile sale.
Dar aceastã stare de fericire îl mulțumeste oare?
Dacă viața omeneascã s’ar misca pe un singur plan, pe acela terestru desigur realizîndu-se deplin si atingînd fericirea in condițiile acestui plan, omul si-ar găsi pacea si mîntiurea, n’ar mai avea nimic de rîvnit. Cum însã aceastã viată se miscă printr’un element constitutiv al său si pe alt plan superior ce nu-si gãseste împlinirea în conditiile celui terestru, iată că fericirea lui implică sau reclamă pe lîngă realizarea deplinã într’un cadru pămîntesc o altă realizare pe un alt tărîm propriu acestui element, tărîm ale cărui scări noi le urcăm pînă la un punct, iar dincolo, cu mijloacele propriei noastre fiinte, nu mai putem înainta. Atingem în acest urcus o zonã, cu altă atmosferă, care ne amețeste si ne doboară sau ne înalțã si ne deschide alte înălțimi.
Respirația noastrã ni se tae si ființa ni se sufocã, sau ni se dau puteri pentru o respirație mai largă prin care ne cuminecăm cu alte puteri întăritoare si elevatoare.
Căderea ne desorienteazã si ne răpeste si bruma de fericire pe care-am gustat-o ridicîndu-ne pînă la aceastã zonă a existenții. Ancorarea în zona zenitului ne dă lumină nouă, ne dă un sens nou vieții si o nouă fericire calitativ superioară, pe cît de greu de atins pe atît de netrecătoare arvunã a unei fericiri depline, ce se cheamã mîntuire.
Poticnirea noastră si sminteala, cãderea sau înălțarea, viața sau moartea, condamnarea sau mîntuirea, aci se hotărăste în principiu. Rîvna sufletului depãseste condițiile imanente ale vieții, si rîvna aceasta cuprinde în sine o anticipație, asupra altor condiții superioare în cari s’ar putea realiza, s’ar putea ferici fãrã apel si mîntui.
Cum puterile sufletesti ale vieții noastre, ne împing spre o ascensiune continuã si cum spațiul lor natural de destindere are o limitã ca tot ce este omenese, si cum atingînd această limită ele nu dau totus fericirea spre care năzuim, zăbovirea la aceastã graniță însearnnă stingerea fericirii, desamăgire si chiar negare a sensului vieții, isvorîtã din zãdãrnicia unui scop pe care l-am urmãrit dar nu l-am atins.
Spre a ne smulge din aceastã stare de sbucium si de negație la care am ajuns poticnindu-ne, cel ce ne-a dat viață si ne-a sădit năzuinți cari se frîng de slãbiciunea si de imperfecțiunea noastră cel ce ne-a dat valențe sufletului pentru valori ce nu le putem atinge numai prin puterile proprii; ne-a întins si puntea de trecere spre zona inaccesibilă slăbiciunii noastre; ne-a dat elementul prin care nivelãm acest hiatus dramatic al vieții omenesti, mijlocul prin care ancorăm din imanent în transcendent, prin care trecem din timp în eternitate, din omenesc în divin. Acest mijloc este credința.
Credința pogoarã dela zona divină a existenții în sufletele noastre ca să ne salte si să ne ridice în aceastã zonă al cãrei prag nu-l putem trece cu mijloacele noastre, si ‘n mãsura în care aceste suflete au prizã pentru ea, adică în mãsura în care ele nu sunt viciate, ci curate si normal desvoltate, credința se sălăsluieste adînc în noi si ne leagã puternic de realitatea supremã, în jurul cãreia toate celelalte se rotesc ca niste sateliți într’un sistem astral.. La capãtul scãrilor noastre de lut, găsim scara cerească a credinții, o putern urca numai prin credintã si in mãsura credintai noastre.
Acest element nou care nu angajeazã ființa întreagã, noi nu-l putem cuceri, ci el ni se dã. Nu-l putem cuceri pentrucă nu-l găsim în zona existentii limitate, în care găsim doar chemări pornite din adîncul ființii noastre după ea.
Credința este o realîtate a vieții omenesti pe care nimeni n’o poate ignora. Neputînd noi cuceri, nici crea, e prea firesc să admitern că ea ni s’a dat de cineva.
Cum si în ce fel?
Prin toate mijloacele mai vechi si mai noi prin care e’a s’a pogorît în sufletele oamenilor, din isvorul ei, din Dumnezeu.
Credința adevăratã si mîntuitoare care completeazã pentru desãvîrsire ființa omeneaseã, ținînd seamã întru totul de condițiile firesti ale existenții noastre ni s’a dat deplin numai prin Hristos Dumnezeu. El ne-a chemat la credința cea adevãratã si ne-a mîntuit obiectiv. Chemarea continuă la credință si la mîntuire el ne-o face pînă la sfîrsitul veacurilor prin Sf. Bisericã în care este vesnic prezent.
Ascultarea acestei chemãri si acceptarea credinții sunt condițiile mîntuirii noastre subiective, adică, ca realizări depline si vesnice a fiintii noastre, realizare pe care n’o putem atinge prin mijloacele proprii ale vieții, prin elementele ei constitutive opresante în cercul imanenței.
Sf. Bisericã, dopozitară a acestei chemări si al acestui mijloc ceresc, este întemeiatã pe considerarea stării si a posibilităților noastre resale de împlinire a vietii.
Ea este mijlocul concret, adecvat firii omenesti, si adaptat perfect acesteia, prin care Hristos Dumnezeu ne cheamã vesnic la mîntuire, la desãvîrsire.
Ea nu desființează nimic din ceiace acelas Dumnezeu zidise în fãptura omeneascã, ci toate lipsurile ei le plineste.
Ea nu desființează ordinea firească dupã care se organizează viața omeneascã în societate si în stat, ci intervine în această ordine dîndu-i un suflet si un suport mai puternic decît cele strict firesti. La elementul uman ea adaugă elementul divin al vieții, comipletîndu-l organic si armonic.
Ea se potriveste însă numai societătii si statului ce se prezintă ca organisme sociale firesti, si cu acestea nu ajunge niciodată în conflict. Nu se potriveste însã cu organismele sociale nefiresti, si pentru acestea ea este un corectiv permanent.
Biserica nu este potrivnică firii, ci întãritoarea ei, nu este nici suprapusã statelor, ci orgianic împletitã cu organismele sociale firesti. E acelas rol pe care-l are si miezul ei, credința în viața spiritualã firească, pe care n’o desființează, n’o sufocț si nu i se suprapune, ci o fortifică.
Credința pe planul spiritual firesc, e fortificantã, dinamizantã, elevatoare, desăvîrsitoare, după cum instituția prin care ea trăeste: Biserica, pe plan politic firesc, e întăritoare, desăvîrsitoare.
Ambele sunt corective pe planuri proprii acolo unde se lovesc de nefiresc.
Mîna lui Dumnezeu, puterea lui în viața spirituală si în cea de stat, e prezentă prin credință si Biserică. Stîlpii cei mai tari ai acelora sunt acestia. Garanția netrecătoare si ne schimbãtoare a realizării țintelor pe plan spiritual si politic în viața unui popor e credința si Biserica. In ele avem mijlocul corectiv infailibil al desvoltãrii firesti a vieții omenesti si a realizării ei depline
Iată, schițat sumar, ceiace trebue să se vadă si să se înteleagã prin Biserică în statul legionar
Trăirea credinții în Biserică, comportînd o expunere asemenea celei asupra Bisericii însăsi, vom stărui asupra ei cu alt prilej.
LIVIU STAN
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 8, 15 Decemvrie 1940