Garda de Fier

Profesorul Nae Ionescu

Revista “Insemnări Sociologice”. Director: Traian Brăileanu. Anu IV, Nr. 1, 1 Septemvrie 1940
La 15 Martie 1940, a murit profesorul Nae Ionescu, înainte de a fi împlinit vîrsta de cincizeci de ani.
Moartea lui, neaşteptată şi neverosimilă, pune încăodată problema dacă noi, Romînii, avem îndeajuns parte de oamenii exceptional dotati, pe cari ni-i dăruieşte natia noastră. El vine să se adaoge la acea serie de bărbati ajunşi în plină putere de creatie, dar dispăruti înainte de a-şi fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pîrvan, Vîlsan, Matei Nicolau… pentru a nu vorbi de seria încă si mai lungă a poetilor, romancierilor, nuveliştilor, secerati în pragul vietii creatoare sau în prestigioasă maturitate.
Afară de aceasta, cu disparitia lui Nae Ionescu se pune capăt uneia din cele mai originale, mai interesante şi mai patetice existente, din istoria intelectualitătii romîneşti. Căci regretatul profesor şi ziarist, profesor de vocatie şi ziarist de rasă, a avut sentimentul marei aventuri şi resursele de toate felurile pentru a o servi într’un chip impresionant. Intr’o societate, în care cei mai multi trăiesc cvasivegetativ, pe linii mai mult etnografice şi mai mult biologice, sau în care se trăieşte mica şi banala aventură exasperată a arivismului de toate nuantele sau mai degrabă fără nuante. Nae Ionescu aducea setea interioară şi nobilă a aventurii dramatice, organice, cu implicatii metafizice, cu strălucire artistică şi cu coerentă religioasă. Poate numai un Panait Istrati, brăileanul cu care are şi alte note comune dar mai multe diferentiale, a mai adus în peisagiul vietii noastre spirituale, această tulburătoare pasiune de aventură majoră, pe deasupra conformismelor, pe deasupra oboselilor, pe deasupra misticei caftanului.
Născut într’o societate care păstrează încă, în parte şi în adînc, structura patriarhală, după care omul nu-şi construieşte singur viata, Nae Ionescu a dat conationalilor săi exemplul unei vieti de mare îndrăzneală şi de stil personal. Iar celor cari îl înlocuiesc pe Dumnezeu, morala, familia, prietenia şi chiar neamul, cu rangul social, le-a dat un exemplu de o cerbicie dusă pînă la martiraj, pe care din nefericire aceştia nici nu-l pot pricepe.
Dealtfel, un astfel de om este greu de înteles şi, pentru cei ce nu l-au cunoscut foarte deaproape, trebuie să aştepte să-l cunoască foarte de departe, pentru a întelege ceva din autenticitatea şi semnificatia lui. Cînd timpul, care este cel mai bun silogism, va aduce sporul lui de întelegere, se va lămuri mai usor figura spirituală a unui astfel de singular trecător prin strania si sacra scenă a vietii. Pînă atunci, noi trebuie să ne multumim cu mult mai putin.
Această greutate de a-l întelege, vine mai cu seamă din varietatea resurselor lui spirituale şi de viată. Avînd o inteligentă ce constituia o permanentă surpriză şi care în viată a fost însuşirea care i s’a apreciat cel mai mult, fiind ridicată la nivelul de „ faculté maîtresse”; având un puternic sentiment al eului propriu, a cărui tărie era însă interiorizată pînă la maximum şi cele mai adesea învăluită chiar în fluidităti domoale şi într’o surdină sau transfigurare, care uneori mergea pînă la umilintă crestină; avînd dacă nu un optimism net, dar o mare credintă în posibilitătile viitorului, credintă care tinea de temperamentul lui, – era firesc, era fatal, să aibă o carieră spirituală şi să deseneze o traectorie ca acelea, pe cari le-a reprezentat timp de două decenii.
Dar resursele si înclinatiile lui nu se opresc aici. Ca la toti oamenii de exceptie, ele se afirma şi se diversifică într’un complex de antinomii, al căror joc tainic şi număr covîrşitor au constituit potentialul său de viată. Putere logică, dialectică, şi totusi un anume lirism de fond; filiatii şi vizări metafizice, şi totuşi apreciind viata de societate; un anume dogmatism de ultime rezerve, de mari certitudini, şi totuşi un relativism de o rară capacitate de mlădiere; tenacitate şi subtilitate sau intransigentă şi abilitate tactică; indrazneată neobişnuită şi modestie dusă uneori pînă la un tulburător anonimat; păgînisim şi ascetism, ceva de om de Renaştere şi totuşi ceva de cruciat; om de societate, uneori chiar de viată mondenă, şi totuşi simtind o singurătate ultimă, pe care credem că a încercat-o la răstimpuri; optimism şi totuşi o bună dispozitie care cîteodată se hrănea din melancolii; preocupat de viitor şi totuşi istoricist în chip organic şi deliberat; universal ca om, fiind interesant şi sugerînd adesea simpatii chiar în taberile cele mai adverse, şi totuşi autohtonizant; ceva nefixat de „neglijentă” care e a vietii însăşi şi de formulă veşnic deschisă, şi totuşi posedând anume stele polare; degajare dacă nu dispret pentru eruditie, si totuşi avînd o informatie pătrunzătoare mai în toate domeniile; simtul momentului, dar nu ”impresionist”, liric dar contra oricărui melodramatism şi “schwärmerei”; istoricist dar nu evolutionist; iubitor al preciziei, al faptului conturat si just depistat, şi totuşi antipozitivist; om de teorie, artist, şi totuşi avînd bucuria şi aptitudinea organizării, a gospodăriei… iată numai o parte din aspectele, coardele şi ecourile acestei personalităti. Desigur, unele din aceste antinomii se pot reduce la unitate, altele îşi conditionează reciproc termenii şi toate s’ar putea ierarhiza pînă la un punct. Dar enigma rămîne şi aceasta era Nae Ionescu. Atîtea forte diferite, unele contradictorii, nu formau o unitate existentială atât de organică şi de strîns structurată dar în acelaşi timp suplă şi degajată, decît prin arta de viată a purtătorului lor. Sunt oameni complicati: adeseori supărători de complicati, dar fără a fi deloc complexi. Şi, oricît ar părea de ciudat, sunt uneori chiar oameni complexi fără a fi complicati. Nae Ionescu era însă şi una şi alta. Si aici e una din pricinile aerului şi haloului de mister şi de excelare ca exemplar uman, cari au caracterizat aparitia şi istoria lui. S’a abuzat de o vorbă celebră spunîndu-se despre prea multi că si-au pus talentul în operă şi geniul în viată. Afirmatia aceasta e însă foarte potrivită pentru Nae Ionescu. Ce e mai însemnat într’un suflet, se arată, la unii oameni, în opera lor; la altii, în viata lor – nu e la toti la fel. Si mai sunt oameni, la cari opera însăşi face parte din viata lor cu acelaşi titlu ca alte manifestări ale acesteia. Pentru profesorul nostru, un prieten, o discutie cu oarecine, o luptă, un articol, o prelegere, erau la fel de însemnate. Ceeace-l interesa era viata integrală, ca supremă aventură adusă ofrandă creşterii vietii generale, şi nu se selectiona pe el însuşi, ceeace implică întotdeauna oarecare artificialitate, pentru a se manifesta într’un anume fel, cum nu era în ansamblu. A primi un cunoscut, a aşeza cărtile în rafturile unei biblioteci, a face ordine la un “oficiu de librărie”, a cerceta registrele şi ruajul unei mari institutii oficiale, erau pentru Nae Ionescu fapte tot atât de importante ca şi a cunoaşte o carte de filosofie ori a stabili jaloanele unui studiu. Totul avea pret pentru el doar prin echivalenta de viată, de spirit, şi în această privintă viata sa a avut un fel de egalitate, fără a fi fost niciodată egală cu aceea a oamenilor obişnuiti. Peste complexitatea lui alcătuită din atîtea antinomii constitutionale, era deci şi un fel de curioasă omogeneitate, care imprima vrajă şi dinamism de viată în manifestări. Deaceea oricît ar încerca spiritele analitice să puna ordine definitivă şi să găsească sensuri complecte în această tesătură sufletească dominată de acelaşi suflu al vietii şi de un acelaşi înteles al valorii în toate gesturile pe cari le făcea, credem că destinul lui Nae Ionescu s’ar vădi cel mai apropiat nu într’o expunere pur abstractă, ci într’o “viată”, într’un roman, într’o istorie. N’ar avea nevoie de nicio romantare şi de niciun element adăogat la această “viată”. Ar fi destul să arate adecuat ceeace a fost.
Dar pînă atunci şi dacă se va ivi vreodată scriitorul, care să aibe dreptul să se apropie de viata lui Nae Ionescu, rămînem tot la procedeul mai modest, deşi nepotrivit, al desprinderii de sensuri. In această directie, fiecare va vedea altceva – şi va vedea partial, unilateral. Documentul de viată în chestiune e atît de variat, încît vor exista note pentru preferintele fiecăruia. Unii vor vedea în acest om un închinător al vietii nefalsificate, mereu inedite, fatale, sancte chiar şi în păgînitătile ei şi în fond nemuritoare. Altii vor vorbi de omul, care-şi crea obstacole grele pentru a le învinge, ori pentru a lupta. Unii vor aminti de efortul de a se depăşi mereu pe sine în întelesul de a trece la altceva, care să nu oprească viata pe loc ori să nu tolereze pauze funebre, altii vor insista asupra rigorismnnlui său logic. Unii se vor opri asupra “scepticului”, altii asupra „fanaticului”. Unii vor vorbi de inovatorul, de initiatorul, de revolutionarul spiritual, altii despre păzitorul legii. Tot aşa se va putea vorbi rînd pe rînd de “dialectica” lui, de “ironia” sa specitică, de felul atît de interesant de „disponibilitate” pe care l-a construit, de prietenul, de atitudinea fată de problema mortii şi a vietii, de sinceritatea lui, de profesorul, pedagogul şi agitatorul spiritual predestinat cari erau în el… şi de o sumă de alte lucruri.
Intrucît ne priveşte, subliniem, din tot ce am arătat sau sugerat în treacăt, două trăsături.
Intîiu, ceeace am numi viitorismul lui. Pe Nae Ionescu îl interesa întotdeauna într’un mod superlativ felul cum poate să arate obrazul viitorului. Era la el o voluptate intelectuală de o rară acuitate în a adulmeca semnificatiile vietii, care are să vină pentru omenire şi pentru neam. Şi cînd prevedea ceva, cînd anticipa ceva, se transforma dela sine în initiator şi luptător pentru noua structura istorică ce va veni şi care începuse chiar să se arate, indirect şi discret, în lucruri, aşa cum soarele îşi trimite lumina cu mult înainte de a apare el însuşi la orizont. Acestui viitor i se dăruia Nae Ionescu atît în viata generală cît şi în cea personală, cari dealtfel la el erau strîns unite formînd adesea un singur act. Pentru a întelege şi a sluji mai direct şi mai autentic viitorului, el spunea câteodată: “eu rup puntile cu trecutul”. Şi o făcea în adevăr, pînă la o limită pe care o vom vedea. Nu-şi tolera nimic din ce ar fi putut să-i oprească avîntul sau să-i falsifice trăirea în functie de timp. E aici o cauză pentru care nu s’a grăbit să scrie cărti, pentru care cartea îi apărea oarecum ca un ferpar de înmormîntare, pentru care nu făcea rezumate, nu lua note, nu oprea timpul şi nu se fixa funebru cu ajutorul alfabetului ori a inventiei lui Gutenberg. Mergea chiar pînă acolo, încît uneori recitea ceeace în ajun scrisese numai cu scopul de a se împrieteni mai mult cu o idee, de a-i prinde toată configuratia, şi apoi distrugea totul. Dar acest “viitorisim” al lui Nae Ionescu avea un ,,pendant”, după cu am spus: legătura organică, subconstientă în primul rînd, însă şi doctrinară, cu trecutul. Nae Ionescu era doar un traditionalist! Şi încă unul dintre cei mai decişi, mai critici şi mai lucizi, făcînd poate din categoria gînditorilor şi militantilor pentru traditie, din istoria contimporană a societătii româneşti. Si tocmai de aceea viitorismul său era atît de substantial şi de integrat în lucruri, într’un destin în fond de ordin comunitar. De aceea a dat un tip de revolutionar fără elemente spectaculoase şi romantice, dar căruia în esentă greu i se poate găsi pereche. In epoca modernă există un fel de revolutionarism epidemic. El este însă mai mult personalist şi nu se interesează de trecut. E un sport orgolios sau prezumtios in vid istoric, care alteori îşi aliază bucuria distrugerii pentru distrugere. Nu aşa la profesorul nostru. “Traditia” şi “revolutia” nu erau opuse la el, deşi modernii şi chiar multi sociologi le opun. Ci ele se confundau în elanul istoric. N’a fost la noi om care să fie mai obsedat de viitor, dar n’a fost altul care să blameze mai incisiv “paşoptismul” de atitudine, nu atît paşoptismul care a fost, ci acela care este. Şi toate aceasea fiindcă Nae Ionescu era făcut să servească devenirea istorică adevărată. A fost un servitor al istoriei.
Al doilea, subliniem o trăsătură care e pe deasupra istoriei. Am văzut că Nae Ionescu nu poate fi înteles în afară de timp, de istorie. E la el o filosofie a timpului şi a istoriei, care a intrat în însăşi viata lui şi i-a determinat-o. Această filosofie ar fi interesant de stabilit şi în jurul ei s’ar putea reface în mare parte viata şi întelege noima existentei acestui om. Ceeeace îl determina în chip obişnuit, dîndu-i dinamismul patetic de aventură în stare pură, precum şi implicatii şi repercusiuni suprapersonale, era acest istoricism revolutionar al său. Cu toate aceasea, era în sufletul acestui semen al nostru, atît de putin asemenea cu cei mai multi dintre noi, un strat sau o ratiune mai adîncă ori mai înaltă, un prund ultim şi tainic. Aceasta îl ridica deasupra tuturor relativitătilor şi, în cele din urmă, îl izbăvea chiar de marea lui obsiesie: istoria. Poate că înainte de a închide ochii, la aceasta s’a gîndit. Şi poate că o parte din liniştea, pe care de atîtea ori a avut-o în mijlocul furtunilor, se datorează acestui ultim fond al lui, acestei viziuni de cea mai pură metafizică şi de acolo unde metafizica se uneşte cu religia… Nae Ionescu era un metafizician şi un credincios. Vedea viata desvoltîndu-se cu sete în timp. Ştia că timpul, şi anume timpul organic, e conditia realizării vietii şi că tot în timp e dată ecuatia şi drama luptei de mîntuire a omului. Dar mai ştia că, dincolo de aceasta, e o perfectiune atemporală, care are esentele şi vointele ei, care, fiind pe deasupra conditiilor timpului, e într’un fel statică şi veşnică, în aceiaşi măsură în care e şi vie. Ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare crestină şi cu multă precizare creştin-ortodoxă, ne-ar ajuta ca să întelegem această intuitie de ultim temeiu a lui Nae Ionescu, ce era la el idee dar şi substantă vocatională de cel mai mare reazem şi de cea mai mare discretie. Dacă pateticul vietii lui e în legătură cu istoria, dacă pentru aceasta s’a născut şi tot pentru ea a murit, dar cea mai tăinuită a lui mîngîere şi retragerea lui din urmă erau pe acest liman, pe această viziune a esentelor şi desăvârşirilor fără naştere şi fără moarte, deci fără istorie… Până la un punct foarte înaintat, totul era pentru el devenire continuă, istorie, panta rhei. Insă dincolo de aceasta, era un vad de ultime întelesuri şi un fel de albie fixă, la care se raporta toată istoria noastră. In lumea noastră, fixitatea e artificializare, e moarte, şi nimeni n’a simtit aceasta mai puternic decît Nae Ionescu. Dar în lumea cealaltă, lumea ultimelor coordonate, fixitatea e viată. In lumea noastră, perfectiunea nu există şi ce se apropie de perfectiune se apropie de moarte, fiindcă iese astfel din această lume. Dar dincolo, în lumea cea mai reală şi cea mai ideală totodată, perfectiunea e maximul de trăire, e actul suprem. Acolo totul stă şi totuşi totul viază, acolo sunt esentele şi luminile, fată de care lumina din lumea noastră e ca noaptea fată de ziuă.
Cum de va fi ajuns Nae Ionescu la această ancorare metafizică, nu ştim şi nici nu e nevoie să ştim toate. Dar cele două respiratii ale lui, istoricismul şi metafizicismul atemporal, îi complectează în oarecare măsură fizionomia lăuntrică. Ele sunt două branhii spirituale şi nu odată se vor fi sustinut reciproc si îl vor fi ajutat să-si ducă, luptînd, viata pînă la capăt. In cotemplatia metafizică, găsea o supapă pentru amărăciunile din lumea noastră, pentru salvarea optimismului lui spiritualizat; în contemplatia istorică, vedea semnele esentelor ultime, transcedentale, divine, cari se manifestă gradat şi fragmentar în timp. Aşa că, istoricism puternic, inspirat, pe un anume fond de eleatism, Heraclit unit cu Parmenide – luînd însă aceşti termeni într’un înteles foarte general, mai mult ca sugestie pentru ce vrem să spunem – sintetizează o formulă de ideatie şi de viată, de care n’a fost străin profesorul Nae Ionescu. Dacă în primul caz si pentru ochii noştri mai mult empirici, a fost un servitor al istoriei, în al doilea caz şi pentru intuitiile şi presentimentele noastre mai adînci, a fost un servitor al metafizicei.
Iar în istorie, a văzut mai ales comunitateea etnică, neamul.
Şi în metafizică, mai ales pe Dumnezeu.
Deci, în ceeace a avut mai bun, profesorul Nae Ionecu a fost un servitor al natiei lui şi al divinitătii. Poate fi un scop de viată mai înalt?
E adevărat, în felul acesta, s’a servit şi pe el. Am văzut ce puternic sentiment al eului propriu avea Nae Ionescu. Cu inteligenta lui extraordinară, dacă în sufletul lui n’ar fi fost in contact hotărîtar decît acest eu şi această inteligentă, purtătorul ar fi fost un om poate pierdut şi poate demonic. Dar spiritele mai găsesc în însăşi complexitatea lor elemente de salvare si mai ales ele cunosc şi aplică în chip instinctiv o lege a compensatiei. Scot în evidentă şi instalează ca ideal acele elemente spirituale din sufletul lor şi din cultura omenirii, cari le pot da o armonie, o economie creatoare şi o utilitate vitală şi istorică maximă. Mergînd pe calea aceasta, eul puternic al lui Nae Ionescu s’a aplicat în servirea din ce în ce mai intensă a unor realităti obiective: viata generală şi mai ales comunitatea etnică, viata transcendentului şi mai ales comunitatea bisericii. S’a salvat pe el salvînd pe altii şi invers.
Ce au folosit societatea şi cultura noastră din această jertfă, din această ardere şi din această chimie de transfigurare personală, e ceeace va avea de stabilit în primul rînd istoria noastră viitoare. Lăsăm cu încredere să spună aceasta istoricul ce va veni, căci istoria e un sacerdotiu şi e adevărata magistratură. Noi, cei de azi nu putem fi decît cronicari. Şi ca modeşti cronicari, cari am luat parte la fapte, trebuie să spunem măcar atît:
Societatea romînească a avut întîia renaştere odată cu sfîrşitul selcolului al 18-lea şi începutul celui următor. Această renaştere a coatinuat şi s’a consolidat pînă pe la sfîrşitul războiului mondial. Ea a avut un caracter cultural, politic şi juridic. A doua renatere românească, a doua mare întorsătură a istoriei noastre, a început acum aproximativ douăzeci de ani. Ea e mult mai adîncă şi se va urma multă vreme. Caracterul ei este în primul rînd spiritual şi metafizic. E vorba acum să fim noi înşine, să venim cu absolutul structurii etnice în felul de organizare a fenomenului vietii. S’a mai întîmplat, ceeace a fost o coincidentă fericită, că paralel cu această maturizare a noastră ca popor, cu trecerea dela emanciparea politică şi general culturală la emanciparea pur spirituală, să se afirme în cultura europeană o întoarcere la spiritualitate înaltă, la etnicism specific, la religie şi la metafizică. In această conjunctură a spiritului european, era mai uşoară intrarea în noi înşine.
Dar despre aceste două aspecte, despre renaşterea romînească adîncă şi despre primenirea spiritului culturii europene, ceeace a format la noi conceptul de nouă spiritualitate despre care s’a discutat atît, au vorbit în primul rînd patru oameni. Vasile Pîrvan şi Nae Ionescu, dintre cei plecati. Lucian Blaga şi Nichifor Crainic, dintre cei în viată. Mai ales lor li se datorează esentialul în noua orientare a spiritului culturii romîne. Inainte ca Lucian Blaga să-şi fi lansat fastuoasele lui trilogii, Nae Ionescu a lucrat direct, printr’un învâtămînt oral, asupra conştiintei filosofice a tineretului nostru, producînd o elită gînditoare care avea să se manifeste curînd în publicistică şi în crearea de opere. Cercul lui de activitate a fost restrîns ca suprafată, dar ecoul a fost cu atît mai mare. Astăzi chiar, e uşor de identificat la multi tineri gînditori şi autori un anume fel de a pune problemele şi anume: întorsături de frază, cari sunt ale fostului lor profesor. Activitatea la catedră a lui Nae Ionescu a produs chiar, într’un rînd, un fenomen, un curent, asemănător cu cel al lui Maiorescu sau al lui Pîrvan. Despre el se poate spune că a fost cel mai viu învătămînt filosofic de după războiu în tara noastră. Nimeni n’a informat despre ceeiace e în adevăr nou, despre virtualitătile gîndirii filosofice actulale. Şi nimeni nu a sugerat mai mult şi mai pasionat decât el. Intre altele, l-au ajutat pe Nae Ionescu două calităti pentru a îndeplini acest oficiu: o mare generozitate şi o permanentă tinerete de spirit. Acest om a dat, prin prelegeri, conferinte, articole sau discutii particulare, nenumârate motive şi îndemnuri, cari s’au transformat adesea în lucrări sau în ambitii sustinute de ascendentă spirituală. Ii era tot una dacă era citat sau nu. Ştia că nu el este sfîrşitul, după cum nu el este începutul şi că spiritul e pretutindeni şi n’are nevoie de certificatul de botez. Cele mai însemnate şi mai personale gînduri şi descoperiri ale lui, şi le-a spus adesea nu numai fără nici-o disimulare, dar cu bucurie. Ce deosebire de cei cari îsi au parcă ideile numărate, cari îşi păstrează documentele în safeuri şi cari, când intri în camera lor de lucru, dar fuga să-şi acopere fişele! Iar tineretea lui Nae Ionescu a constituit un adevărat miracol. Indrăzneala ingenuă a gîndului a păstrat-o pînă la urmă. S’a bucurat tot timpul de exercitiul ideii cu o încîntare de adolescent. N’a făcut niciodată caz de “generatie”, dar a vorbit cu proprietate în numele unei alte generatii a spiritului, isbutind să rămînă înaintea chiar a celor cari se născuseră după el. Desigur, n’au lipsit cîrtitorii. Aceia – mai ales dintre universitari – cari spuneau că la Nae Ionescu “nu se învată carte”, cum au spus si despre Pirvan şi cum ar fi putut spune de atîtea ori despre lorga. La profesorul în chestiune nu se învătau în adevar anume manuale şi niciun manual, dar se facea ceva mai mult şi mult mai mult: se desvolta pasiunea pentru probleme, se însuşia o metodă, se năştea o ambitie, se dădea o orientare structurală, se creau oameni vii pentru viata duhului şi uneori se ajungea chiar la formarea unei confrerii spirituale. Pentru aceasta din urmă, profesorul aducea un suflet de prieten devotat şi de tovarăş “à toute épreuve”. Studentii simteau că profesorul joacă în fond un rol greu, deşi cu multă îndemînare şi voie bună, simteau că li se dăruieşte şi că nu jonglează cu ideile, cum îşi închipuiau nerozii, ci că ele sunt totul pentru el, bucurie de viată, astăzi, putintă de tragedie, mîine.
Profesorul Nae Ionescu a murit primăvara. Orizontul se limpezea, mugurii se deschideau, păsările cerului începeau să cînte imnuri. In acelaşi timp, în casa jumătate boerească, jumătate mănăstirească, de la Băneasa, se istovea un om, care n’a fost ca ceilalti, dar care a realizat atît de mult drama umană! A fost un contrast dureros.
Dar poate că această moarte în primăvară a fost şi un simhol. Moartea e o nouă nastere. Una metafizică, dar şi una istorică. Ideile profesorului, dinamismele lui, elevii lui, suferinta lui, vor fructifica. Odată cu coborîrea lui în pămînt, nu s’a coborît numai un trup neînsufletit, ci un germene de viată a fost pus de un destin aspru, în solul culturii noastre.
Si totuşi, ceeace putea face el însuşi în chip direct nu o va mai putea face nimeni. Ajuns în partea din urmă a vietii, se gîndea la datoria de a-şi consemna în chip definitiv ideile. Ceeace pînă atunci nu-i apăruse ca ceva justificat, acum, în fata inevitabilului, putea fi luat în consideratie. Intocmise planul cărtilor lui, începuse tratatul de logică. Fără să mai vorbim de ce ar fi putut face în alte domenii. Posibilităti pierdute. Nu e oare istoria romînilor în bună parte cimitirul posibilitătilor pierdute? Revolta n’are niciun sens în fata mortii, fiindcă moartea e ceva metafizic şi metafiziceşte toate sunt bune. Dar totul nu e metafizic în noi, chiar dacă este esentialul. Avem dreptul măcar să ne doară. Deaceea la această despărtire, un fost elev nu paate face altceva decât să localizeze propriile cuvinte, pe cari el însuşi le-a spus la moartea lui Vasile Pîrvan: să-i fie tărîna uşoară, atît de uşoară, pe cît ne e nouă de mare durerea.
VASILE BĂNCILĂ
Revista “Insemnări Sociologice”. Director: Traian Brăileanu. Anu IV, Nr. 1, 1 Septemvrie 1940