Garda de Fier

Bătrânul zeu Zalmoxis, tăria şi mângăerea „Geţilor nemuritori”...

Revista “Gândirea”, Anul XX, Nr. 1, Ianuarie 1941
Bătrânul zeu Zalmoxis, tăria şi mângăerea „Geţilor nemuritori” şi a altor populaţii trace de acum 2500 de ani este o figură extrem de eterică în literatura şi ştiinţa românească. Miile de ani l-au învăluit în pânza de aur a mitului şi ameninţă să-l îngroape ca pe o mumie. Dumnezeul unui neam este însă isvorul nesecat al civilizaţiei şi al tuturor aspiraţiunilor sale către ideal. Zalmoxis n’a fost nici un fetiş şi nici un idol efemer ca la multe dintre popoarele primitive şi sălbatice. El a fost încarnarea celei mai înalte şi mai pure forţe divine la neamurile traco-getice şi a impus cel mai superb stil de viaţă morală şi religioasă unui mare număr de oameni de pe o întindere considerabilă de pământ. Aceşti oameni erau strămoşii noştri Daco-Geţii. Dacă Roma nemuritoare ne-a dat mândria, asprimea şi disciplina legiunilor sale, reînviate azi atât de fericit în legiunea nesfârşită a cămăşilor verzi — fasciile României moderne — Geţia strămoşească a turnat în sufletele noastre setea după desăvârşire şi credinţa caldă în nemurire.

Această desăvârşire şi această nemurire vin dela Părintele nostru Zalmoxis. Dar cine era Zalmoxis? Vechimea imemorială a acestui zeu, lipsa unei tradiţii scrise despre el la popoarele traco-gete, relaţiunile fragmentare şi deseori confuse ale autorilor greci şi latini, dar mai ales interpretarea raţionalistă şi naţionalistă în sens grec a vieţii şi doctrinei acestui zeu, dată de izvoarele greceşti, au îngreuiat şi îngreuiază enorm lămurirea stării civile a lui Zalmoxis. S’au făcut nenumărate ipoteze, pe cât de ingenioase, pe atât de fragile. Singurul lucru sănătos de făcut în asemenea caz este cercetarea fără prejudecată, dar cu toată precauţia a izvoarelor celor mai vechi. Adică a lui Herodot, Platon şi Strabon.
Potrivit pe de o parte concepţiei antropomorfice în materie de credinţă, pe de alta orgoliului rasial al vechilor Eleni că toate ideile înalte din cultura şi religiile aşa numitelor popoare barbare sunt de provenienţă greacă, clasicismul grec înfăţişează pe Zalmoxis ca elev al lui Pythagora. lată cuvintele lui Herodot: „Acest Zalmoxis a fost un om; el a fost sclavul lui Pythagora al lui Mnesarh, la Samos. Liberându-se, se în­ toarse în ţara lui foarte bogat. In patrie, aci, Tracii duceau o viaţă primitivă şi simplă. Zalmoxis cunoscând felul de viaţă al Grecilor Ionieni precum şi concepţia lor despre existenţă, superioară celei a Tracilor, pentrucă fusese în legătură cu Grecii şi în deo­sebi cu cel mai savant dintre ei, cu Pythagora, îşi clădi un apartament pentru bărbaţi (un andreon), unde adăpostea şi ospăta pe cei mai buni dintre locuitorii cetăţii. Aci el predica învăţătura că nici el, nici oaspeţii lui, nici urmaşii lor perpetui nu vor muri, ci că, — după moartea trupului — vor merge într’un loc unde vor duce o viaţă fără sfârşit şi unde se vor bucura de tot binele. In această casă pentru bărbaţi unde Zalmoxis predica astfel şi unde încerca să pună în practică învăţătura lui, el îşi construi o ca­meră subterană. Când această cameră fu gata, el coborî în ea şi dispăru trei ani din mijlocul Tracilor. Poporul fu îndurerat şi-l plânse ca pe un mort. Dar în cursul celui de al patrulea an, el se arătă Tracilor şi-şi adeveri spusele. Iată istoria sa, după cum mi s’a povestit. In ce mă priveşte, eu nu sunt nici prea neîncrezător, dar nici prea credul faţă de menţionata cameră subterană. Eu cred că acest Zalmoxis a precedat cu mulţi ani pe Pythagora; îmi este perfect indiferent dacă Zalmoxis a fost un om sau un zeu regional la Geţi”. Aşa sfârşeşte Herodot. Puerilitatea acestei legende sare în ochi. Grecii Pontului-Euxin, aceia care îl informează pe Herodot, nu puteau admite că o concepţie aşa de înaltă ca nemurirea sufletului, să aibă o origină barbară, getică. Şi atunci soluţia a fost simplă: Zalmoxis a fost sclavul şi elevul lui Pyrhagora dela care a împrumutat nu numai doctrina în chestiune, dar şi tot stilul de viaţă civilizată al Ionienilor.
Herodot ezită să se pronunţe asupra umanităţii sau divinităţii lui Zalmoxis. El nu poate hotărî dacă acesta a fost om sau zeu. La fel şi în privinţa camerei subterane, care a servit ca mijloc de demonstraţie a nemuririi.
Ezitarea lui Herodot este explicabilă. Interpretarea prea raţionalistă pe care conaţionalii săi o dădeau mitului precum şi neputinţa lui de a se informa direct, necunoscând limba getă, l-au derutat.
Adevărul este însă că ideea nemuririi sufletului — cea mai luminoasă şi cea mai sigură dintre toate dogmele religiei Geţilor — se degajează din credinţa într’un singur Dumnezeu, infinit în putere şi în bunătate. Geţii credeau că nu mai există alt Dumnezeu afară de al lor. Acest premonoteism şi universalism presupun o vechime extraordinară a zeului get. O vechime prea mare pentru istoricitatea Iui Zalmoxis.
Zalmoxis a fost identificat târziu cu marele zeu al Geţilor; totuşi cu mult înaintea lui Herodot. înainte de a fi zeu, Zalmoxis a fost un mare rege, preot şi profet al Geţilor. Un text din Platon ne spune că Geţii înşişi numeau pe Zalmoxis regele lor şi-l socoteau mare medic, adică, în limbaj antic, preot-magician. Strabon ne relatează că Zalmoxis a fost mai întâi preotul celui mai mare zeu al Geţilor şi numai mai târziu a ajuns zeu. Aeelaş autor ne dă detaliul, excepţional de preţios, că tradiţia divinizării preotului la Geţi s’a menţinut până la venirea lui, şi citează cazul marelui său contemporan, preotul Deceneu al lui Burebista. Marele preot get era totdeauna colaboratorul, coregentul indispensabil al monarhului. O tradiţie transmisă de aeelaş Strabon ne spune că poporul get nu da ascultare hotărîrilor regale decât dacă erau întărite de marele preot. Acest detaliu ne arată că a fost o vreme când regele şi marele preot făceau una. Coexistenţa într’o singură persoană a regelui şi a marelui preot din timpurile cele mai îndepărtate si până la ortodoxia noastră bizantină este un adevăr comun în istorie. Faraonul egiptean, regele Persiei, împăratul asirian şi cel roman, erau şi mari preoţi. In ce priveşte pe Geţi, e demn de luat în seamă că preoţii lor sunt numiţi „fondatorii” sau „fondatorii de oraşe”. Dar cine sunt fondatorii decât regii? Istoria culturii şi psihologiei popoarelor nu cunoaşte alţi fondatori. Numele însuşi al lui Zalmoxis înseamnă, în limba traco-scita: „Rege, Stăpân de oameni”. Zalmoxis este deci regele, regele prin excelenţă. Nu e vorba de un rege ceresc, adică, de un apelativ al divinităţii supreme, aşa cum s’a zis; ci de un rege cârmuind pe pământ. Legătura organică a regelui Zalmoxis cu pământul o avem în nume de oraşe şi persoane ca : Zaldapa, Salmydessos, Zelmisses, Abrosalmes, Saldobyssa, Sarmisegetuza. In fine, se cunosc cazurile istorice ale regilor Cosingas şi Comosicus cari erau şi mari preoţi în acelaş timp.
Divinizarea s’a efectuat nu atât asupra regelui cât asupra marelui preot. Evident, pietatea şi recunoştinţa poporului aşează cu uşurinţă pe regii pământeşti pe ţronuri divine. Dar preotul-profet Zalmoxis se bucura de privilegii speciale care să-i facă pârtie spre divinizare. Mai întâi faptul că acest preot locuia în muntele sfânt Kogaionon, sediu al celei mai mari şi mai străvechi divinităţi getice. Caracterul sacru al muntelui conferea încetul cu încetul aceeaş sfinţenie şi preotului Zalmoxis. Acest preot şi toţi succesorii lui erau inaccesibili oamenilor; ei nu puteau fi vizitaţi decât de rege şi de servitori cari îi aduceau cele trebuincioase. In al doilea rând, preotul Zalmoxis era consilierul indispensabil al regelui, şi avea deseori chiar puterea unui hiperrege. Nimic nu se făcea fără sfatul şi aprobarea lui. Sfatul şi aprobarea erau socotite că sunt dictate de către zeul suprem, al cărui profet era, dar nu e mai puţin adevărat, că în forma vizibilă, acestea veneau dela el.
La început, zeul Zalmoxis era o divinitate a pământului şi a subsolului, o divinitate htoniană. Preotul şi pe urmă zeul Zalmoxis au oficiat şi au locuit în sanc­tuarul vechiului zeu al Geţilor din muntele Kogaionon. Camera subterană, în care — după Herodot — Zalmoxis a intrat şi de unde a ieşit pentru a dovedi nemurirea, era mormântul vechei divinităţi getice.
Zalmoxis începu să se spiritualizeze încă din vremuri foarte depărtate pentrucă deja pentru Herodot spiritualismul şi nemurirea Geţilor apar ca foarte vechi. El se înălţă din grotă pe vârful muntelui şi de aci în cerul luminii şi al nemuririi.
Care erau atributele zeului Geţilor?
Zalmoxis era şeful suprem al naţiunii getice şi al lumii. El singur susţine şi garantează viaţa poporului său atât aici, cât şi dincolo.
El era izvorul hotărîrilor regale; el sfătuia regele şi naţiunea prin marele preot pentru actele politice, sociale, morale şi religioase. El era oracolul suprem al naţiunii. El era educatorul naţiunii prin preoţii săi, care predicau doctrina zalmoxeeană.
El creia ordine călugăreşti dintre care cel mai celebru era acel al „Săracilor”.
Preoţii, de o cumpătare proverbială, învăţau poporul să ducă o viaţă sobră: să nu mănânce carne şi nimic din ce constituie o creatură, ci numai miere, lapte şi brânză. Preoţii trăiau în afară de căsătorie şi duceau o viaţă liniştită şi independentă. Ei erau şi judecători.
Prin aceiaşi preoţi Zalmoxis învăţa pe Geţi cultul vitejiei şi al dreptăţii; Herodot numeşte pe Geţi „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre toţi Tracii”.
Corpul şi viaţa nu au nici un preţ. Se cunoaşte practica Geţilor şi a Trausienilor la naştere şi la moarte: „copilul nou născut e înconjurat de părinţi şi de rude care-l plâng amarnic. Ei înşiră plângând nesfârşitele nenorociri oare se vor abate asupra lui din momentul naşterii şi comentează toate suferinţele omeneşti. Dimpotrivă, cel răposat e îngropat cu bună dispoziţie şi bucurie; mortul a scăpat de toate suferinţele şi va duce de aci înainte o viaţă cu totul fericită”
Sufletul e cea mai înaltă podoabă a fiinţii omeneşti. El singur trebue să ne preocupe. El nu merge la Zalmoxis decât în stare de perfectă puritate. Această puritate se obţine prin vitejie în timp de război şi prin practicarea dreptăţii şi a cumpătării până la sărăcie în timp de pace.
Dogma centrală a doctrinei lui Zalmoxis era nemurirea sufletului. „Geţii cred că nu mor” — zice Herodot, — „ci că defunctul merge la zeul Zalmoxis”. Şi alte triburi aveau această credinţă, dar cu anumite adausuri sau nuanţe. Terizii şi Crobyzii de exemplu credeau că morţii revin. E în aceasta o influenţă a metempsihozei orfice sau pitagorice, dar e cu totul contrarie concepţiei getice despre nemurire, care nu admite revenirea, căci aceasta ar însemna reluarea contactului cu viaţa şi materia. Spiritua­lismul get evită precizarea locului nemuririi. Sufletele merg la Zalmoxis şi nemurirea e gustată în tovărăşia acestui zeu. Cum? Herodot ne spune doar atât: „Sufletele se vor bucura de tot binele”. Undeva, în nesfârşitul cerului albastru, sufletele sunt fericite de nemurirea lor, în desăvârşirea lor.
Cultul adus lui Zalmoxis a fost la început sângeros, având loc pe pământ sau chiar într’o grotă. Pe urmă, paralel cu spiritualizarea zeului, sacrificiul a evoluat şi el: pe vârful lăncilor, în aer şi pe vârful munţilor.
Nici un autor vechi nu pomeneşte despre temple sau statui ale lui Zalmoxis. Dar un sanctuar pe muntele Kogaionon, care era socotit sacru, trebue să fi fost. Această imaterialitate a religiunii zalmoxeene — unică în istoria religiilor — arată excepţionala superioritate a strămoşilor noştri în concertul întregii lumi. Contactul cu Zalmoxis se făcea numai în spirit, prin meditaţie, rugăciune, sfinţenie. Se făceau probabil libaţiuni de miere şi lapte la locul de rugăciune.
Spiritualismul şi nemurirea zalmoxeeană au insuflat rasei noastre virtuţile ei neînfrânate. Prin ele am durat dealungul veacurilor. Prin universalismul şi nemurirea zalmoxeeană creştinismul a pătruns uşor şi adânc în sufletul strămoşilor noştri.
Zalmoxis cel nevăzut şi nemuritor nu trebue să fie numai o amintire pentru noi; ci o lozincă, şi un îndreptar prin care să ne merităm nobleţea noastră rasială.

Ioan COMAN
Revista “Gândirea”, Anul XX, Nr. 1, Ianuarie 1941