Garda de Fier

"Destinul e un curent de continuă modelare a vieţii..."

Revista “Gândirea”, Anul XVI, Nr. 4, Aprilie 1937
Elementele gândirii omeneşti, întrucât există o gândire care-şi merită numele, sunt în fond comune tuturor timpurilor şi locurilor. Ceeace face să varieze profilul logic este, afară de ciudata pasiune pe care o au adesea oamenii de a se amputa în chip provizoriu, felul cum se structurează aceste elemente şi accentul care se pune mai mult pe unele decât pe altele, după interesele spirituale diferite ale culturilor considerate fiecare în ansamblul ei. Deaceea o reformă a logicei nu este, şi aceasta mai mult decât în oricare alt domeniu, afară de cel al ştiinţei moralei, o întreprin­dere personală. In fizică, o mare descoperire sau o teorie mult mai convenabilă, poate să răstoarne, la un moment dat, situaţia ştiinţei. Chiar în religie, care e atât de tradiţională, se pot ivi reformatori cu mână tare, cari să instaleze o nouă cre­dinţă.
In logică sau în morală însă un gânditor trebuie în primul rând să consemneze rezultatele evoluţiei istorice, iar temele noui, pe cari le oferă, trebuie să răs­pundă vibraţiilor de nouă structurare logică sau morală, pe cari le oferă ce e mai adânc, mai vital, şi mai nobil în viaţa oamenilor. Revoluţiile în logică şi morală sunt acasă la ele mai puţin ca oriunde. Autori, pe cari-i ştim foarte ingenioşi şi ori­ginali în alte chestiuni, trebuie să se mulţumească însă să spună lucruri aproape obişnuite când e vorba de morală, personalitatea lor fiind salvată mai mult de fe­ lul cum motivează adevărurile. Iar în logică auzim din când în când refrenul, care vrea, alteori, să fie şi o uşoară imputare, că nu s’au mai făcut mari progrese de la cutare filosof încoace… Refrenul se referă, ce e drept, la logica, în sens restrâns, dar el se poate aplica, dacă nu la fel dar în mare măsură, şi logicii în înţeles larg, de ştiinţă, a înţelegerii umane ca atare, sub toate aspectele ei fundamentale, înţeles în care o luăm aici. Acest refren e îndreptăţit ca justeţe de observaţie, dar nu şi în direcţiile lui de imputare. Căci logica şi morala, interesează de aproape echilibrul spiritului şi o modificare frecventă sau prea radicală în aceste domenii ar aduce haosul. Totul se schimbă, se zice, şi cu mult adevăr, şi totuş sunt anume constante de evoluţie. Sunt constante cari rămân aşa de la începutul şi până la sfârşitul vea­curilor şi sunt constante relative. Printre aceste constante relative se găsesc şi pro­filurile istorice ale moralei şi logicei. Pentru ca acestea să se schimbe, e nevoie de o schimbare a fizionomiei istorice. Reforma logicei, ori a moralei, nu se face în cărţi, ci în spirite. In cărţi, ea numai se termină. Vorbim, natural, de spiritele alese, fiindcă ele sunt mandatarii istoriei. O astfel de reformă încearcă acum omenirea şi ea e în legătură cu subiectul expunerii noastre.

Gândirea ca atare are elemente sintetice, dar sufletul oamenilor lucrează uni­ lateral. Căci omul e o fiinţă romantică şi centrifugală, o fiinţă de flux şi reflux, gata să adere la logica extremelor şi la creiarea de idoli. Şi fiecare extremism vine ca mistica lui. Misticismul e forma cea mai deplină a romantismului. El este o esenţă a omului şi deci nu se poate înlătura. Deaceea o filosofie şi o pedagogie rea­listă nu combat acest misticism, ci caută să-l sublimeze şi să-l organizeze. Aceasta au făcut-o în trecut, cu un instinct formidabil, religiile popoarelor. In epoca mo­dernă, religiile n’au mai fost lăsate să îndeplinească această înaltă şi vitală func­ţie de sublimare şi organizare, ceeace a făcut ca misticismul latent al omului să se manifeste în chip hibrid ori anarhic sau să revină la misticismul popoarelor primitive. Chiar lunile din urmă am fost, de pildă, informaţi că în capitala Angliei s’a ivit o nouă „religie”, care adoră mumiile. Publicul, mai ales femenin, se roagă şi meditează în faţa mumiilor din muzee şi aduce flori, pe cari le depune cuvios lângă trupul uscat al Faraonilor şi înalţilor lor slujitori! Dar forma cea mai curi­oasă şi mai neaşteptată a misticismului uman e misticismul ştiinţei! Ştiinţa mo­dernă s’a născut tocmai pentru a combate misticismul, însă a ajuns ea însăşi să fie pătrunsă de misticism. Cine ceteşte texte ştiinţifice din cele mai reputate sau cine consultă opere de aşa numită filosofie ştiinţifică, e uimit de amestecul inextrica­bil de idei pozitive şi de concepte ori implicaţii mistice abil atenuate ca formă. Omul nu poate decât să înlocuiască un misticism prin altul, însă se va recunoaşte că ştiinţa nu e tocmai disciplina cea mai nimerită pentru a fundamenta un misti­cism armonic. Când, acum aproximativ un secol, se spunea că a şti e a prevedea, iar a prevedea e a putea, aşa încât într’o zi oamenii să ajungă să poată face totul, sau când se susţinea că dacă s’ar cunoaşte toate cauzele actuale, s’ar putea calcula întreaga desfăşurare a viitorului, transformându-se astfel istoria lumii într’o meca­nică strict cauzalistă, — aceasta nu mai era ştiinţă, ci misticism din cel mai carac­terizat şi mai vajnic, dar plasat într’un domeniu impropriu.

Insă misticismul, ştiinţific s’a aplicat cel mai mult în viaţa practică, după cum era şi de aşteptat. Ambiţia celor mai mulţi oameni, dacă nu a tuturor oameni­lor, chiar când ei sunt foarte nobili, este ambiţia de putere, acea putere pe care re­ligia se pricepe atât de bine să o transforme în armonie sau în sublimă umilinţă. Dar în lipsa religiilor sau cu o religie suferindă, ambiţia brută de putere a omului îşi dă liber curs, ca o rădăcină sălbatică după ce a căzut altoiul. Atunci el se răz­bună şi pentru timpul când a fost înţelepţit de religie şi, ca orice sclav eliberat, vrea să ia locul stăpânului. Adică vrea să fie el însuş Dumnezeu. Ambiţia de pu­tere absolută, nudă, neîmpărţită cu nimeni, transpare de altfel, din loc în loc, în tot lungul istoriei, pentru cine e atent la spectacolul naturii umane. Iniţiativele în­drăzneţe şi diferitele legende tragice atestă acest adevăr. Se pare că sunt anume cuvinte în Biblie, al căror sens a fost aproape un fel de obsesie atavică, rareori mărturisită, a oamenilor, a acestor făpturi minuscule dar însufleţite de elanuri demiurgice: „Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Pământul era ne­văzut şi neîntocmit şi întuneric era deasupra adâncului şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei”. Puterea aceasta supremă, care pluteşte peste ape, adică peste indistinctul originar, pentru ca în momentul următor să purceadă a despărţi elementele şi să alcătuiască lumea în chip suveran, a fost idealul omului în toată istoria, pe care l-a adorat, dar în locul acelei Puteri ar fi vrut să fie, atunci când n’a mai crezut. Şi i-a fost uşor să nu mai creadă, din moment ce şi-a închipuit că ştiinţa îi vine în ajutor. Un astfel de moment a fost la sfârşitul antichităţii. Atunci ştiinţa pozitivă a fost mult mai înaintată, decât ne-am închipuit noi până de cu­rând. Dar ea nu s’a putut complecta şi n’a putut produce schimbări practice, între altele pentrucă lumea veche era prea bătrână pentru a începe un nou ciclu vital. Deaceea acest moment a fost amânat cu mai mult de o mie de ani. Când, odată cu Renaşterea, spiritul ştiinţific a început să ia avânt, el a găsit popoare noui, cu ins­tincte puternice, cu o sete de viaţă aproape sălbatică. Era firesc, era fatal, ca aceste instincte să se servească din ce în ce mai mult de ştiinţă, pentru a-şi organiza or­goliul şi dominaţia în lume. Tehnicismul modern a năzuit din ce în ce mai mult să repete geneza, „facerea lumii”, dar după gustul şi trufia omului. Insfârşit, ceeace n’au putut oamenii să facă, în mii şi zeci de mii de ani pe pământ, adică ridicarea până la a-şi însuşi atributele creatoare ale divinităţii, se părea că vor isbuti să facă de data aceasta prin ajutorul ştiinţei teoretice şi mai ales aplicate. Paradisul va fi pe pământ şi el va fi opera omului! Natura va fi învinsă, iar societatea va fi organizată potrivit unor doctrine politice noui şi de mare precizie. Cultura umană devenise o uzină, care, pe deoparte, diseca şi studia natura, pe de alta, punea la punct nenumărate doctrine politice, toate acestea cu scopul, mărturisit sau nu, de a-l înlocui pe Dumnezeu. Această euforie demiurgică a ajuns la maximum în seco­lul trecut. Atunci au fost gânditori atât de încântaţi de specia umană, încât au pu­tut exclama: „Dumnezeu nu este, dar va fi !”, înţelegând că omul va fi Dumne­zeu, rezolvând astfel dintr’odată toate problemele apologeticei… Sau gânditori cari au spus: „omul îşi este sie-şi din ce în ce mai mult propria sa providenţă”. Seco­lul al 19-lea va rămâne ca cea mai îndrăzneaţă, mai savantă şi mai naivă încercare a oamenilor de a se urca pe tronul divinităţii.

Ştiinţa în sine este una din valorile minunate şi dintre cele mai înviorătoare ale culturii, dar noi nu despre ea vorbim, ci despre acest soiu bastard de misticism academic, care e ştiinţismul înlocuitor de religie şi de filosofie. Dacă se poate vorbi de criza ştiinţei, apoi ea trebuie raportată la acest misticism ştiinţific, iar nu la şti­inţă ca atare, ce, de altfel, e în plină prosperitate. Idolul omului de ştiinţă, care calcă însă a divinitate de laborator, începe să pălească. Religia ştiinţei se năruie şi misticismul uman, rămas fără sublimare şi chiar fără obiect, e pus la grea încercare. Puşi în faţa realităţii, pe care n’au putut nici să o cunoască îndea­juns şi nici să o transforme în ceva, care să aducă pe departe a paradis, oamenii au impresia că se deşteaptă dintr’o vrajă şi că sunt trădaţi în chip cumplit. Plân­gerile sunt la fiecare pas, uneori furioase, alteori pasive. Omenirea a apucat vre­muri mai ingrate decât cele de azi, dar oamenii n’au fost atât de desamagiţi. Fiind­că niciodată n’au căzut de la o înălţime atât de mare. E adevărat că a fost o altitu­dine iluzorie, dar tocmai aici e slăbiciunea şi durerea. Se vorbeşte de „faliment”, deşi e impropriu să se aplice istoriei acest termen, pentrucă un indiscret ar putea spune că, în acest caz, toată istoria nu e decât o serie de falimente. Dar dacă s’a vorbit ori se mai vorbeşte astfel, este fiindcă istoria e în adevăr la o mare cotitură, şi fiindcă oamenii încep să se întrebe dacă însuş felul de a gândi al epocii moder­ne nu are neajunsurile lui. Această logică modernă, în care cauzalismul mecanic sau copiat după cel mecanic a jucat rolul principal, a dat omului putinţa să creadă că va fi stăpânul absolut al existenţei sale. Nu e cazul atunci să se caute o înlocu­ire sau mai degrabă o complectare a acestei logici? Şi oamenii încep să caute sau să valorifice alte concepte, alte categorii de gândire, alte scrupule sau norme de înţelegere, cari să asigure o desvoltare mai temeinică, mai reală, chiar dacă e mai pu­ţin măgulitoare pentru luciferismul uman. In acest sens, se caută noui Bacon, noui Descartes, în aşteptarea unui Kant al viitorului mai îndepărtat, care să elaboreze statutul înţelegerii noui, aşa cum marele filosof german a făcut odinioară pentru epoca sa. Acum omenirea trece, din punct de vedere practic, dela stilul individual la cel colectiv; iar, din punct de vedere teoretic, de la categorii logice clare, pozi­tive sau formale, la categorii mai complexe şi mai libere. Se caută termeni şi suges­tii în culturile vechi sau în gânditori, cari deşi au trăit în epoca noastră, dar au avut o mai mare libertate de spirit. Astfel, se vorbeşte de „originaritate”, de „mit”, de „destin”… Prevederea ştiinţifică, care să ducă apoi la puterea ştiinţifică de a transforma viaţa, nu s’a realizat potrivit aşteptărilor omului. Realitatea s’a arătat, din contră, din ce în ce mai complicată şi mai deconcertantă pe măsură ce creştea progresul ştiinţei, covârşind şi, adesea, interzicând ştiinţa. Mistica raţiunii atotcunoscătoare şi atotputinte, nu mai impresionează astăzi. Oamenii nu mai cred că pot să explice, să prevadă şi să facă totul cu ajutorul raţiunii ori al ştiinţei. Fiind îm­piedecaţi în imperialismul prevederii şi puterii, oamenii, contrazişi în dorurile lor cele mai tainice, se întorc la ideia de destin.

Natural, oamenii nu se întorc în unanimitate la ideia de destin. Unii o com­bat sau nu sunt sinceri când vorbesc despre ea. Iar cei cari revin la destin, nu o fac în acelaş fel. E o întreagă gamă. Unii vorbesc cu pietate de destin, alţii flir­tează cu el sau sunt îmbufnaţi. Aceiaşi oameni uneori admit destinul, alteori îl iro­nizează ori au aerul că vor să-l tragă pe sfoară. Sunt şi de aceia, cari dau destinu­lui o interpretare ştiinţifică, servindu-se de el ca de o etichetă ademenitoare pentru a camufla concepţii pozitiviste. După cum sunt si lţii, cari admit ideia de destin, dar se revoltă contra destinului. Dintre atitudinile faţă de noţiunea destinului sunt însă mai ales două, cari trebuie menţionate.

Una e din partea gânditorilor ştiinţifici şi e un fel de anticipare definitivă din partea acestora. Oamenii de ştiinţă şi filosofii ştiinţifici au încercat mai întâi să lărgească noţiunea determinismului, tocmai pentru a o face să cuprindă realităţi mai bogate şi mai spontane şi pentru a nu fi siliţi astfel să recurgă la destinul pro­priu zis. Sforţările de a lărgi determinismul au mai multe aspecte şi sunt foarte interesante. Ele sunt o încercare a logicei moderne de a corespunde la cerinţe mai variate ale spiritului şi totodată de a-şi consolida situaţia. Această încercare nu a fost prea conştientă, dar tocmai de aceea e mai semnificativă. Aspectul cel mai tipic, căci nu putem vorbi acum de toate aspectele, în această direcţie, este finalismul. Acest concept s’a aplicat mai ales în ştiinţele naturale, în biologie şi, prin in­fluenţa acesteia, în psihologie. Filosofia modernă de înaintea avântului ştiinţelor naturale, a simplificat natura. Inspirată de matematici şi de fizică, ea a riscat să se îndepărteze de realitate sau să o unilateralizeze. Matematica e ceva formal şi neutru. Ea oferă instrumentul cel mai precis, dar totodată şi universal, putând servi pentru orice întreprindere a spiritului. Iar fizica vede în realitate fenomene sim­ple, elementare şi generale, străine de spontaneitatea misterioasă a formelor vieţii. In această dublă tovărăşie, gândirea modernă a putut ajunge foarte uşor la o lo­gică de un riguros determinism. Dacă matematica şi fizica nu ar fi câştigat pres­tigiu înaintea ştiinţelor naturale, poate că situaţia determinismului ar fi fost mai modestă. Când au venit ştiinţele naturale, ele au fost silite să constate fenomene, cari nu intră în logica determinismului mecanic. Căci ştiinţele au acest avantagiu asupra filosofilor că nu sunt atât de legate de o teorie. Dacă un fapt se impune cu necesitate, trebuie să ia act de el, chiar dacă nu-l pot explica ori chiar dacă e con­tradictoriu faţă de ştiinţa precedentă. Un astfel de fapt a fost finalismul. Odată admis însă, el a fost întrebuinţat pentru apărarea determinismului, căci şi ştiinţele au tradiţionalismul lor. Astfel am văzut gânditori spunând că finalismul se impu­ne, dar că el nu e decât o formă a determinismului, la fel de ştiinţifică şi de pozi­tivă ca şi cauzalismul mecanic. Ştiinţele naturale au lucrat cu conceptul finalismului, fără să se neliniştească prea mult în ceeace priveşte urmările lui filosofice, dar filosofii au căutat să-i mulcomească efectele. Desigur, într’un înţeles mai adânc şi finalismul e determinim, dar nu cu acest înţeles adânc a lucrat logica modernă. Determinismul ei s’a complăcut să releveze cauze, cari se pot oarecum măsura mai mult sau mai puţin. Finalismul implică o altă cauzalitate. Dus până la limita lui ultimă, el implică o realitate metafizică şi iese din ştiinţă. Dar gânditorii moderni de obiceiu au refuzat să ducă atât de departe analiza finalismului. Ei s’au cantonat între limite intermediare, pentru a salva aparenţa înţelegerii ştiinţifice. Conceptul de finalism în cele din urmă însă trebuie să facă explozie. Adică trebuie să depăşească ştiinţa şi să angajeze o altă structurare a gândirii. In acest caz, el e un factor oare contribuie puternic la ideia de destin. Dar, înainte de a ajunge aici, finalismul a fost întrebuinţat, conştient sau mai mult inconştient, ca un mijloc de a salva logica ştiinţifică şi de a ţine în rezervă ideia de destin.

Cealaltă atitudine faţă de ideia destinului nu e din partea gânditorilor de profesie, ci din partea publicului larg. Aici se verifică încăodată psihologia extre­mistă a oamenilor în general. In secolul trecut, cei ce jurau mai mult pe ştiinţă şi se extaziau cu anticipaţie în faţa paradisurilor ei artificiale, erau profanii. In en­tuziasmul lor, uitaseră de cât major şi inconvertibil iraţional este în viaţă, deşi ei se conduc aproape numai după elemente iraţionale. Acum însă aceşti profani sunt gata să se decepţioneze. In obida lor, ei se îndreaptă către ideia de destin, dar con­ceput în sens de pură fatalitate. Această înţelegere sumară şi cu trăiri adânci de atavism a destinului, nu e rea dacă serveşte numai pentru a combate individualis­mul excesiv al vremurilor moderne. El poate să se aplice însă într’un cerc mai larg şi deci păgubitor. Dacă determinismul secolului trecut nu a putut da tot ceeace a făcut să se aştepte în legătură cu el, nu înseamnă că a existat degeaba pe lume. După atâtea secole de desvoltare a gândirii, filosofia nu mai poate accepta în totul ideia de fatalitate. De aceea problema, care se pune astăzi cu acuitate pentru filo­sofi, este aceasta: dacă destinul nu poate fi redus nici la determinism şi nici la fa­talitate, atunci care e natura lui?

Intr’un sens mai general şi simplificând, am putea spune că ideia de destin este mai ales recunoaşterea existenţei unei voinţe mai adânci, care intră în lucruri şi le organizează, indiferent de felul reprezentării concrete la care ajunge această voinţă. Destinul e în primul rând ceeace depăşeşte voinţa noastră sub aspectul ei empiric, rămânând însă adevărat că el este în legătură atât cu ceeace e mare în afară de noi cât şi cu ceeace e adânc, ultim, în noi înşine. In acest sens, destinul e un fel de invazie înceată şi formativă a metafizicului în fluxul inconsistent al fenomenelor, ţinând însă seama de realitatea acestor fenomene, după cum vom vedea. Se poate înţelege destinul oricum, însă el nu se poate înţelege, fără a fi complect denaturat, dacă nu se ia în consideraţie această direcţie a ceva adânc, de care nici noi ca persoană nu suntem străini, şi care se introduce în istorie. E în destin ceva care transcedă documentarul, aritmeticul, indiferentul, rezultanta mecanică, jocul de configuraţii empirice. In realitatea destinului e ceva substanţial şi ocult, ceva oare ne e în acelaş timp profund intim şi mai mare decât tnoi, care e noi înşine şi totuş legătura noastră cea mai profundă cu lumea în ceeace aceasta are invizibil şi etern, e în destin o direcţie de fiinţare, la care ne raportăm în cele din urmă şi care e factorul cel mai important în crearea istoriei.

Dar această înţelegere a destinului trebuie precizată atât cât e cu putinţă, tre­buie să ne dăm seama imediat că dacă destinul e în primul rând o voinţă mai adân­ că ce intră în lucruri, în fenomene, apoi el nu poate face abstracţie totală de ordi­nea acestor fenomene, cum se crede adesea, fiindcă şi fenomenele sunt o realitate, deşi mai puţin respectabilă, putându-se chiar afirma, însă într’un limbaj necon­cordant, că ele sunt o realitate creată anticipat de destin sau la care destinul a fost interesat mai înainte. Acesta trebuie deci pus în legătură şi cu legile, cari domină în lumea fenomenelor, unde determinismul e la el acasă. Dar alt motiv pentru care destinul trebuie pus într’un sistem de raporturi, printre cari se găseşte şi determi­nismul, pentru a fi studiat în măsura posibilului, este fiindcă destinul nu poate fi deloc precizat dacă e considerat exclusiv în el însuş, tocmai pentrucă el e ceva adânc, pentrucă e mai întâiu o transcendenţă creatoare de istorie. Realitatea în sine şi cea mai adâncă a destinului n’o putem prinde, dar putem raporta funcţia ei la concepte în stare să-i sugereze modalităţile. Aceste concepte sunt determinismul, fatalismul şi libertatea.

Destinul nu poate fi înţeles complect în afara determinismului. Nimeni nu poate tăgădui că determinismul are un rol în viaţa noastră. Ceeace face că ideia de destin e privită cu simpatie de mulţi gânditori, e tocmai pentrucă ea se poate acorda ou ştiinţa pozitivă, dând cel mult acesteia altă valorificare. Toată lumea avizată, care vorbeşte astăzi de destin, recunoaşte progresul ştiinţei şi realitatea nediscuta­bilă a acesteia în domeniile ei. Ştiinţa are puncte de vedere, peste cari nu se poate trece, totul fiind ierarhizarea ce se dă acestor puncte de vedere. Un prim motiv, pentru care nu se poate trece cu buretele peste determinism, este deci tocmai pen­trucă posibilitatea acordului cu determinismul este faptul, care hotăreşte unele spi­rite alese să ia în consideraţie ideia de destin. Dar e şi un argument mai hotărîtor. Determinismul este o ordine precisă şi înregistrabilă de cauzare. El apare pe planul vizibil al realităţii. Insă, pentru a continua o sugestie dată mai sus, se poate spune că sub cauzele acestea empirice, vizibile, cari alcătuesc jocul realităţii fenomenale, sunt tot fonduri adânci, transcendente, cari depăşesc fenomenele dar se şi încorporează în ele în oarecare măsură. In expresia fenomenelor e deci şi o indicaţie de ceva adânc. Iar când mai multe destine, fie de indivizi, fie de po­poare, se ciocnesc sau se asociază între ele, formează fenomene, realităţi empirice, însă dincolo de ele a fost ceva adânc, supra-istoric, supra-empiric. Se poate spune că metafizicul expiră în fenomene, deci acestea nu sunt cu totul străine de o rea­litate mai profundă, deaceea determinismul, care studiază raporturile între fe­nomene, nu e ceva atât de iluzoriu pe cât se spune. Greşeala filosofilor ştiinţifici e nu fiindcă au considerat determinismul, ci fiindcă l-au considerat în el însuş, fiindcă l-au despărţit de ansamblul realităţii generale şi adânci, în mijlocul că­ reia el capătă altă valoare decât aceea ce i s’a dat. Considerând determinismul în el însuş şi apoi absolutizându-l, aceşti filosofi au făcut din el măsura tuturor lucrurilor, pe când în realitate trebuia ca el să fie înţeles şi ierarhizat în ansam­blul realităţii, care e mult mai bogată în sensuri şi mai ales mult mai adâncă. O astfel de valorificare a determinismului se poate face în filosofia destinului. Destinul nu e tot una cu determinismul, dar îl include şi îl face chiar suveran în anume zone ontologice. Destinul cuprinde determinismul, însă îl depăşeşte cu mult. Punctul de foc al destinului nu e în raza determinismului, deşi se serveşte de acesta şi e influenţat de el, cel puţin în măsura în care materia modifică inspi­raţia sculptorului.

Şi aici e legătura între destin şi fatalitate. Intr’un fel, care nu se poate mă­sura, dar care nu se poate înlătura niciodată, destinul e predestin. Nu se poate concepe destinul fără nici o notă de predestinare. Voinţa generală de fond a lu­crurilor se manifestă în orice viată, în orice există în spaţiu şi nu este exagerat să se spună, metaforic, că în toată existenţa, sub miliadele ei de forme, este un imens proces de delegaţie din partea fondului ultim al realităţii, care se urcă şi se instrumentează în diferite domenii, comunităţi şi indivizi. Întrucât nu numai că noi nu suntem generaţie spontanee din punct de vedere empiric, dar nu sun­tem astfel mai ales din punct de vedere metafizic, nu se poate spune că în viaţa noastră nu există nici o parte de fatalitate. Dar şi aici oamenii au făcut o greşeală analoagă aceleia, pe care modernii au făcut-o în ceeace priveşte determinis­mul. Adică au considerat fatalismul în sine, l-au izolat de realitatea vie şi inte­grală, l-au absolutizat şi apoi l-au aplicat întregei realităţi. Astfel oamenii au fost multe mii de ani obsedaţi de fatalitate, concept măreţ sub cupola căruia spiritul s’a desvoltat cum a putut, profitând de propria lui vitalitate, de momente de ui­tare sau de inconsecvenţe în raport cu ideia fatalităţii. Dar a întinde o fatalitate absolută peste tot, înseamnă că în om e o realitate moartă, că realitatea, delegându-se în el, se anulează totodată şi îşi pierde orice spontaneitate. Omul are partea lui de predeterminare, deci de fatalitate, dar aceasta nu e absolută, fiindcă în om pătrunde esenţa realităţii, realitatea ultimă, iar aceasta continuându-se în om, aduce sensul hieratic al realităţii ultime, dar totodată şi libertatea sau suveranita­tea ei. In înţeles adânc, omul e şi predeterminat dar şi liber, tocmai fiindcă are în el ceva din realitatea esenţială, ultimă, a lucrurilor, căreia, considerată în sine, e adevărat că nu i se aplică nici categoria fatalităţii, nici a libertăţii, aceste două atribute căpătând înţeles în legătură cu omul, însă căreia nu e mai puţin adevă­rat că îi putem presupune un corespondent omogen şi substanţial al tuturor an­tinomiilor existente sau imaginabile în lumea noastră, fiindcă realitatea ultimă e fondul de posibilităţi din care a rezultat şi va rezulta tot ce e în lumea vizibilă.

Deaceea funcţia destinului trebuie raportată nu numai la determinism şi la fatalism, ci şi la libertate. In această direcţie, putem găsi temeiuri şi de altă na­tură decât cele de pură speculaţie. De exemplu, se spune uneori, şi nu fără nici un fel de dreptate, că un factor oarecare „a rupt destinul” unui om, „s’a pus în calea destinului său”, ceeace nu s’ar putea spune despre un regim de fatalitate absolută. S’ar putea obiecta că rostul unor destine e ca la un moment dat să fie distruse de destine mai puternice. Dar în acest caz nu s’ar mai putea spune că cele dintâi sunt sfărâmate, împiedicate, ci că li s’a dat prilejul tocmai ca să se împlinească sau să se consume în direcţia lor tragică. Iar dacă acest argument nu e socotit concludent, am putea să ne referim la expresii obişnuite unor filosofi, expresii cari nu mai îngăduie nici un fel de îndoială. Berdiaev, de exemplu, spune că cineva poate să-şi „anuleze” destinul uman, fie oamenii în grup, fie fiecare om în parte. Aici e propria voinţa, care e liberă chiar să-şi anuleze destinul de om ! Apoi am putea cerceta diferite religii, în cari apare dogma predestinării. Şi cu toate acestea, acolo e pusă problema mântuirii — nici nu e religie fără astfel de problemă —, a responsabilităţii, şi sunt prevăzute norme şi mijloace prin cari se poate creia un destin superior, cari pot forma baza unei lupte personale, deci a unei libertăţi de creaţie. Ideia de destin cuprinde aşa dar nu numai fatalism, ci şi libertate, nu numai predestinare, ci şi determinare spontană.

Astfel ideia de destin apare ca ceva polivalent, ca o idee de nuanţe grave, de ipostase majore. Deşi realitatea în sine, la care se referă, e ceva substanţial, dar noi neputând să ne facem o reprezentare adecuată despre ea, o gândim în acest chip polivalent, care să coincidă cu realitatea destinului măcar în sens funcţio­nal. Destinul e ceva ontologic, dar nu cu absenţa omului, fiindcă, în adânc, şi el face parte din realitatea ontologică, la care colaborează cu propria sa voinţă, toate acestea în mijlocul împrejurărilor empirice de la un moment dat, asupra cărora se aplică determinismul ştiinţific. Deaceea întâia noastră concluzie e că destinul se impune ca o idee complexă, care izbuteşte să realizeze, într’o structură subtilă şi suverană, atât avantagiile determinismului, cât şi ale fatalismului şi ale liber­tăţii, toate pe un fond de supremă taină ontologică, care îi dă un prestigiu cu atri­bute sacre. Gândirea, care se apropie cel mai mult de această concepţie a destinu­lui, este gândirea creştină. In creştinism, nu e înlăturată logica ştiinţifică, deterministă, ea se aplică în domeniile hărăzite ei, deasemenea se afirmă preştiinţa divină şi determinarea lumii şi a scopurilor ei din partea divinităţii, totuş omul e conceput în chip hotărît cu partea lui de libertate, în virtutea căreia este res­ponsabil, înţeles în acest triplu aspect, destinul poate răspunde necesităţilor înţelegerii filosofice de astăzi şi poate fi un tovarăş puternic la o răspântie cu multe amărăciuni a istoriei.

Cum de este posibil ca destinul să întrunească într’o funcţie unică deter­minismul, fatalismul şi libertatea? E o întrebare, pe care logica formală nu o poate cuprinde. De altfel, toate realităţile mari ale vieţii au acest caracter de a nedumeri logica în sens restrâns sau de a-i da convulsiuni interioare cu direcţii de depăşire, pentru a înţelege ceeace în foarte mare parte e totuş în afara ei. Toate aceste realităţi mari ale vieţii au ceva substanţial, ultim, unic, dar care se manifestă în aspecte multiple. Destinul mai mult decât celelalte realităţi în ches­tiune, nu putea face excepţie de la aceasta. El e, în fond, o realitate unică, ma­joră şi substanţială, care se manifestă pentru noi în trei aspecte: determinism, fatalitate şi libertate. Singura explicaţie, pe care o putem da acestui fapt, este în sensul, şi aceasta e fundamental pentru înţelegerea destinului, că destinul solida­rizează cele două planuri ale existenţei: planul metafizic şi planul natural, pla­nul inteligibil şi cel sensibil. In destin intră un factor metafizic şi unul natural, referindu-ne de data aceasta la natura aparentă. Marea valoare a destinului e pentrucă el uneşte în chip permanent metafizicul cu naturalul, fără a reduce nici­odată un plan la altul cum se întâmplă în diferite doctrine sau chiar religii, şi fără a introduce un hiat, dureros pentru înţelegerea noastră, între ele. Dacă acest hiat dureros, care împarte existenţa în două, nu poate fi complect resorbit pentru înţelegerea noastră, dar cel puţin ştim că el e aparent fiindcă, din punct de vedere practic, el e înlăturat în însăş funcţionarea destinului. Destinul e un curent de continuă modelare a vieţii, în furnalul căruia intră necurmat realitatea metafizică şi cea a naturii vizibile. El poate fi privit ca o articulare în timp a celor două pla­nuri sau chiar ca alt termen pentru timpul însuş. De aceea a considera destinul nu­mai sub raportul naturii, adică al determinismului ştiinţific, înseamnă a devalora ideia de destin, tot aşa după cum a nu ţine seama de determinismul natural, înseamnă a fi fantezist. Factorul natural e format de legile naturii, pe deo parte, de libertatea psihologică, pe de alta, adică, de instinctele, sentimentele şi reprezentările noastre, cari, de fapt sunt tot ceva determinist dacă nu le interpre­tăm într’un sens mai adânc. Factorul metafizic e format, pe deoparte, de voinţa ul­timă a lucrurilor, de esenţa realităţii generale, pe de alta, de ceeace e libertate de fond în noi, întru cât noi participăm la substanţa metafizică a vieţii. Factorul natu­ral e studiat de ştiinţe, de psihologie şi sociologie; factorul metafizic e luat în con­siderare de morală, religie, de filosofia generală şi el nu poate fi înţeles în chip pro­priu, ci la el trebuie să aderi.

Vorbind astfel, ne-am referit la oameni întru cât ei sunt realizaţi ca fiinţe în adevăr umane, adică întrucât au realitate bogată, în care se vede prezenţa spi­ritualului. Oamenii obişnuiţi, de exemplu, având o realitate săracă, au mai pu­tină libertate de fond, iar destinul lor e mai mult colectiv decât metafizic sau se vede mai mult în sens de predestinare din partea voinţei generale a lucrurilor, deşi o parte de libertate reală există la orice om. Omul comun e prins, pe deo­parte, în determinismul legilor naturii şi al impulsurilor psihologice, pe de alta, în predeterminarea voinţei generale a lucrurilor, cu ceeace e aer de fatalism ultim în ea: aflat în acest cleşte dublu, pe care-l simte adesea de la leagăn până la mor­mânt, omul obişnuit riscă să creadă în fatalism, atunci când nu se lasă pradă anarhiei instinctelor. Deaceea e foarte explicabil că oamenii în general au o în­clinare pentru ideia fatalismului, dacă momente, cum au fost cele din secolul trecut, nu le măgulesc şi nu le eliberează orgoliul luciferic, care de altfel se pro­duce şi pentru a uita de fatalism. Dacă voim deci să vedem factorul metafizic din destin într’un chip mai complect, trebuie să ne raportăm mai ales la oamenii mari, oari au o realitate bogată. Insă factorul metafizic se vede în chipul cel mai im­presionant, deşi niciodată cu claritate logică, la popoare, şi mai ales la popoare cari au avut o lungă istorie. La oamenii în adevăr excepţionali şi la popoarele mari se poate vorbi de o misiune, care e destinul în forma lui cea mai înaltă. Această misiune e lupta sau creaţia în mediul determinismului natural, dar şi în sensul unui fel de delegaţii adânci şi tainice, având, pe deasupra şi până la oare­care punct, privilegiul unei libertăţi proprii şi esenţiale. Chiar însă şi la omul obişnuit, oare capătă sens numai prin comunitate, se vede factorul metafizic, deşi într’o formă mai mult impersonală. Pentru aceste motive formularea ultimă, pe care o putem da destinului, credem că e aceasta : confluenţa factorului metafizic şi a factorului natural pe acelaş meridian existenţial creiază realitatea destinului. E fără îndoială că din aceşti doi factori, cel metafizic este principalul, de aceea am spus că destinul e mai ales o voinţă profundă ce intră în lucruri. Într’un fel chiar, totul este realitate metafizică pe lume. Factorul natural, deşi secundar, este însă indispensabil şi corpul destinului nu se poate înţelege fără el. In limba română, termenul care are mai mult din înţelesul, pe care-l găsim destinului, este acela de „menire”, întrebuinţat destul de rar. Menire înseamnă ursită, rost adânc, luptă cu împrejurările determinate de la un moment dat, stăruinţă pe acelaş drum dar şi creaţie, deci acest termen poate fi pus, mai mult sau mai puţin, în legătură atât cu predeterminarea cât şi cu determinismul şi libertatea. Acestui cuvânt, ame­ninţat poate să dispară, poate să i se dea mai mare atenţie.

Ideia destinului înţeles ca determinism, fatalitate şi libertate, poate să-şi atragă un număr de critici. Bunăoară că are un cuprins contradictoriu sau măcar compus. Răspunsul în parte l-am dat mai sus. Ideia de destin nu e în spiritul logicei clasice sau e numai parţial. Ea cere o înoire de gândire şi cere, pentru fondul ei, un proces de aderare, care depăşeşte înţelegerea propriu zisă. Unitatea între aceste trei aspecte ale ideii de destin o introduce atitudinea noastră. Destinul în sine, ca realitate obiectivă, nu poate să fie decât ceva unitar, de vreme ce există şi funcţionează. Dacă înţelegerea noastră îl vede în mai multe aspecte, tot ea trebuie să admită că acestea se armonizează în faptul lucrurilor. S’ar putea vorbi clar şi aici de o transfigurare în sensul în care vorbeşte Lucian Blaga despre dogme. Con­tradicţiile nu sunt în realitate, ci în logica noastră şi atunci trebuie să postulăm uni­tatea şi să fim mulţumiţi dacă ne putem apropia de ea fie şi sub forme aparent contradictorii ori diferite. Altă critică e că ideia de destin, cu toate analizele încer­cate, rămâne ceva mai mult global. Faptul poate fi adevărat, dar nu e atât de grav. Fiindcă unele precizări pot veni în viitor, deşi o precizare completă în acest do­meniu nu va putea fi niciodată. Şi fiindcă aşa relativ globală cum e, ideia de destin nu constituie mai puţin un cadru potrivit pentru desvoltarea spiritului, iar pentru moment nici nu trebuie mai mult. Ideia de destin e departe atât de fatalismul stri­vitor, cât şi de determinismul exclusivist şi monovalent, după cum e departe şi de neajunsurile liberarbitrismului fâşneţ şi steril. Deaceea primejdia cea mare, pe care o vedem în calea ideii de destin, este în altă direcţie. Şi anume: spiritul extremist uman. Acest spirit extremist nu va disocia ideia de destin şi nu va impune în chip covârşitor unul din aspectele ei? Lucrul e posibil şi noi înşine am spus că destinul e înţeles de publicul larg ca fatalitate. Dar aceasta nu infirmă cele spuse de noi. Căci ideia de destin în sensul ei propriu nu e o idee populară.
Vasile BĂNCILĂ
Noembrie 1936
Revista “Gândirea”, Anul XVI, Nr. 4, Aprilie 1937