Garda de Fier

“Problema fundamentală, în schimbarea generaţiilor, este de a asigura buna funcţionare a societăţii în slujba naţiunii” (Tr. Brăileanu)

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 5, 1 Noemvrie 1940
I

Viata poate fi asemuită unui teatru unde fiecare om îsi joacă rolul său, bine sau rãu, cum îl ajută talentul si pregătirea. Dar viata nu este simplu joc, pentru distractia sau instruirea unor spectatori, ci este luptă aprigă, iar actorul care nu-si joacă bine rolul e scos de pe scenã sau strivit în învălmăseala încăerării.
Trebue însă deosebită si lămurit viata în ordinea biologică de viata în ordinea socialã. Cele mai multe si, uneori, foarte grele conflicte, se ivesc din neluarea în seamă a acestei deosebiri. Intrarea pe scena vietii biologice nu coincide cu intrarea pe scena vietii sociale, care, aceasta din urmă, cuprinde numai o fază, faza de mijloc a celei dintîiu.
Copilul intră, ce-i drept, chiar la nasterea sa biologică în contact cu viata socială si e influentat în desvoltarea sa de ea. Dar el nu participă ca actor, ci mai mult ca spectator si anume ca un spectator primind cele văzute si auzite fără spirit critic si fără a putea interveni în desfãsurarea întîmplărilor. In această fază, educatia trebue să-si dea roadele, trezind si întărind ratiunea copilului si grijind pentru desvoltarea pornirilor sale bune. Stiinta pedagogică este, astãzi, în starea de a ne da cele mai cuprinzătoare deslusiri asupra acestei probleme. Tot aceastã stiintă ne învată cã, la om, educatia, adică pregătirea pentru viata socială, durează lungă vreme, mai ales în societătile civilizate din timpurile noastre, în cari diviziunea muncii cere o rationalizare si specializare foarte complicată pentru diferitele functiuni sociale.
Scopul tuturor acestor măsuri educative este de a asigura comunitătii căreia-i apartin tinerii nu numai dăinuirea ci si sporirea puterii ei spre a iesi biruitoare în lupta neîncetatã ce se dă între natiuni. Numai raportată la viata natiunii, la aspiratiunile ei de dăinuire vesnică în sfera spirituală, în istorie, organizatia socialã rationalizatã îsi dobîndeste un înteles si o valoare. In cercul îngust al familiei, pregătirea copilului e consideratã ca avînd scopul sã-i asigure lui un traiu mai larg, o carieră cît se poate de “strãlucitã”. In aceastã conceptie individualistă si egoistã se aratã încă pornirile biologice, stărue tendinta de a subordona interesele comunitătii rationale celor ale individului sustinut de grupul său familial (biologic). Cu mare îndîrjire luptă părintii pentru a-i asigura copilului un drum usor spre un loc cît se poate de bun în “societate”, fără a considera interesele “comunitătii”. Acolo unde si în timpurile cînd familia e puternic organizată, iar natiunea încă lipsitã de o asezare solidă a organizatiei sociale, nepotismul, coruptia, si tot felul de tulburări sociale sînt fenomene inevitabile. Cãci problema fundamentală, în schimbarea generatiilor, este de a asigura buna functionare a societătii în slujba natiunii. Aceastã consideratie l-a îndemnat pe Platon să propunã, în Republica sa, desfiintarea familiei si prefacerea Cetătii într’o unitate perfectă, într’o familie. Astăzi, cel putin în Statele totalitare, tendinta este de a lega familia de comunitatea nationalã în asa fel ca ea, renuntînd la egoismul propriu, să se întegreze în natiune si să înlesnească fără împotrivire trecerea copiilor subt ocrotirea natiunii. Se poate vorbi deci, în Statele totalitare, de o împãcare desăvîrsitã între familie si natiune, de unde rezultă apoi o organizatie socială fãră tulburări si zguduiri, pricinuite înainte vreme de dreptele revendicări ale unui tineret desmostenit si căruia i se oprea intrarea în viata socială, deoarece părintii lui n’aveau puterea de a-i deschide drum spre locuri potrivite pregătirii sale, si morale, si profesionale.
In unele tări, aceste lupte au luat înfãtisarea de lupte între „clase sociale”, între burghezie si aristocratie mai întîiu, apoi între burghezie si proletariat. Teoreticienii n’au văzut bine problema, înfătisîndu-ne-o ca luptă între categorii de indivizi, pe cînd în realitate lupta se dădea între categorii de familii. Tot asa de gresită a fost conceptia că lupta se dădea numai în jurul unor intereae economice, pe cînd doar în toate sferele de activitate, deci si în literaturã si în domeniul religios si cel politic, se petrec aceleasi fenomene.
Sociologia, dacă vrea sã fie sociologie, adică o teorie care să năzuiască a explica fenomenele sociale în totalitatea lor si în strînsa lor legăturã de interdependentă, trebue să considere toate aceste aspecte ale problemei. Ea va vedea că în practică toate măsurile de reformă menite să asigure dăinuirea si sporirea puterii natiunii trebue să se îndrepte spre o împăcare a familiilor, spre integrarea lor în viata natiunii. In acest fel se netezesc, pornind dela temeiurile biologice ale natiunii, antagonismele între clase si se înlătură luptele înăuntrul societătii. Educatia totalitară (fascistă, national-socialistă, legionară) prinzînd tineretul, fără deosebire de clasă (de orice fel), în scoala aspră a muncii în folosul natiunii, a format un nou tip de părinti, cari, trecînd peste egoismul îngust al familiei, înteleg si înfăptuesc o colaborare rodnică între grupurile familiale în diferitele sfere ale vietii sociale.
Aceasta este, la noi, marea faptă a Căpitanului: înfrãtirea familiilor romînesti si, prin ea, deschiderea drumului pentru tineretul romîn în toate sferele de activitate socială.
Cu o nepricepere fără seamăn, familiile romînesti privilegiate s’au opus străduintelor Căpitanului de a aseza societatea romînească, organizatia socialã a neamului romînesc, pe temelii trainice. Impinse si atîtate de comunitatea jidoveascã, aceste familii au început prigoana împotriva tineretului care a degenerat apoi în măcel.

II

Lămurită problema generatiilor din această latură, vom întelege mai lesne rolul ce l-au avut “bătrînii” în lupta tineretului împotriva lumii vechi.
Bãtrînii sînt, se spune, prin firea lor conservatori si păstrători de traditie; ei nu se pot adapta, nu pot vedea dincolo de ceea ce au învătat si deprins în tinerete; ei vreau să-si păstreze nestirbitã autoritatea asupra tineretului; ei nu vreau să cedeze locul celor tineri s. a. m. d.
Dar înainte de toate, zicem noi, bătrînii sînt pãrinti, apărători ai intereselor familiale. Ei transpun pe plan social toate tendintele biologice cari îi împing să asigure copiilor lor o “carieră” exceptionalã. Bătrînii, sefi de familie, cari, apartinînd clasei conducãtoare, vedeau în lupta legionarilor o primejdie pentru situatia copiilor si nepotilor lor, se împotrivirã miscării legionare. Dogmatici si intoleranti prin vîrstã, orgoliosi si trufasi prin situatia lor socială, unii din acesti bătrîni devenirã cruzi si nesimtitori, unelte docile ale jidovimii care hotărîse uciderea legionarilor. Pe de altã parte, părintii legionarilor, în marea lor majoritate, se temeau de primejdiile ce amenintau viata copiilor lor intrati în luptã; ei doreau să învingã tineretul, dar aveau îndoeli si credinta lor în biruintă se clătina cînd vijelia prigoanei devenea prea puternicã. Si au suferit si ei împreunã cu copiii si unii dintre ei au plãtit nădejdiile lor cu viata, altii cu suferinte nespuse, cu ani de închisoare, văzîndu-si copiii ucisi în floarea bărbătiei. Si ce cuvinte am putea găsi pentru a descrie durerea mamelor, a surorilor, a sotiilor legionarilor schingiuiti si împuscati la porunca unor oameni fără suflet!
Vor învăta ceva bătrînii din aceste întîmplări? Un lucru ar trebui să învete cei trecuti dincolo de „limita de vîrstă” care îi dă individului dreptul de a fi “actor” pe scena vietii sociale. Căci, pe plan social, omul moare înainte de a muri de bătrînete biologică. E bine si frumos ca bătrînii să se retragă din vreme în viata contemplativă, spre a nu încurca actiunea bărbatilor. Să ajute tineretul cu sfatul lor chibzuit, cu întelepciunea lor dobînditã în cursul vietii, cu cunostintele lor bogate, dar să nu ceară dreptul de a hotărî în clipa cînd se cere faptă bărbăteascã, vitejie si înfruntare de primiejdii.
Lumea bãtrînilor se îngusteazã tot mai mult; ea devine tot mai stearsă, mai abstractă, mai filosofică am fi ispititi sã zicem, dacã prin filosofie am întelege reflexiune si întoarcere spre sine însus, lumea externã pierzînd din interes. Pentru bătrîni, codrii nu sînt asa de verzi ca pentru tineri, paserile nu cîntã asa de dulce, lumina lunii nu-i învălue în farmec si mister. Ei devin Copii, dar copii răi, porniti pe gîlceavã, cicălitori si egoisti. Copii, fãrã încîntãtoarea, naivitate si prospetime a copilãriei, fãrã curiositatea copilului de a cunoaste toate, de a zburda si de a se bucura de toate minunile naturii.
Dar sînt si bătrîni cu spirit filosofic, blînzi din fire, buni la suflet si iubind cu cãldurã tineretul. Acestia sînt adevãratii senatori, sfãtuitori si învãtãtori ai tineretului.
Despre ei zice Platon: “Cînd puterea lipseste si nu mai îngădue cetãtenilor politica si rãzboiul, trebue sã-i lãsãm, ca pe niste vietăti sfinte, să pască în libertate, fărã altă ocupatie serioasă decît filosofia, dacã vrem ca să trăiască fericiti si ca, după moartea lor, să încununeze dincolo viata lor printr’o fericire potrivită traiului lor”.
Dar spiritul filosofic, chiar după Platon, trebueste sădit din fragedã copilărie în sufletul omenesc, si în vîrsta bărbătiei el trebue să-si gãseascã desvoltare deplină. F’ilosofia este pentru Platon, ceea ce este dragostea pentru crestini: întelegere pentru viata sufletească a celorlalti oameni. Conducătorul trebue sã fie filosof în primul rînd, deoarece, dealtminteri, cum ar putea conduce pe ceilalti? Cum ar putea hotãrî asupra soartei multimii conduse?
Dar a filosofa înseamnã a năzui si spre cunoasterea de sine, înseamnã a întelege momentul cînd trebue să ne retragem din viata socialã, în linistea unei vieti “teoretice”, închinatã contemplãrii lumii si a oamenilor.
Cînd începe omul a îmbãtrîni? Montaigne crede că după vîrsta de treizeci de ani: „Din toate frumoasele fapte omenesti cari au ajuns la cunostinta mea, de orice fel ar fi, eu gîndesc că mai numeroase sînt cele ce au fost săvîrsite, si în timpurile vechi si în timpul nostru, înainte de vîrsta de treizeci de ani, decît cele după aceastã vîrstă. In ceea ce mă priveste, sînt sigur că dela aceastã vîrstã si spiritul meu si trupul meu au scãzut mai mult decît au sporit, si au dat mai mult înapoi decît au înaintat. E posibil că la cei ce întrebuinteazã bine timpul, stiinta si experienta sporesc cu viata; dar vioiciunea, hotărîrea repede si alte însusiri mai importante si esentiale ale firii noaotre vestejesc si slãbesc”.
Pe vremea lui Montaigne oamenii se uzau poate mai repede, deoarece fixarea limitei de vîrsăã era dependentă de puterea de a mînui spada.
In timpurile noastre însã ne-a fost dat sã vedem bătrîni neputinciosi orbiti de patimă sfătuind la săvârsirea de crime si fărădelegi nemaiauzite.
Ei se vor coborî în groapă nu spre a gusta fericirea eternã ci încărcati de blestemul unui neam întreg.
TRAIAN BRĂILEANU
Revista “Insemnări Sociologice“, Anul IV. Nr. 5, 1 Noemvrie 1940