Garda de Fier

Ing. Eugen Ionică

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 5, 1 Noemvrie 1940

I

Un trecut recent de îngenunchiere, de silnicie şi de crimă s’a închis pentru totdeauna în paginile înroşite de sînge ale istoriei contemporane şi un elan de viaţă nouă pentru o nouă rodire sufletească a prins să pulseze cu putere în piepturi tinereşti. Peste mormintele uitate – lipsite de cruci, lipsite de flori, lipsite pînă şi de nume – cîntări de pioasă amintire au psalmodiat nestinsa durere a color rămaşi în urmă. Bat năvalnic aducerile aminte la porţile conştiinţei pînă mai eri încătuşate. Marii dispăruţi, răpuşi mişeleşte în urgia ultimilor doi ani, – urgie unică prin întinderea şi cruzimea ei în istoria poporului romîn – se ridică din adîncimi de suflet şi se întruchipează aevea înaintea ochilor minţii. Din lumea umbrelor, în care au
 coborît înainte de vreme, fără prihană, se înalţă în toată frumuseţea făpturii lor de odinioară. Îi simţim printre noi. Îi vedem. Le putem vorbi. Ne putem însfîrşit aduce aminte de ei.
Prea a fost cumplită prigoana. Prea fără de lege şi pustietoare crima. Floarea tineretului Neamului – mîndria şi nădejdea viitorului – a fost atunci stinsă de viaţă şi aruncată în gropi comune. In frenezia nebuniei deslănţuite, s’a crezut că întreg tineretul ţării se va putea să fie ucis, pentruca peste miile de morminte anonime, sigură de sine şi surîzătoare, să treacă sarabanda adulaţiunii, a nelegiuirii şi a jafului. Se prăpădea tineretul ţării, iar noi, ce rămaşi în viaţă, în nopţi de trudă, chinuite de coşmar, vedeam profilîndu-se ameninţătoare imaginea de Apocalips a Crematoriului.

II

Eugen Ionică. Il revăd aevea. Il revăd întocmai, cu ochii minţii. Aşa cum a fost. Cum a rămas. Cum va rămîne deapururi în amintirea celor dragi ai lui, a prietenilor, a celor ce l-au cunoscut.
Inalt şi falnic, asemenea brazilor din munţii săi natali, cu trăsături fine şi armonioase, pe care le înnobila o privire totdeauna blîndă, totdeauna dulce, şi un surîs discret, pe care, cei ce l-au cunoscut, nu i-l vor uita niciodată. Frumos, în sensul bărbătesc al cuvîntului, de o frumuseţe peste care bunătatea ochilor căprui şi mlădierea dulce a glasului aşterneau nu ştiu ce aer de prestanţă virilă, care totdeauna te atrăgea şi îţi impunea. Cînd te despărţeai de el, după o convorbire în care dulceaţa privirei şi flexiunea gravă a glasului te învăluiseră ca într’o mreajă erai surprins de puternica lui strîngere de mînă.
Peste statură şi chip se proecta dinăuntru în afară ca un nimb de demnitate şi distincţiune, de bunătate şi de nobleţe. Eugen Ionică era de o rară distincţiune, de o neasemuită bunătate şi de o înnăscută nobleţe. Un om care nu avea duşmani. Nu putea să aibă duşmani, ci numai prieteni. Prin demnitatea şi distincţiunea lui, prin bunătatea şi nobleţea lui desarma orice ambiţie rivală, orice năzuinţă duşmănoasă de a-l egala sau întrece. Era superior. Il simţeai superior şi bun şi te complăceai în apropierea lui prietenească, delicată, nobilă.
Pe Eugen Ionică l-am cunoscut pentru întîia dată, la Bacău, în timpul marelui război, în 1918. In raporturile dela profesor la elev.
Era pela sfîrşitul anului scolar, prin Aprilie sau Mai, cînd, într’o zi, mi-a apărut deodată o figură drăgălaşă de copil, în banca întîia a rîndului de mijloc, în clasa a III-a. Mă privea cu nişte ochi mari, plini de lumină, care arătau numai bunătate şi cuminţenie, si cu un surîs blînd; surîsul lui de totdeauna. Surprins de prezenta aşa de plăcută a unui nou elev, l-am întrebat: „Cum te chiamă ?” Mi-a răspuns frumos, ridicîndu-se în bancă: „Ionică I. Eugen”. Continuînd întrebările, am aflat că este fiul Inginerului Ion Ionică din Tohanul Nou al Braşovului şi nepotul Generalului Traian Moşoiu.
Ne-am împrietenit din prima zi de şcoală şi chiar din prima zi m’am simţit îmboldit de nu ştiu ce tainică dorinţă de a face lecţiile mai frumoase, mai atrăgătoare. Doream să placă lecţiile mele micului elev pribeag şi mă sileam să-i fac cît mai plăcută trecerea pela liceul din Bacău, unde şi eu eram doar în trecere.
Peste un an ne-am întîlnit din nou. De data asta, în Braşov, la el, acasă. Eugen Ionică era acum elev în clasa a V-a a Liceului ,,Dr. I. Meşotă”, la care poposisem de curînd, deodată cu mai mulţi profesori tineri din Ardeal şi din vechiul regat, ca profesor titular. Prietenia dela profesor la elev şi-a reluat îndată firul şi patru ani în şir, pînă la absolvirea liceului, am avut în Eugen Ionică – premiantul întîi dela a V-a pînă la a VIII-a – nu numai un elev deosebit de bine înzestrat, dar şi un prieten.
După absolvirea liceului a plecat în străinătate. Mai întîi la Munchen şi Zurich, unde a făcut strălucite studii de chimie şi electro-chimie, iar peste cîţiva ani, la Paris, unde şi le-a desăvîrşit.
Intors în ţară, cu titlul de inginer-chimist al Şcoalei Politechnice din Zurich si doctor în ştiinte al Universităţii din Paris, în 1930 a fost numit asistent la catedra de chimie technologlcă şi de electro-chimie a Profesorului Paul Staehelin dela Scoala Politechnică din Bucureşti. După un număr de ani a fost definitivat în acest post şi cooptat în Comitetul de perfectionare technică a Scoalei Politechnice, în care calitate a fost numit conferenţiar şi însărcinat cu conferinţe despre studiul chimic al lemnului în vederea fabricării celulozei.
Ca asistent universitar şi colaborator al Profesorului Paul Staehelin, a făcut un număr impresionant de lucrări ştiinţifice; unele, în colaborare; cele mai multe însă, singur. Cităm cîteva dintre ele:

1. Procedeu pentru activarea cu clor a pămînturilor decolorante.
2. Desvoltarea industriilor electro-chimice.
3. Manual de lucrări practice la electro-chimie.
4. Procedee noui pentru activarea pămînturilor decolorante romîneşti (brevet regal).
5. Studiu comparativ asupra cîtorva caoline romîneşti.
6. Aplicarea galvanoplastiei nichelului şi cuprului în arta grafică.
7. Metoda calorimetrică rapidă.
8. Butanul, un nou combustibil romînesc.
9. Studiu asupra denicotinizării chimice.
10. Viscosimetrul Niprex.
11. Oxidarea catalitică a amoniacului.
12. Cercetări asupra cărbunelui activ pentru măşti contra gazelor de luptă.

Solicitat ca expert technic la Fabrica de timbre din Capitală, dupa cîţiva ani de funcţionare la această instituţie, d. Ioachimeseu, directorul fabricei, care în acelaş timp conducea şi Monetăria Statului, l-a rugat să-i dea concursul său la organizarea pe baze ştiinţifice a Monetariei. Desi mult ocupat, Inginerul Dr. Eugen Ionică n’a stat un moment la îndoială spre a jertfi importantei instituţiuni de Stat, munca, ce i se cerea. In calitate de consilier technic al directorului şi îndrumător al lucrărilor, spre sfîrşitul anului 1935, şi-a început activitatea la această instituţie. Dădea directive şi veghea la traducerea lor în faptă. Lucra alături de ceilalti amploiaţi. Lucra uneori singur. Cu mîna lui. Ii plăcea să vadă aranjîndu-se lucrările sub ochii săi: dela cele mai mari pînă la cele mai mici. Nici un lucru nu i se părea prea neînsemnat spre a merita atenţia sau interesul lui. In modul acesta, el, conducătorul, dădea cel mai înalt exemplu de ordine în lucrări şi de împlinire a datoriei.
Laboratorul de chimie al Monetăriei Statului este pe dea ‘ntregul opera sa. Inginerul Dr. Eugen Ionică îi simţise nevoia şi l-a înfiinţat. Aici făcea el lucrări curente de analize de metale preţioase şi, în general, de metale utilizabile în monetărie. Tot aici, în laborator, a organizat expertiza monetelor false. Era prima oară dela închiderea vechii monetării (1885), cînd se studia, pe baze ştiinţifice, analiza monetelor false. Rodul acestor străduinţe a fost un studiu deosebit de pretios asupra diferitelor aliaje folosite în falsificarea monetelor, precum şi asupra metodelor de falsificare. Studiind problema, dădea cele mai utile
indicaţiuni cu privire la identificarea monetelor false şi la recunoaşterea celor bune, pe care de multe ori autoritătile le luau drept false şi le distrugeau spre marea consternare a publicului şi prejudiciul autorităţii de Stat.
In timpul activitătii sale la Monetăria Statului a studiat aliajul quaternar al monetelor de argint de 100 lei (argint, cupru, zink şi nikel), retrase mai tîrziu din circulaţie, precum şi nikelul actualelor monete de 100 şi 50 lei. In acelaş timp a întocmit proectul unei instalaţii de afinare a argintului, pe cale electrolitică, din aliajele de argint. Tot el a studiat, în cadrul Monetăriei Statului, chestiunea emaillajului insignelor – o podoabă, cu care azi se mîndreste această instituţie – iar la Banca Naţională a dat pretioase îndrumări şi a contribuit în cea mai largă măsură la perfectionarea clişeelor de imprimare a bancnotelor. In acest scop a publicat lucrarea: ,,Studiu asupra fabricării clişeelor de bancnote prin galvanoplastie”.
Pentru edificarea proprie şi spre a verifica – prin comparatie cu o instituţie similară – progresele realizate de el la Monetăria Statului, între 12 şi 17 Martie 1937, a făcut o vizită la Monetăria de Stat din Varşovia. Rezultatul acestei călătorii a fost un documentat şi frumos scris: ,,Raport asupra călătoriet de studii la Monetăria din Varşovia”.

III

O muncă aşa de intensă, oricît ar fi de variată, impune, spre a fi susţinută, – fie şi la intervale mai mari – unele pauze de destindere şi de întremare. Aceste binecuvîntate prilejuri de odihnă le găsea Eugen Ionică în excursiuni – în timpul sau la sfîrşitul anului şcolar – pe care le organiza cu studenţii săi dela Scoala Politechnică, sub conducerea profesorului Paul Staehelin şi în însotirea colegului său, Inginerul Bratu. Nu numai tara, care trebuia vizitată provincie cu provincie şi studiată în imensele ei bogăţii naturale, dar şi străinătatea a fost obiectul excursiunilor organizate de el. Astfel 8, 10 sau 14 zile, profesori şi studenti, înfrăţiţi în acelaş dor de ducă, îşi uitau cîtva timp de laborator şi de cursuri şi se apropiau cu sufletul de sufletul cel mare al naturii. Demnă, în special, de amintire este excursiunea făcută în Germania, în vara anului 1937, în scopul de recreatie intelectuală şi de studii, cu care prilej au fost vizitate oraşele Berlin, Dresda, Dusseldorf, Colonia, Frankfurt, Munchen şi Breslau.

IV

In epoca de după război, cînd pentru poporul romîn se punea marea problemă a primatului etnicitătii sale în ţara mărită ca populaţie şi teritoriu, Eugen Ionică s’a încadrat în modul cel mai firesc în mişcarea naţionalistă şi creştină a Gărzii de Fier. Doctrina precisă a nouei mişcări, înalta ei atitudine etică, prietenia intimă a Căpitanului, cu care avea atîtea afinităţi sufleteşti, şi cunoştinţa personală a fruntaşilor mişcării legionare, l-au cîştigat definitiv pentru noul crez de înălţare a romînismului.
Ivindu-se ideea organizării într’un corp aparte a eelor ce, aparţinînd de formă altor partide, erau cu sufletul alături de legiune şi doreau s’o sprijine în taină, Eugen Ionică împreună cu Profesorii Eugen Chirnoagă, Păr. Duminică Ionescu şi alti fruntaşi a luat iniţiativa organizării unei noui grupări numită „Asociaţia Prietenii Legionarilor”. Atraşi de persuasiunea cuvîntului său cald, nu numai prieteni de o vîrstă cu el, dar chiar şi oameni înregimentaţi de mult în alte partide şi foşti profesori ai săi au aderat la noua organizaţie.
Insă toate aceste nobile silinţe erau sortite să se sfîrşească într’o înfricoşătoare dramă. Din umbră, asemeni fiarelor de pradă, judaismul bancar şi francmasoneria internaţională pîndeau. Tînăra mişcare romînească, naţionalistă şi creştină, şi de o ţinută etică aşa de înaltă, trebuia să piară. Forurile internationale o cereau. De altă parte, vechile partide, pentru care alegerile din Decembrie 1937 fuseseră o revelatie a nebănuitei prize în masa cea mare a poporului, a mişcării legionare, doreau şi ele o stăvilire, dacă nu chiar o înfrîngere, a legionarismului. Aşa dar, şi pe plan internaţional şi pe plan intern, soarta lui era pecetluită. Trebuia să dispară.
Balonul de încercare al unui govern Goga, cu Armand Că1inescu, ministru-torpilă, la Interne, nu avea alt scop decît de a demasca întinderea curentelor nationaliste şi de a le învrăjbi între ele, – pretextul cel mai nimerit pentru instituirea dictaturii personale şi înăbuşirea în sînge a Gărzii de Fier.
Ce a urmat după căderea guvernului Goga se cunoaşte. Schimbarea Constitutiei şi măsuri din ce în ce mai aspre deschid calea urgiei, ce avea să se abată. Se desfiinţează partidele politice. Incep arestările. Numai de legionari. Mai întîi a lui Corneliu Codreanu, căruia i se înscenează un proces de înaltă trădare, apoi a celorlalti fruntaşi legionari. A tuturor pînă la unul.
La deslăntuirea prigoanei, Eugen Ionică se afla într’o excursiune de studii în Ardeal, cu un grup de studenti ai Şcoalei Politechnice, împreună cu profesorul Paul Staehelin şi Inginerul Bratu. Era pela mijlocul lunei Aprilie 1938. După ce vizitase Sighişoara, Mediaşul şi Dicio-Sîn-Martinul, grupul de excursionişti ajunsese la Alba-Iulia, în seara zilei de 15 Aprilie. Aici a poposit peste noapte, cu hotărîrea ca a doua zi, 16 Aprilie, să-şi continue drumul. A doua zi, – Duminica Florilor, – cineva dintre conducători avea însă să lipsească din grup spre a nu mai fi văzut niciodată în libertate. Era Inginerul Dr. Eugen Ionică. Politia de siguranţă, care îl căutase la el, acasă, în Bucureşti, şi care, cu telefonul în mînă, din chiar casa lui urmărea desfăşurarea excursiunii, aflase de sosirea celui urmărit în Alba-Iulia. Dar cum să-l despartă de grup? Cum să-l ridice din mijlocul excursioniştilor? Avea să se producă o mişcare; poate, chiar să se opună rezistenţă. S’a recurs atunci la un vicleşug. Dis de dimineaţă, în ziua de 16 Aprilie, în timp ce grupul se îndreptase spre gară – spre a-şi continua drumul – un agent de poliţie, însoţit de un comisar, s’a prezentat la hotel la Eugen Ionică spunîndu-i că la Prefectura Judeţului îl aşteaptă un prieten, care ţine neapărat să-i vorbeasca. Nebănuind stratagema, Eugen Ionică i-a urmat, dar în loc de Prefectura judeţului, a fost condus la Chestura de politie, unde a fost declarat arestat. De acum începe Calvarul. Transportat mai întîi la Bucureşti, este îmbarcat aici împreună cu alti fruntaşi legionari într’o camionetă închisă şi internat la M-tirea Tismana. După o lună de detenţiune, în ziua de 16 Mai, a fost mutat la Miercurea-Ciuc. Aici a stat iarăşi o lună. Pînă la 17 Iunie, cînd întregul grup de 18 comandanti legionari a fost transportat la Jilava spre a fi judecat în procesul de înaltă trădare intentat Căpitanului. Procesul s’a judecat între 25 şi 30 Iunie. După proces, grupul a fost din nou adus la JiIava, unde a stat pînă la 30 Iulie. Exact încă o lună. Pînă la judecarea – în reolitate, nu putea fi vorba decît de respingerea – recursului. Cu o zi mai înainte ca justitia militară să se pronunţe asupra recursului – era aşa de inutilă aşteptarea verdictului! – grupul întreg, cu cătuşe la mîini şi la picioare, ca nişte criminali de rînd, a fost transportat la Rîmnicul Sărat. Aici au suferit Eugen Ionică şi camarazii săi cea mai grozavă întemniţare. Inchipuiască-şi cineva o închisoare din beton, – numai din beton şi piatră – rece ca iarna şi întunecoasă ca o hrubă, cu celule strîmte şi înalte şi cu ferestrele de trei metri ridicate dela pămînt. Prin aceste ferestre mici şi zăbrelite, lumina se reverberează straniu, ca un fel de mirare că mai este pe lume si zi, nu numai noapte.
Intre acesti pereţi, umezi si reci, a trebuit să stea, Eugen Ionică mai bine de un an. Tot aici, la Rîmnicul-Sărat, au fost aduşi, spre sfîrsitul lui August în cursul lui Septembrie 1938, Nicadorii şi Decemvirii şi Căpitanul însuşi. Mai tîrziu şi Emil Şiancu şi Ion Banea.
Insă pentru scurtă vreme. Soarta Căpitanului şi a celor 13 fruntaşi legionari – Nicadorii si Decemvirii – era de mult pecetluită. In besna nopţii de Sft. Andrei, între 29 şi 30 Noembrie 1938, Căpitanul şi cei 13 camarazi de luptă au căzut cei dintîi: strangulaţi cu sbilţul, apoi împuşcaţi si aruncaţi într’o groapă comună, peste care s’a turnat var nestins… undeva, pela Jilava!
La Rîmnicul-Sărat a stat Eugen Ionică pînă la 5 Sept. 1939. La această dată, a fost adus la Brasov odată cu Traian Cotigă, Căpitanul Şiancu şi Radu Budişteanu şi internaţi cîteşitrei în Spitalul Militar. Sub pază severă. Din Spitalul Militar din Braşov – se ştie în ce împrejurări şi în ce scop – în seara zilei de 21 Septembrie 1939, a fost ridicat şi dus la Braşov, unde în zorii zilei de 22 Sept. s’a comis grozăvia, care, alături de atîtea altele săvîrşite în aceeaşi noapte, va rămîne ca o veşnică ruşine pe obrazul Tării.

V

Astfel a fost răpusă o viaţă curată ca un cristal şi nobilă pînă la sfinţenie: Viata lui Eugen Ionică. Odată cu viata lui Traian Cotigă, a lui Emil Şiancu, a lui Ion Faur şi a celorlalti fruntaşi legionari, ucişi la Rîşnov, în zorii zlei de 22 Sept. 1939.
Fără vină şi fără judecată. In afară de lege şi de morală. Fără considerare la nesfîrşita durere a celor rămaşi în urmă… Din înalt ordin, în scopul de a se răzbuna moartea dictatorului ciclop, vizirul guvernării. Brutală pînă la inconstienţă şi pînă la crimă, autoritatea de Stat săvîrsea astfel ireparabilul.
A fost răpusă viata lui Eugen Ionică. Asemenea marei jertfe dela începuturile Crestinismului, sîngele lui, sîngele Căpitanului si al atîtor martiri ai crezului legionar a trebuit să se verse pentru pecetluirea legei celei noui, a nouei vieţi romîne şi creştine. Este, poate, scris în cartea destinelor omeneşti ca marile biruinţe să se sfinţească prin marile sacrificii. Sîngele lui s’a vărsat, dar sufletul lui de arhanghel – chinteseţă a tot ce este mai frumos în plămada spirituală a Neamului nostru – a fost duh de pază, duh de îndrumare şi de întărire pe calea credinţei în isbînda ce avea să vie. Chipul lui s’a modelat în contur de simbol al adevărului şi al dreptătii. Ca şi al Căpitanului. Ca şi al Inginerului Clime şi al lui Alexandru Cantacuzino. Ca al marilor mucenici ai ultimilor doi ani de prigoană.
Cînd puterea Celui rău părea să fie mai nesdruncinată ca oricînd, iar desnădejdea se lăsa grea pe suflete, ca o lespede de mormînt, o biruinţă de legendă a ţîsnit deodată cu ultimele fulgerări ale unei spade frînte. Intr’o supremă încordare a credintei, înainte de a fi lăsată din mîini, jumătatea de spadă validă a săvîrşit minunea biruinţei. A biruinţei legionare. A biruinţei definitive. Lumina poate fi ţinută sub obroc; dreptatea, împilată; adevărul, înfruntat şi dispreţuit. Pînă în cele din urmă, lumina, adevărul, dreptatea, verificate în focul supremei încordări a morţii, doboară puterea nimicitoare a răului. Moartea lui Eugen Ionică alături de atîtea jertfe de neiertat, este chezăşia biruinţei legionare: a biruinţei adevărului şi dreptăţii romîneşti.
P. I. TEODORESCU
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 5, 1 Noemvrie 1940