Garda de Fier

Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940

Poate cântecul clavirului era de vină, dar poate şi mintea lui. Jocul i se părea prea tare, prea hăcuit: trilurile băteau ca nişte ciocănele de lemn, arpegiile şi gamele se rostogoleau uscat, iar acordurile mânii stângi prindeau parcă să smulgă carne din piano…

Profitând de o scurtă pauză, el dete să-şi controleze judecata, când prin fereas­tra deschisă izbucniră strigătele Ţigănuşilor cu ziare.

— Ediţie specială… Ediţie specială… Groaznicul măcel din Huedin…

Imediat cântecul îşi reluă jocul lui aprig. Acordurile se urmăreau cu ambele mâni, când bubuind pe întreaga claviatură, când alternând în rostogoliri de puhoaie. Şi numai acorduri după acorduri. Nici vorbă de o piesă muzicală, nici vorbă măcar de un studiu anumit, ci — se vedea cât de colo — o improvizare de ocazie, fără şir, fără noimă, un fel de material muzical trântit la întâmplare, care se tot aduna, se tot prăvălea…

Apoi încetul cu încetul furtuna se potoli; acordurile deveniră mai distante, arpegiile mai iluminate; încetul cu încetul atmosfera; se însenina. Binişor, sufletul în­cerca să-şi ridice pleoapa… când din nou, ca un făcut, blestematul de strigăt:

— Marele măcel din Cluj şi Huedin…

Imediat tăcerea se nărui ca un zid trăsnit. Praf şi cioburi săreau din claviatura pianului. Acum, bărbatul înţelese jocul: muzica dinăuntru trebuia să înnăbuşe stri­gătul de afară.

* * *

Pe Ion Castrişanu, judecătorul, îl ajunsese acum pedeapsa. Oricât îşi silea mintea să cate aiurea, ea se întorcea, ca pe şine, înapoi. Arta şi frumuseţea ei… iată de unde i se trăgea acum dezastrul. Tinereţea-i egoistă, nu ia seama decât la ceea ce-i doreşte inima, la ceea ce-i cer buzele. Un singur imbold o mână: dragostea… Pen­tru dragoste ea păşeşte pe cărări strâmbe, pentru dragoste îşi vinde sufletul diavolu­lui. Se lăcomise la prea multă fericire şi uitase că iubita lui e maghiară şi el, fecior de preot român.

Judecătorul îşi fixă din nou atenţia asupra clavirului. Acum strigătele de afară încetaseră, jocul degetelor îşi luase firescul lui meşteşug, o piesă muzicală se încheia. Câtă agilitate în gamele cromatice, câtă siguranţă în acorduri, câtă precizie în re­liefarea motivelor… Şi totuşi această perfecţiune tehnică, reprezentând pentru el maximum de frumos în artă, îl indispunea. Forţa era primară, nestăpânită; cu patimă, dar fără pasiune, forţă străină. Agilitătile tehnice curgeau la suprafaţa su­fletului ca pietrişul dealungul unui zid; în sunet nu se distingea acea umbră ca­tifelată care-i dă suflet. Cât despre linia melodiei, el n’o putea urmări decât cu mintea, geometric. Cunoştea el bine toate tainele pianului, era şi el bun muzician. Pe vremuri, în orchestra liceului, cânta vioară solo. Ce vremuri!… Vremuri de aur, închinate exclusiv artei. Câtă pasiune în studiu, câtă emoţie în executare, câtă mân­drie în succese. Liceul din Beiuş, casa părintească, Ateneul român… căci a apărut şi pe scena Ateneului. Toate amintirile mai dăinuesc şi azi în sufletul lui. Timpul a putut să alunge fantomele succeselor şi să vânture pleava mândriei, n’a putut însă ajunge până’n fundul sufletului. Acolo, înţepenit ca un sipet cu comori, stă dorul de-acasă. O lacrimă, şi capacul se înalţă ca într’o vrajă. lată-se copil, elev de liceu… în mijlocul odăii cu vioara în mână. E vacanţă… In jur e mama, e tata şi e sora sa, Zoriţa, sunt oaspeţi… şi el e micuil violonist, copilul minune… Apoi, iată-se adolescent cu mari ambiţii. Să ajungă artist celebru, să întreacă pe Enescu, să ducă gloria nea­mului peste nouă ţări…

Din nou se vede acasă, studiind în timpul liber din vacanţă ; studiind fără pre­get de dimineaţă până noaptea târziu; studiind ascuns în odaia lui, cu o singură ad­miratoare lângă el, soru-sa Zoriţa. Timpuri fericite de vacanţă!…

Aci, suflarea minţii se opri în cumpănă. Totuşi de vacanţa Paştelui, în săptă­mâna patimilor, el îşi oprea avântul…

Castrişan se întoarse puţin către nevastă-sa, parcă s’o mustre cu propriul său gând: „De săptămâna patimilor, eu nu puneam mâna pe vioară… Nimeni nu m’a în­văţat… dar de dragul părinţilor, de dragul unor oameni simpli, pentru care muzica, în săptămâna patimilor, ar fi fost o nelegiuire…”

Dar muzica îşi continua jocul ei torturant. Ciocănelele căpătaseră parcă ghiare, iar acordurile îi sgâlţâiau timpanele.

— De ce nu înţelege?…

Işi dădea seama că e nedrept. De unde şi până unde să-i înţeleagă femeia sbuciumul ?…

— Aşa s’ar cuveni… să mă’nţeleagă…

Simţea o voluptate s’o asuprească, şi o voluptate şi mai mare să se pedepsească.

El, în săptămâna patimilor, nu punea mâna pe vioară. Nimeni nu-l sfătuise, nimeni nu-l îndemnase… dar el îşi înţelegea părinţii. Vezi bine, acelaşi sânge… Boala lui îi îmbol­năvea pe ei şi o umbră în sufletul lor adumbrea şi lui sufletul.

Muzica ajunsese o tortură.

— Ea nu ştie că-i săptămâna patimilor…

Şi deodată, fără să-şi dea seama, se repezi la pian:

— Katalin, opreşte…

Femeia ridică spre el o privire surprinsă.

— Ce e, dragă ?

— Opreşte… Opreşte…

Şi parcă iluminat :

— Nu se cântă… nu se face muzică în săptămâna patimilor…

* * *

Femeia închise capacul clavirului şi rămase câtăva vreme cu capul sprijinit în mâni. Apoi se ridică. Castrişanul îi privea ochii mari strălucitori de o lumină sticloasă şi inima i se muie. Poate erau lacrimi.
De pe stradă însă, din nou strigătul blestemat.

— Groaznicul măcel din Cluj… Schingiuirile din Huedin…

Femeia tresări :

— Cum pot să mintă în halul ăsta ?… Şi părăsi camera.

 * * *

Castrişan continua să judece.
Oare nevastă-sa vorbise cinstit ? Oare ea credea cu adevărat că informaţiunile gazetelor şi spusele expulzaţilor erau minciuni ? Credea ea cu adevărat că dincolo, în teritoriul cedat, nu fuseseră schingiuiri, nu se măcelărea, nu comiteau atrocităţi ?… Că totul nu era decât înscenare românească ?… Atunci, ea nu putea deosebi minciuna de adevăr şi ăsta-i păcat de moarte pentru o femeie. Sau, sângele ei unguresc nu-i dă răgazul trebuincios ?… Asta-i proorocise de mult părinţii.

— Nu ne face neamul de ruşine, fătul meu… aşa îl mustrase tatăl său. Mai bine să rămâi sterp decât să zămisleşti os de Ungur…

Şi mamă-sa:

— Dragul mamei, o să fii nefericit. Unguroaica e o căţea, care-şi vrăjmăşeşte şi puii ei…

Şi numai soră-sa Zoriţa, buna şi blânda Zoriţa era de partea lui :

— Iubeşti, Florine, iubirea nu trebue să cunoască piedici.

Cum ar fi vrut să-şi stăvilească judecata, cum ar fi vrut să alunge strigătul conştiinţei… dar gândurile, amintirile, faptele stau în juru-i ca nişte impricinaţi.

Sau, poate de dragul lui, nevastă-sa se prefăcea ? E şi asta o tactică femeiască. Adineaori bătea în piano numai să înnăbuşe strigătele vânzătorilor de ziare. Acum nu putea crede…. Poate numai şi numai de dragul lui, ca să nu sufere el, ca să nu fie el îngrijorat. Doar avea acolo pe soră-sa Zoriţa… Ea era profesoară, rămasă pentru vii­torul liceu românesc din Cluj.

Ajunsese la o nouă etapă de judecată. Nevastă-sa avea de ales între soţ şi nea­mul ei. Nu credea, fiindcă nu voia să-şi facă neamul de ocară, sau se prefăcea că nu crede ca să-i uşureze lui durerea de Român. Şi asta voia s’o afle ,trebuia să afle…

In mintea lui un gând nou ţâşni săgeată. Oare nu-l ajunsese vorba tatălui său chiar de acum opt ani, când i se prăpădise copilul ? Oare nu era şi un blestem, dacă de atunci. Dumnezeu nu mai binecuvântase pântecele neveste-sei ? Castrişan îşi simţi ochii îmbrobonaţi de lacrimi grele. Asta, de câte ori îşi amintea de copil… Să fi avut acum un copil, în acest blestemat refugiu, în această durere a neamului, în acest deza­stru al demnităţii româneşti… să fi avut’ un copil, mângâiere, speranţă… Şi chiar neva­stă-sa să fi fost copilul n’ar fi avut răgaz să se chinuiească să facă alegere. Copilul îşi stăpâneşte mania pe vieaţă… Dar şi fără asta, să fi avut un copil numa din drag, numai din trebuinţa de a iubi…

Castrişan îşi scoase repede batista, lacrimile îi curgeau pe obraz şi din odaia vecină se auzeau paşii neveste-sei : Katalin intră mândră şi majestoasă. Era frumos îmbrăcată în rochie de seară, aşa cum învăţase ea la Marianum că-i şade bine unei adevărate doamne.

Castrişan închise ochii, să nu vadă. Lacrimile însă, curgeau pe ulucul sufletului. Femeia asta nu înţelege nimic… Eu îmi plâng copilul şi ea se pregăteşte de bal.

II

In cameră stăruia o liniştită şi duioasă atmosferă de pace, şi totuşi gândurile nu se loveau de Ioc. Intr’un fel gândea judecătorul Castrişan, în altfel, prietenul său, advocatul Negură… dar duhul vorbei era liniştit şi gândurile se încheiau pe deasupra contrazicerilor. De câteva zile Castrişan era suferind şi în fiecare zi prietenul său îl vizita. Şi parcă niciodată, ca la boală, sufletul omului nu se deschide mai mult şi sim­ ţirea nu devine mai receptivă. Febra şi prietenia îşi dau parcă mâna.

— Admiraţia noastră pentru străini e, de fapt, o mare timiditate… îşi dete cu gândul Castrişan.

Prietenul său era de altă părere.

— Poate dimpotrivă e o mare superioritate. Poate e o dovadă de câtă înţelegere şi indulgenţă maximă e capabil sufletul nostru românesc…

Castrişan, din fotoliul său, rămase câtva timp gânditor. Privea când pe o ferea­stră, când pe cealaltă. Deoparte, umbra înserării se ridica parcă de pe pământ ca un abur uşor : de cealaltă soarele amurgului strâns în cumpănă de aur, cobora subt orizont.

— Nu, dragă, suntem un neam de timizi… nu de fricoşi şi nici de înfricaţi… ci, repet, de timizi…

Exemplele, la mine, abundă. In 1913, trecând Dunărea, soldaţii noştri abia dibuiseră câteva cuvitne bulgăreşti şi n’o mai isprăveau.

— Asta-i fălăşanie… e bravadă. Adică: uite ce iscusit sânt… ştiu şi limba voastră.

Judecătorul era cu ochii pe orizont, unde focul de aur se tot strângea ca în pumn.

— In Rusia, soldaţii mei cereau „hleba” şi „maslu”… uitaseră de pâine şi unt.

— Explicaţia mea e alta… se adaptau nouilor împrejurări…

Şi toată supuşenia asta spirituală, de secole… întâi slavonă, apoi grecească şi, în timpul din urmă franceză şi engleză… continuă Castrişan.

Şi deodată, frângând linia discuţiei:

— Chiar şi căsătoria mea…

Negură se simţi stânjenit. Ori cât ar fi fost de prieteni, chestiunea asta gingaşă fusese cu grijă evitată. De altfel, în casa lui Castrişan, atmosfera era atât de româ­nească încât nici nu se mai ştia că doamna e maghiară. Şi iată că împrejurările erau mai tari decât tot, decât voinţă, decât obiceiu şi chiar decât sentiment.

Şi la mine aceeaşi supuşenie… acelaşi suflet de sclav s’a dovedit că trăieşte…. Dar gândul alergă parcă pieziş, tăind vorbei drumul. Amândoi tăcuseră dintr-o dată şi acum zadarnic se căsneau să înceapă… orice mişcare nefirească era şi mai chi­nuitoare. Clipa se făcuse turbure. Se amestecaseră parcă umbrele sufleteşti cu pâplâirea întunericului din afară. Şi gândul… gândul era greu şi stăruia de sine stătător. Nu puteau decât să-l ocolească, să-l lase în urmă, să-l piardă din vedere… Dar pentru asta trebuia timp, timp mult şi întuneric… Să-l lase în urmă, în drumul vântului, să-l ştie departe, în negura nopţii…. Să-l simtă cum se pierde, cum se fărâmiţează, până va ajunge praf şi pulbere…

Când uşa se deschise şi în cameră îşi făcu apariţia frumoasa Katalin. Amândoi tresăriră. Parcă alta ar fi dorit să fie deslegarea firească a chinuitoarei clipe.

— Cum ?… Staţi prin întuneric ?… şi dete să aprindă lampa.

— Nu, Katalin… te rog… Nu ştiu de ce, dar parcă întunericul e ambianta nece­sară sufletului meu…

Femeia îşi opri gestul de a întoarce cumutatorul.

— Vin dela familia Hosvay… spuse ea, oarecum să-şi justifice absenta şi întâr­zierea, şi trecu în odaia vecină să se schimbe.

In urma ei, cu toată tăcerea, aerul clocotea parcă. Sosirea ei stârnise mişcare, fior. Căzuse tocmai în clipa trecerii în uitare. Dar evenimentele, îşi zicea judecătorul, au şi ele o logică a lor în ceea ce se cheamă coincidentă, probabilitate, posibilitate…

Când femeia se întoarse, aceeaşi atmosferă întunecată şi încurcată domnia încă.

— O… dar trebue să facem lumină…

Castrişan încercă o dureroasă sensaţie, parcă de precunoaştere. In umbra odăii trăiau aievea gândurile, faptele, întâmplările… şi nu în vălmăşeală, ci pe socoteală pro­prie ; ele îl îmbulzeau, îl conduceau, îi ritmau parcă şi gesturile şi vorbele. Clipa era a-tot-cuprinzătoare. Lega sgomotul umbrelor dinăuntru cu uraganele dinafară. Sufle­tul ştia şi aştepta. Simţea puterile răului adunate în poarta casei… şi în urma lor, rătă­citoarele ecouri hăulind din scorburile nopţii… Lumina îi sgârci inima în piept şi sparse uşa din ţâţâni. Totul durase timp de o clipă. In odaie intrase soră-sa Zoriţa. Mintea lui Castrişan era limpede ca ochiul de copil. Aşa era firesc.

— Florine… Florine…

Şi se aruncă la pieptul fratelui său. Castrişan nici nu avusese timp să se ridice din fotoliu. Şi parcă nici nu era de lipsă. Un alt gând îi nivela sufletul: inevitabilul… Acum soră-sa îngenunchiase şi îl ţinea îmbrăţişat cu amândouă manile strigând după ajutor :

— Nu mă lăsa, Florine, nu mă lăsa…

Cu toţii înţeleseră cele petrecute. Zoriţa fusese expulzată de Unguri. Şi expul­zată ca ne-oamenii… cu silnicie, batjocură şi umilinţă.

— Nu mă lăsa, Florine…

In fine, fratele se ridică.

— Stai, Zoriţo, linişteşte-te…

Şi binişor o aşeză în locul lui, pe fotoliu.

— Linişteşte-te… acum eşti în siguranţă.

Fata privea cu ochi rătăciţi. Spaima nebuniei îi agita trupul şi chipul. Avea faţa buhavă şi mobilă, ochii bulbucaţi şi sticloşi, vocea răguşită şi părul în laţe despletite.

—  Nu vă puteţi închipui ce-a fost….

Şi plângând în hohote :


— Nu vă puteţi închipui…

Castrişan începu să-i mângâie părul şi să i-l aşeze frumos la loc, apoi îşi lipi mâna cataplasmă pe faţă, parcă să i-o liniştească.

— Lasă, Zoriţo, nu fii înfricoşată… Toate s’au terminat acum, eşti în siguranţă. Uite, vei sta la noi…

—  Nu, nu… tipă ea. Nu…

—   Şi îşi aruncă privirea spre Katalin.

— Nu aici…

Cu mintea rătăcitoare, căuta zadarnic să găsească un temeiu. Atunci interveni Negură.

— Domnişoară vrea să spună că aici nu aveţi loc, fiind în refugiu. La mine, întâmplător, e loc mai mult… Eu stau la părinţii nevestei şi se găseşte o cameră şi pen­tru domnişoara.

—  Da, da… Nu aici…

Katalin, fără să scoată o vorbă, părăsi camera.

— Nu vă puteţi închipui ce-a fost…

Şi într’adevăr, mintea sănătoasă nu putea crede câtă batjocură organizată, câta chinuitoare umilinţă… Goniţi într’o oră, duşi între baionete, huiduiţi, scuipaţi şi apoi îmbarcaţi într’un vagon de vite, plin de bălegar. In urmă purtaţi şaizeci de ore dela Cluj la Oradea şi delà Oradea la Arad… când, în câteva minute, prin Feleac, ajungeai Ia graniţă.

—  Şi m’au bătut, frate… m’au bătut în piaţă…

—  Cine ?… ţipă Castrişan.

Acum, liniştea lui devenise roiu de pulbere magnetică. Inevitabilul fusese depă­şit, presimţirea întunecată.

— Cine ?… repetă el.

— Agnes…

— Sora Katalinei ?…

— Da.

Fratele închise ochii parcă să nu vadă spectacolul.

— Şi ce e mai groaznic, am fost desbrăcată până la piele…

— Desbrăcată ?…

—  Da… în vagonul plin cu bărbaţi…

— Ah, bestiile !.. Bestiile !..

Uşa se deschise şi Katalin intră, dar Castrişan nu se putu opri :

—  Ce brute!… Ce bestii!…

Fata îşi acoperi ochii cu ruşine.

—  Am fost desbrăcată… îţi jur că-i adevărat. Şeful lor era Zoltan… cumnatul Zoltan…

— Ah, bestia… bestia…

* * *

Trecuse de miezul nopţii şi cei doi soţi nu se culcaseră încă. Castrişanu odihnea în fotoliu şi Katalin, cu chipul adunat de abajur asupra lucrului de mână, broda. Cei doi soţi nu-şi vorbeau. Tăcerea era prinsă ca’n plaur de lac stătut, pocnetul acului prin pânza de in şi dunga umbroasă a firului de mătasă încheiau ochiuri noi în urzeala liniştii. Ei se temeau parcă şi de sgomotul gândurilor. Căci la cea mai mică mişcare, clipoceala luminii în lampă, pasul unui trecător pe stradă, adierea vântului prin frun­zişul uscat, plasa se destrăma şi din ochiurile afunde se porneau sclipirile de necaz ca forfota şi bâzâitul gâzelor în plaurul stârnit. Atunci se simţeau din nou la pândă. Chiar dacă priveau aiurea, între minţile lor întunecate stăruia sclipiri fosforescente; chiar dacă nu vorbeau, din sufletul lor porneau ondulări de valuri care se ciocneau în întuneric, pe tăcute. Pe urmă, cu mari opinteli, fiecare îşi împingea acest clocot la loc în suflet şi în sânge, unde, subt cheie, începea să hohotească. Acum trupul le deve­nea prea mic, încăperea prea îngustă; se simţeau fără aer, fără lumină, strânşi ca în carceră.

Infine femeia răzbită de obidă, izbucni:

—  Tu crezi ?

Soţul îi înfruntă cu hotărâre privirea:

— Da, cred….

Pentru întâia dată, în zece ani de căsnicie, se simţeau protivnici. Ea se ridicase în picioare, dominând încăperea. Bărbatul însă nu-şi plecă ochii.

—  Nu-i adevărat… făcu ea.

— Atunci Zoriţa minte?

Ea rămase câtăva vreme fără să răspundă, continuând să-l braveze cu frumu­şelea. Ii întorcea cuvintele lui de dragoste, prelucrate în priviri ademenitoare, ca apele nestematelor, şi-şi unduia încordat trupul din sâni şi până în marginea coapselor. Dela el aflase că e frumoasă ca o arhiducesă austriacă. Dela el aflase că ochii mari, prinşi în cercuri de umbre, faţa palidă şi gura cu buze ca miezul de rodie, dovedesc rasă, ca şi părul blond revărsat pe spate în bucle mari. Şi surâsul ei grav, taciturn şi misterios, care mu se lăsa nicicând descifrat, şi nasul drept fără nicio notă vulgară.

— Nu-i adevărat… repetă ea.

Castrişanu se ridică turburat. Oare nevastă-sa nu pricepea nimic, sau juca teatru?

—  Cum, tu nu eşti în stare să prinzi tonul adevărului ? Tu nu ştii să distingi min­ciuna? Unde e intuiţia ta de femeie? Unde e urechea ta de muziciană?

Dar Katalin îl înfrunta cu toată puterea ei de femeie şi de aristocrată. Se ţinea drept în faţa lui, desfăşurând ca la un concurs de frumuseţe trupul ei mândru, maje-stos, îmbrăcat într’o rochie verde de catifea, încheiată, până’n gât, cu mâneci bufante şi ornamentată cu dantelă. El continuă s’o judece. Asta-i teatru… Şi apoi tare :

— Să zicem că svonul public minte… să zicem că ziarele mint…. dar Zoriţa?…

— Zoriţa?…

Femeia scoase din colţul gurii un zâmbet de batjocură.

—  Zoriţa joacă teatru.

—   Castrişan se înfurie. Aceleaşi gânduri, dar în loc să se potrivească, se ciocneau, se depărtau. Femeia profită de desorientarea bărbatului.

—  Asta-i teatru… isterie… minciună colectivă…

—   Acum se lăsase prinsă în propria ei pornire.

—  V’aţi adunat cu toţii împotriva mea. Mă urîţi fiindcă sunt de neam nobil, fiindcă sunt maghiară.

—   Castrişan îşi prinsese apărarea de alt gând: adevărul.

—Adevărul, Katalin… adevărul are în el puteri divine… doar eşti creştină…

Ea răspunse aiurea:

— Neamul meu n’a putut comite acte de sălbăticie… este un neam nobil.

— Dumnezeu e adevărul.

Acum fiecare din ei se adăpostise, ca înapoia unei metereze, înapoia unui gând.

—  Nobleţea dovedeşte pe Dumnezeu…

— Adevărul e semnul lui Dumnezeu…

Ajunseseră la un paroxism. Ochii le scânteiau, glasurile răguşiseră, tot trupul le era în tremur. Castrişanu însă era sigur de el. Aceeaşi senzaţie de precunoaştere. Aştepta acum o altă judecată, o intervenţie parcă din altă parte; care să le curme cearta şi să le potolească vraja. Când deodată se auzi un ciocănit în fereastră. Chipul lui se în­senină. Poate era intervenţia dorită. Ciocănitul în fereatsră se repetă. Judecătorul des­chise fereastra. Femeia aştepta cu sufletul în buze.

— Cine-i?

—  Eu… răspunse din întuneric un glas. Eu, Dumitraş…

— Dumitraş… se repezi fericit judecătorul.

—  Dumitraş.. făcu cu necaz femeia. Ce caută şi banditul ăsta?…

—   Judecătorul se-aplecă peste fereastră.

— Sună la portar şi vino înăuntru.

— Ah, acum şi banditul ăsta!… Iată Dumnezeu ţi-a auzit glasul… făcu în bat­jocură femeia.

—  Nu batjocori numele lui Dumnezeu.

Katalin însă continuă:

—  Doar e puşcăriaş. Nu altul, ci tu l-ai condamnat.

Intr’adevăr, Dumitraş fusese condamnat pentru crimă de furt. Dar ăsta nu era motiv de batjocură. Dumitraş le devenise om de casă. Pe el îl trimetea dela penitenciar, când era lucrul mai greu în casă. El ajuta la tăiatul lemnelor, el făcea curăţenia mare, el plivea şi răsădea grădina. Se obişnuiseră toţi ai casei cu el. Pe nimeni nu-i mai jignea haina lui de puşcăriaş, necum escorta de gardieni, care-l aducea şi ducea. Însăşi Kata­lin nu avusese vreodată prilej de supărare. Dar acum?… Tocmai acum, când toată lumea era atât de nenorocită?…

Uşa se deschise binişor şi Dumitraş inttră în odaie. Avea un palton vechiu strâns la mijloc cu o curea şi la piept clinul din stânga se vedea ridicat. Ascundea ceva acolo, poate merinde, poate vreun lucru de!furat. Era groaznic de obosit. Chipul lui era întu­ necat de o barbă ţepoasă şi murdară şi ochii lui clipeau rar, parcă să adoarmă. După ce cercetă cu luare aminte încăperea, omul îşi descinse cureaua şi de subt palton scoase un săculeţ, pe care-1puse cu multă băgare-de-seamă pe clavir. Femeia tresări. Ii mur­dărea mobila, căci clavirul era nu numai, un instrument muzical, dar şi un obiect de preţ. Pe urmă necazul se prefăcu în batjocură. Nici că se putea mai nimerit. Bărbatul invocase pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îi trimesese sol un puşcăriaş.

—  De unde vii, Dumitraş ?

— Dela Cluj… şi potrivi cu mare grijă săculeţul.

—  Când ai sosit ?

— Chiar acum.

Femeia avu un rânjet răutăcios.

— Şi pe tine te-au expulzat Ungurii ?

— Nu… eu am fugit prin Feleac. Ea continuă să fie rea.

—  Mă mir că nu te-au bătut, nu te-au scuipat, nu te-au desbrăcat la piele…

— Asta nu.

—  Atunci, de ce-ai venit ?

Omul arătă înspre clavir
.

—  Ca s’aduc sacul ăsta… e al Dumneavoastră.

—  Ce-i acolo ?… se îndârji femeia.

— Oasele lui Radu.

Vorba lui Dumitraş sgudui ca un cutremur şi se risipi ca pleava. Chipul femeii se schimonosi de oroare. Lui Castrişan durerea i se înfundă în gâtlej ca un căluş de vată.

— Oasele lui Radu ?… gemu el înfundat.

– Da… ale copilului.

Castrişan ar fi vrut să ţipe, să plângă, să spună o vorbă, dar nu izbutea. Limba îi era uscată de sete, pieptul prins ca’n nişte scoabe. Avea lipsă de aer… de aer mult. Impleticindu-se ajunse la fereastră. Abia după ce-şi răcori faţa în aerul nopţii, putu rosti o vorbă cumpănită:

— Asta-i pedeapsa lui Dumnezeu… şi se prăbuşi în fotoliu.

Femeia îl privi cu dispreţ. . Ea îşi recăpătase stăpânirea de sine. Ajungi nevol­nic invocând la fiece clipă pe Dumnezeu. Omul însă povestea. Ungurii, la Cluj, des­chideau mormintele Românilor şi făceau de tot râsul osemintele. Pentru pustia asta de treabă, de a ucide până şi morţii, n’au găsit slujbaşi mai de pricepere ca puşcăriaşii.

—  Când au ajuns la mormântul lui Radu, eu n’am avut inimă… înţelegi ?… De câte ori n’am fost cu Dumneavoastră la cimitir, de câte ori nu v’am auzit plângând !…

—   In fotoliul lui judecătorul, amuţit de groază, îşi strângea tâmplele între pumni :

Femeia era încremenită în poziţia ei statuară. Singura inimă tare rămăsese Dumitraş. El, n’avea nicio mânie şi n’avea nici un necaz…

— Mâine aducem un om să le spele… începeu el sfătos. Chemăm preotul şi le îngropăm aici… Acum ne-ar trebui o lumânare…

Atunci femeia izbucni ca o furie :

—  Asta nu… Asta nu…

—   Era de nerecunoscut. O vijelie lăuntrică răvăşise trup şi suflet. Ochii închişi până ‘n pupile scăpărau scântei, gura voia parcă să muşte cu toţi dinţii la vedere şi din păr îi atârnau laţe tari peste frunte şi tâmple.

— Fiindcă minţiţi…. fiindcă vreţi să mă batjocoriţi… urla ea cu glas de ţărână. Vreţi să mă faceţi de râs… vreţi să vă grozăviţi… N’aveţi niciun scrupul, vă folosiţi şi de oase desgropate, numai şi numai să minţiţi.

Şi adresându-se lui Dumitraş :

—  Hoţule… Tâlharule… Ai adus nişte oase de câine… Vrei bani ?… Na bani… şi pleacă, tâlharule…

— Katalin… se ridică bărbatul. Nu-ţi recunoşti copilul?…

—  N’am copil… Asta nu-i copil…

Şi luând sacul în mână începu să-1 sgâlţâie ca pe un copil când îl urechezi. Dinnăuntru, oasele răspundeau uscat şi tare. Ea îşi înfipse şi mai adânc mâinile în chica osoasă. Dar oasele îi prinseră degetele între colţuri tari şi începură să le strivească. Se angajase la luptă cu nişte ciolane moarte. Asta o înnebuni de tot. Atunci, cumpănind povara în amândouă mâinile, se repezi la fereastră şi înainte ca cei doi bărbaţi să prindă de veste, ea asvârli cu toată puterea sarcina în stradă. Sacul sbură şi lovindu-se de trotoar exploadă în ţăndări.

—  Ce-ai făcut, femeie ?… Asta-i semnul lui Dumnezeu, glasul lui Dumnezeu…

— E Dumnezeul vostru, nu al meu… Pe Dumnezeul vostru să-l ia dracu..

—  Katalin, nu blestema…

—   Dar femeia plecase din odaie.

— Plec, plec… Tâlharilor, hoţilor !…

III

A doua zi de dimineaţă, când femeia se înapoie, găsi clavirul prefăcut în cata­falc. Printre flori mari de toamnă şi frunziş de culoarea argintului şi aramei, odihnea un mic sicriu. O lumânare de ceară era lipită chiar pe capac şi lângă sicriu vegheau doi oameni: tatăl şi tâlharul.

Femeia rămase ţeapănă în cadrul uşii. Bărbatul întoarse capul anevoie.

— Florine, vreau să-ţi vorbesc.

Tăcut, el se sculă de pe scaun şi trecu în dormitor.

— Eu nu mai am ce căuta aici… trebue să plec.

— Aşa se cuvine… încheie el.

Ea avu o tresărire înapoia pleoapelor.

— Prin urmare mă goneşti ?

El arătă cu degetul spre odaia vecină.

— Nu eu, ci copilul…

Castrişanu o privea drept în faţă. Sufletul său se curăţise de toate temerile, de toate nedumeririle. Şi în făptura lui se făcuse o despărţire, ochii priveau şi sufletul parcă se ruga. Mintea era obiectiv de precizie, dar simţirea fum de tămâie.

Aceeaşi despărţire observă şi la mamă. Dincolo odihneau osemintele copilului, iar aici ochii ei erau uscaţi, de se putea alege geană de geană.

— Copilul a rostit sentinţa de despărţire… Ea clătina capul în semn de compătimire.

— N’ai înţeles nimic din frumuseţe… Vocea lui luase parcă drum de lumină.

— N’ai înţeles nimic din suflet…

Intr’adevăr, în clipa aceea el avea senzaţia că fiecare os fusese batjocorit, dar că fiecare era învelit într’o teacă de steag de sufletul lui şi că fiecare era însemnat cu o pecetie sfântă, de sărutul lui Dumnezeu.

Victor PAPILIAN
Sibiu, Noembrie 1940

Revista “Gândirea”, Anul XIX, Nr. 10, Decembrie 1940