Garda de Fier

Carte poştală – Ada-Kaleh

“O, Ada-Kaleh! Insula cu nume ciudat şi încântător, cine m’a pus să te vizitez! Iată-mă mai săracă în iluzii! Din frumoasa Orşova, un antedeluvian vapor cu palete mă poartă pe apele Istrului bătrân. Excursionistii fotografiază, fotografiază… Inofensiv viţiu izvorît din vechea iluzie umană. Dar între douăzeci-treizeci de poze am ajuns. Vaporul face un ocol, o ia cu botul, iar la deal pe lângă ruini rosii de primitive fortificaţii, năpădite de buruieni, şi ancorează la un ponton şi mai primitiv încă.

Desculta seminţie a lazaronilor turci, cu aspect de ţigănuşi, ne şi ia în primire, să ne piloteze pe unica stradă a faimoasei insule.

TURCII

Aceasta-i Ada-Kaleh?! Ce sărăcie banală! Ce aspect de bâlci calic, cu dughene însiruite, etalând stereotip tutun, rahat, mărgele si ţigarete! Turci în costume nu prea se văd. Nici cadâne misterios înfofolite! Fesuri nu poartă decât vizitatorii, musulmanii de operetă, iar şalvari nimeni.

A, ba nu! Am găsit un pui de turc şi l-am confiscat…

Ciceronele meu de treisprezece ani e descult, slăbuţ şi ars de soare. El are fesul roşu, părul creţ şi ochii albastri. Râde cu gura plină de dinşi albi si-mi spune:

-«Aici fabrică de rahat. Aici fabrică de tutun. Aici iar fabrică de rahat. Aici iar fabrică de tutun. Aici…» şi aşa mai departe, până ce şirul maghernitelor s’a ispravit.

Ajungem la o magazie dărăpănată.

-«Aici a fost cazarma.»

-«Asta trebuie să fie cazarma cea nouă», zic eu, arătând o casă mai mare, străbătută de un gang racoros.

-«Nu. Asta moschee.»

Gândul meu se duce spre Sfânta Sofia.

Moscheia. Inima îmi bate de curiozitate să văd moscheia. Urcăm o scară de piatra cu miros de lepră, ca la un hotel de provincie. Portarul e un cersetor crestin, cu un glas ca din butoi, care ne cere pomană pe turceste. La capătul scării o terasă în plin aer, iar în stânga o use, cu două canaturi. Intrarea în moscheie. E o sală goală, zugrăvită modern si sobru. Mobilă – iok sau aproape. Pe jos un imens covor uzat. Patru sute cincizeci de metri pătrati, ne explica paznicul.

-«A vrut să-l cumpere un lord cu trei milioane.»

Vizitatorii îl admiră cu religiozitate. Mobilierul e aproape absent: în fund pe o laviţă se vede un sirag de sfesnice de alamă, iar la dreapta o pendulă modernă, care la ora unu arată trei si jumatate.

-«E ora musulmană, pentru rugăciune», explică paznicul…

POEZIA

O intrepridă si brunetă vizitatoare, numai cu sandale pe picioarele goale, se descalţă grabnic si aleargă pe covorul moale. Vai ce colecţie de bătături! E cel mai minunat lucru din toată moscheia. Ochii musulmanului o urmăresc cu admiraţie.

Ada-Kaleh are si o grădină publică. Am văzut-o si pe aceea. Si strandul… dar să ne oprim cu discreţie. Unde esti autorule al Nopţilor la Ada-Kaleh? Unde le-ai petrecut si cum? In ce fumerie de opium le-ai visat?

Poezie, poezie a numelor cu ciudate rezonante… Viteazul meu turculeţ, cu ochi de peruzele si cu unghiile în doliu, cheamă pe barcagiul scapat din piramidele Egiptului să mă treacă, tuciuriu Charon, pe celălalt tărm. Aici am lăsat umbra iluziilor mele să se plimbe prin «parc», în nopţile cu lună, lătrate de câini si băşicate de ţânţari…”

Marta D. RĂDULESCU
Fragmente – Revista Realitatea Ilustrată, 17 August 1933