Garda de Fier

“Partidul nou este marea şcoală a Naţiunii.”

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 7, 1 Decemvrie 1940

Partidele politice sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Imperiul roman, în special, le-a cunoscut sub toate aspectele posibile. Intre partidele politice din timpul republicei romane şi cele ale epocei liberalismului modern, nu există nici o deosebire ca mijloace de luptă şi ca finalitate.
Scopul ultim era acapararea puterii politice, care apoi era folosită, după cazuri şi oameni, fie în interesul comunitătii, fie mai ales în interesul celor ce conduceau. Mijloacele au variat şi ele, dela propaganda verbală pînă la revolutii sîngeroase. Antichitatea, ca şi timpurile mai noui, le-au folosit fără scrupule, numai să-şi ajungă tinta urmărită: stăpînirea puterei politice.
Există, însă, o deosebire mare de organizare şi de finalitate între partidele politice ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat şi cele ale regimurilor naţionaliste totalitare.
Intotdeauna s’a cerut o pregătire oarecare şi pentru îndeletnicirile cele mai uşor de deprins. Numai pentru îndeletnicirea cea mai grea şi mai delicată, aceea a conducerii Statului, epocile care s’au scurs ca şi reprezentantii lor nici nu s’au gîndit măcar să ceară vreo pregătire.
Formarea elitelor politice, asa dar, este o problemă necunoscută de epocile trecute. Deabia regimurile totalitare sesizează această problemă şi o pun pe primul plan al preocupărilor lor. Nici într’o tară, însă, nu i s’a dat acestei probleme o importantă atît de mare ca la noi. Probabil, poate, pentrucă nici într’o tară din lume n’a existat cîndva o clasă conducătoare mai decăzută ca la noi. Si era explicabil ca reactiunea si tendinta de îndreptare să se manifeste mai viguros si mai îngrijorător tocmai în acest domeniu, unde eram mai amenintati.
S’au scurs ani de zile, în care timp Mişcarea legionară n’a facut decît pură educatie, tinîndu-se deoparte de luptele politice. Era atît de inedită această atitudine a unei organizatii politice, care nu vroia să facă politică cu nici un pret, încît conducatorii politici ai lumei vechi n’au înteles nimic din frămîntarile şi rosturile vietii legionare. Find de bună sau de rea credintă, ei ne acuzau ca pregătim în umbră răzvrătiri armate, atunci cînd noi ne rugam fierbinte pentru mortii noştri si pentru învierea acestui neam. Si un “mare” istoric al nostru n’a putut vedea în elanul creator si în spiritul de jertfă al unui tineret întreg decît comploturi şi actiuni subversive.
Şi dacă, totusi, uneori Mişcarea Legionară a fost nevoită să facă si politică, aceasta se datoreste necesitătilor de a se apăra fată de atacurile duşmanilor, sau cerintelor de politică externă.
Formarea necontenită de elite politice a fost si este încă preocuparea de seamă a Miscării legionare şi a celorlalte regimuri totalitare.
In aceasta rezidă una din marile deosebiri dintre partidele politice vechi si cele noui. Partidele totalitare, însă, nu se limitează numai la formarea de elite. Cîmpul lor de activitate este cu mult mai vast, pînă a cuprinde întreaga natiune. Problema educatiei, a formării civice a neamului întreg, este functiunea esentială a partidelor noui.
In regimurile vechi, partidele politice erau expresiunea deosebirilor cari existau în mod necesar în opinia publică. Creatii ale opiniei publice, partidele politice nu erau decît modalitatile ei de exprimare. Opinia publică, pe care o reprezenta partidul era impuă sefilor de massa partidului. Aceasta nu era decît încă una din formele determinismului social, aplicat pe tărîm politic.
Partidele totalitare rup cu trecutul. Conceptia lor nu mai este determinista, ci spiritualista, dinamica şi creatoare. Partidul nu mai este creatia opiniei publice, ci opinia publică este creiata şi dirijată de partid. Partidul, la rîndul său, este opera si creatia sefului predestinat, şi are misiunea de a creia şi dirija opinia publică a masselor. Unitatea de opinie politică este un lucru indispensabil în conducerea statului modern. Diversitatile de opinii creiază dificultăti mari conducătorilor în opera lor. Orice conducător de stat, pentru a-si putea îndeplini misiunea sa, are nevoie ca întregul neam să-l urmeze încrezător. Acest lucru, însă, nu se poate obţine decît pe cale de educare, de formare a opiniei masselor populare.
Partidul politic al regimurilor totalitare are, printre altele, şi misiunea de a înabuşi toate opiniile adverse. E o muncă pe care trebue s’o urmărească în mod continuu şi perseverent. Acesta e unul din motivele pentru care partidele politice n’au scăzut din importantă, imediat după biruintă.
Opera de educare, însă, nu se opreşte aici. Partidul nou are o misiune mult mai importantă în această directie. El este chemat să transforme un neam într’o comunitate morală cît mai perfectă. Rolul lui nu se limitează numai la creiarea conditiilor minime de conducere politică, ci trebue să formeze un anumit tip, spiritual conceput în sensul ideologiei partidului. Fiecare membru al comunitătii trebue să devină un element activ al vietii politice în general. In regimurile vechi, din contră, se recomanda cît mai multă cumintenie şi pasivitate, iar grija de educare politică era inexistentă.
In lupta mare care se dă azi între popuare, nu vor rămîne în istorie decît acelea cari vor reuşi să facă din fiecare membru al lor un cetătean activ şi cu spirit de jertfă pentru comunitatea din care face parte. Partidul nou este marea scoală a Natiunii. De el depind biruintele şi viitorul la care aspiră Neamurile. Numai partidul, însă, care va educa şi va organiza întregul Neam într’un instrument de luptă şi permanentă creiare va merita numele de partid nou şi totalitar.
Schimbîndu-se finalitatea partidului, cîmpul lui de activitate a devenit mult mai mare, dînd un concurs dintre cele mai pretioase Statului. Statul se ocupă, numai de nevoile de ordin general şi numai de acelea cari sunt mai stringente şi pe cari le poate satisface pe calea serviciilor publice. Ca o consecinţă necesară a acestei situatii, functiunea de educare a Statului se limitează aproape numai la formarea elementelor de care are nevoie pentru buna functionare a serviciilor publice. Partidul nou este nevoit să intervină acolo unde Statul n’o poate face, dar unde totuşi ar trebui să facă ceva. Partidul, aşadar, trebue să îmbrătişeze nevoi şi domenii de activitate cari azi nu mai pot fi lăsate în grija particularilor, dar cari nici nu pot fi trecute în seama Statului. Initiativa particulară disparată ca şi încercările Statului de a interveni în
anumite domenii, s’au dovedit infructuoase şi uneori chiar dezastruoase.
Trebue să intervină aici iniţiativa particulară organizată, adică partidul, nu pentru a uzurpa atributiuni, ci pentru a seconda Statul nu numai în opera de educare, ci mai ales în opera de refacere a Tării. “Ajutorul legionar”, serviciul economic, serviciul materiilor prime, serviciul ordinei legionare, sunt institutiuni ale Miscării legionare chemate să dea cel mai larg concurs Statului. Taberile şi şantierele de muncă cari vor împînzi tara la primăvară, vor reface din temelii starea materială şi structura sufletească a unei tări devastate de oameni şi de soartă şi care a ajuns pe punctul să-si piardă ceeace are mai de pret: încrederea în viitorul său.
Statul şi Partidul urmăresc acelaş scop. Functiunile lor, însă, ca şi mijloacele pe cari le folosesc, diferă. Stat şi partid sunt, aşadar, două lucruri diferite. Ambele, însă, sunt chemate să colaboreze împreună pentru a rezolva nevoi din ce în ce mai mari şi mai grele. Epoca liberalismului, cînd aproape toate nevoile erau satisfăcute prin liberul joc al activitătilor particulare, a apus demult. Azi e nevoie de aportul fiecărui membru al comunitătii în rszolvarea problemelor grele ce se pun în viata popoarelor. Natiunile trebuesc în permanentă mobilizate. Războiul cu greutăţile interne şi cu ceeace trebue de făcut pentru consolidarea unui Neam din toate punctele de vedere, adeseori e mai greu decît cel purtat cu duşmanii din afară.
Acest lucru, însă, nu se poate face pe cale de constrîngere. O astfel de operă ar duce la silnicie şi ar compromite întreaga actiune. Aici trebue să intervină partidul care să facă operă de educatie serioasă. Nu e vorba, însă, ca fiecare membru al comunitătii să intre în partid, pentru că nu fiecare poate fi luptător, după cum nu fiecare cetătean poate fi militar. Partidul, însă, are misiunea de a pregăti pe toti pentru un minim de muncă şi de jertfă în folosul comunitătii.
Partidul nou, prin urmare, nu mai este un mijloc pentru a pune mîna pe Stat şi a-l exploata, ci este un colaborator al Statului, secondîndu-l în mislunea lui care devine din zi în zi mai grea. Sunt nevoi, cum spuneam mai sus, cărora Statul ca şi iniţiativa particulară disparată, nu le mai pot face fată singuri. E nevoie ca partidul să mobilizeze într’un elan de nestăpînit, întregul Neam şi să transforme Tara într’un uriaş şantier de muncă. Astfel, din instrument de acaparare şi de  exploatare a puterii politice, partidul a devenit un colaborator ai Statului şi instrumentul său principal de guvernare.
El ia astfel locul legii, care trebue să se limiteze numai la rolul de a da contururi precise institutiilor cari iau naştere în mod organic din lupta pentru ridicarea Neamului şi la acela de a interzice tot ce e protivnic desvoltării vietii sociale.
Functiunea creatoare în Stat nu apartine, însă, partidului, precum nu apartine nici legii. Ea apartine, aşa cum spuneam într’un alt articol, exclusiv Conducătorului “aceluia ce transformă o massă amorfă de indivizi preocupati de interesele lor, într’o natiune vie şi puternică, hotărîtă să-şi îndeplinească destinul său în istorie cu sălbăticie şi cu orice jertfe i s’ar cere”.
Partidul are tocmai această misiune de a traduce în fapt gîndul şi vrerea Conducătorului, cu ajutorul Neamului întreg, printr’un sistem riguros de educatie.
ION ŢURCAN
Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 7, 1 Decemvrie 1940