Garda de Fier

Victor Puiu Gârcineanu

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 4, 15 Octomvrie 1940

Un răgaz mai înalt va îngădui odată aşezarea într’o lumină cuprinzătoare a unuia dintre cei mai adînci deschizători de drumuri pe care i-a cunoscut miscarea legionară. Astăzi publicaţiile de dinaintea ultimei prigoane stau răvăşite de confiscări şi, în lipsa lor, vom încerca să evocăm, mai mult decît să definim, personalitatea lui Victor Gîrcineanu, unul din sufletele de elită, în care trăirea spiritualităţii creştine a culminat în realizări sublime pe plan omenesc şi sufletesc.
Latura creştină a mişcării legionare a avut în Gîrcineanu un interpret de pătrunzătoare viziune. Ca om a fost unul din puţinii aleşi să se încumete pe urcuşul greu care îl înalţă pe muritor dela conditia de pămîntean la cea de sfînt. Ne dăm bine seama de greutatea cuvîntului. Victor Gîrcineanu a adîncit, actualizînd în fiinţa lui umană, procesul mistic de desăvîrşire, în stare să ridice pe om mai aproape de divinitate. O lumină interioară i-a revoltat sensul Dumnezeirii şi el mereu a tins spre ea.
Sub două aspecte, de cugetător şi interpret al spiritualităţii legionare, şi de mistic ostenitor să urce treptele creştine ale desăvîrşirii interioare, ni se prezintă trăsăturile esenţiale ale personalităţii lui Victor Gîrcineanu, şi ele îl aşează între figurile cele mai sublime ale martirologiului legionar.
Puiu Gîrcineanu a păşit în publicitatea romînească într’un fel din care nu s’ar fi putut bănui evoluţia lui ulterioară. Un roman 1) publicat în fragedă tinereţe, a pus în evidenţă un mare talent literar. Inceputul acesta a rămas fără urmare. Curînd, Puiu Gîrcineanu apucă o cale mai gravă. Structura lui sufletească si un îndemn din adînc îl făcea să considere literatura drept un joc frivol, în timp ce neamul romînesc se afla în plină dramă. Romancierul de o clipă se detasă simplu de orice năzuinţă personală după un nume în literatura romînească. Era un sacrificiu pe care nu avea să-l regrete niciodată.
Cinci ani mai tîrziu mărturisea prietenilor la ce distantă sufletească se găseste de începutul său literar. Se simţea la un veac de suflet departe de întîia lui creaţie artistică.
Pentru un cititor atent însă, anumite însusiri sufletesti se vădesc şi în acel roman părăsit. Un mare dor de intuiţie unit cu o pătrunzătoare inteligenţă analitică. Spiritul ales al lui Puiu Gîrcineanu arăta dela început îmbinarea armonică a acestor două însusiri, rareori întrunite la un om, şi rareori cu atîta perfecţie.
Drama romînească avea să-l aducă pe tînărul romancier în făgasul ei, iar el avea să-i aducă în dar marea sa putere de simtire si de judecată. Părea un copil firav, cu o frunte larg boltită deasupra unor ochi arzători şi a unui oval delicat, desmintit de o bărbie energică. Lucid, arzător, impetuos în convingere si reţinut în expresie, minte ordonată şi clarvăzătoare, pe lîngă o simţire mereu în elan, Puiu Gîrcineanu avea marele dar al simplităţii. Era deschis, natural, fraged sufleteşte, avînd în deplinătate puterea de a se bucura fără răgaz şi de a suferi fără zgomot.
Toată această zestre morală, intelectuală si sufletească, Puiu Gîrcineanu o dăruia Legiunii cu neprecupeţire. Intrat pe linia ei de luptă si trăire, el nu-si mai aparţinea. El n’a mai avut nevoie de un efort de identificare sau adaptare, de vreme ce chiar aportul însusirilor lui însemna o îmbogătire spirituală a Legiunii.
Dela început, Gîrcineanu a văzut în Legiune mai putin mişcarea politică si mai ales realitatea spirituală. Pe aceasta avea s’o adînceascâ prin propria lui tărie, pe linia înaltă consfinţită apoi prin jertfa lui Moţa.
In brosura sa “Din lumea legionară”, Gîrcineanu afirmă categoric: “Mişcarea legionară nu este o mişcare politică, ci o revolutie spirituală: o miscare care a transformat viata romînească nu în manifestăriie ei, ci în viata ei”. Si în alt pasaj lămureşte amplificînd: “Mişcarea legionară este înainte de toate o revolutie spirituală, una din acele prefaceri lăuntrice şi totale ale sufletului omenesc care nu se întîlnesc în istorie decît la răscrucile vremii, la deschiderile de epocă”.
Pentru neamul romînesc nu există spiritualitate în afară de credinta crestină. Micarea legionară, este mişcare spirituală numai întrucît reînvie în trăire credinta străbună. Pătruns de acest adevăr, Puiu Gîrcineanu îl afirmă şi îl lămureşte celor multi, cu puterea lui obicinuita de a da enunţărilor un caracter axiomatic, şi constata că “legionarismul este în primul rînd credinţă în Dumnezeu”.
Dar micarea legionara, ca fenomen religios, putea fi răstălmăcită. Au existat si există multe miscări sociale cu caracter mistic. Minţile mărginite si sufletele sterpe erau obicinuite să facă din misticism un cap de acuzare. Condamnau si atitudinea religioasă în sine, dar mai spuneau că este imitatie. Gîrcineanu le-a răspuns, si constatînd fenomenul mistic în mişcarile sociale, explică ceeace deosebeşte mişcarea legionara de ele si o asează pe alt plan.
,,Oridecîteori sentimentele care conduc o colectivitate iau o intensitate mare în întinderea lor, ele tind să cugete o notă religioasă. Dar aceasta este numai o formă si nu fondul religios al mişcarii, fiindcă acest misticism, această quasi religiositate se rezolvă de cele mai multe ori în obiective omeneşti, nu transcendente. Religiozitatea adevărată există numai acolo unde există un obiect al ei transcendent, unde există la capătul ei Dumnezeu”.
Pe cînd unele miscari nationale luptă pentru un stat mai puternic, pentru o viată mai bună, Legiunea, trecînd mai departe, năzueşte să înalţe colectivitatea spre trăirea acelui adevăr pe care îl exprimă lapidar cuvintele Căpitanului ,,Tinta neamurilor nu este viaţa, ci învierea”. Invierea înseamnă adoptarea căilor binelui statornicite de Isus, prin care se ajunge la mîntuire, pentru om ca si pentru neamuri.
Legiunea nu exprimă, prin exponentii ei, idei directoare sau principii, ci trăiri, realităţi sufleteşti. Fără trufie, dar cu legitimă recunoaştere a semficaţiei înalte ce o avea mişcarea, Puiu Gîrcineanu spunea: “Prin legionarism neamul romînesic a realizat accst fenomen unic în istoria modernă a Europei: o miscare politică structurată religios. Singura miscare politică care îşi are temeliile în teologia crestină. Aici stă unicitatea inegalabilă a miscării legionare”.
Prin aceiasi prismă, Gîrcineanu stabileste ceiace este esential în structura morală a Căpitanului, ca şef spiritual al miscării legionare: “Personalitatea acestui om este reprezentativ romînească prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el crede, dar crede că politica e supusă si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia romînească a lui Stefan cel Mare”.
Victor Gîrcineanu nu s’a oprit la considerarea mişcării legionare numai în ce priveşte aportul ei pe planul istoric romînesc. Viziunea lui este mult mai largă. Stabilind ceeace deosebeşte legionarismul de alte mişcări cu caracter mistic, el arată totodată ceiace în legionarism e nou şi mai bun în raport cu ele. Vorbind despre identitatea structurală dintre fascism, hitlerism şi comunism, el constată: “toate trei sunt mişcări mistice cu obiective omeneşti. Abea legionarismul se înaltă pînă la Dumnezeu”.
Pornind dela această constatare a superioritătii spirituale a legionarismului, Victor Gîrcineanu vedea deschizîndu-se larg orizontul misiunii sfinte a Legiunii nu numai pe plan national, ci pe plan universal. Gîrcineanu avea convingerea nezdruncinată că Legiunea, după ce va fi transfigurat neamul romînesc, este chemată, împreună cu acesta, să readucă lumii şi neamurilor cuvîntul lui Dumnezeu.
„Legionarismul este în primul rînd credinţă în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul tradiţiei noastre creştine”.
„Ei bine, faptul acesta e hotărîtor pentru pozitia romînească în perspectivele istoriei care se deschid. Pentrucă pe acest drum, al căutării colective a lui Dumnezeu, vor trebui să vie după noi toate neamurile. Aici se svîrcolesc toate neamurile să ajungă, dar nu pot încă să ajungă. Spuneam altădată că lumea se întoarce, fără voia ei aparentă, împinsă de năzuinte organice, din nou spre Dumnezeu. Spuneam că acesta e un mare proces sufletesc al cărui mers e fatal în istorie”.
“Ei bine, pe drumul acesta al reîntoarcerii oamenilor către Dumnezeu, neamurile ne vor găsi pe noi ca învătători” 2).
Ne amintim încă emoţia ce am încercat-o, ca în faţa unei revelaţii, la citirea articolului lui Puiu Gîrcineanu despre prezenta lui Isus în neamul romînesc, publicat într’un număr de Paşti al revistei “Vestitorii”. Străbătea din el convingător sentimentul începuturilor de ev, cînd Gîrcineanu mărturisea cu accente de inspirat, că trăirea creştină în Legiune pune temeliile unei noi civilizatii în omenire, pentru o mie de ani de acum înainte. Mărturia lui Gîrcineanu ne ajută să ne apropiem cu întelegerea de cele cuprinse în Testamentul lui Mota.
Gîrcineanu a depăşit prin trăirea sa creştină nivelul comunitătii. Nu a fost adică un om al turmei credincioase, sau numai un interpret al adevărului tuturor, ci un realizator, un mergător înainte şi un pilduitor al înăltării omului spre divin.
Aici trebue să părăsim documentarea spre a lăsa cuvînt amintirii.
In preajma jertfei eroice şi sfinte a lui Mota şi Marin, în care toti am văzut dovada supremă a dragostei pentru Isus, trăirea creştină în Legiune înflorise în multe conştiinte. Se risipiseră nedumeririle, calea era netezită. Cine avea destule puteri sufleteşti, putea încerca s’o urmeze. Cuvîntul “sfintenie” îşi împrospătase întelesul şi se apropiase de priceperea unora dintre legionari. Sfintii au fost la început oameni ca şi noi. Prin harul ceresc şi prin puterea lor spirituală au trecut apoi dincolo de omenesc. In cîteva suflete de elită a mijit într’o zi chemarea de sus, pe care au primit-o cu umilintă şi simplitate, în mare tăcere.
Pe Victor Gîrcineanu l-am cunoscut în lagărul dela Ciuc. Am vorbit cu el despre cele expuse de Alexis Carrel în “L’homme, cet inconnu”. Carrel arăta că întîlnise, retraşi din lume, oameni cari practicînd treptele misticei încercau să se apropie, însufletiti de o mare putere de credintă, de pragul cuvioşiei. Treptele de trecut pentruca omul să-şi depăşească fiinta pămîntească fuseseră de mult arătate de Cuviosul Ion Scărariul. Sfînt devenea un om care fusese în stare să le urce. Bunătatea si lepădarea de sine erau dintre primele “scări”.
Aceste lucruri le convorbeam, iar timiditatea mea de laic, slab şi neputincios în fata minunii, întîlnea în Victor Gîrcineanu un învăţător care ascundea sub simplitate ştiinţa lucrurilor pline de taină. El niciodată nu s’a destăinuit, despre încercarea cea mai mare n’a vorbit niciodată, căci i s’ar fi părut orgoliu şi trufia era la antipodul lui. Cunoaşterea adîncă a căilor spre înalt era un secret. Il putem bănui, dar numai atît. Cine ar fi cutezat să-l întrebe: Cu tine ce faci? – Ar fi fost o profanare, un sacrilegiu.
Alexandra Cantacuzino adusese cu sine în lagăr cîteva cărti de căpătîiu. Era şi o carte de filosofie ortodoxă a lui Berdiaieff, în care se expuneau, destul de confuz şi, după critica lui Victor Gircineanu, uneori gresit, căile ce duc spre divinitate. Un capitol despre dragoste ca mijloc de sublimare, în care găseam lucruri atît de noi, a provocat una din acele rare convorbiri în care Gîrcineanu, iesind din rezervă, ne “învăta”. El nu discuta, ci predica. Inflăcărat de cunoasterea adevarului ce ne depăsea ne vorbea cu puterea celui ce poseda certitudinea absolută a stiintei ultime.
Puiu Gîrcineanu ne spunea: “Iadul şi raiul nu sunt undeva în univers, ci sunt în noi. Iad înseamnă disarmonie, desechilibru; ceeace e prefăcut, fals, mincinos, ceeace e iad. Ceeace e armonie, integritate, echilibru, adevăr, aceea e rai. Omul singur îşi clădeste raiul sau iadul, după cum urmează calea armoniei şi adevărului sau a desechilibrului si minciunii. Răsplata raiului este sentimentul sublim al armoniei interioare, pedeapsa iadului este sentimentul de revoltă, de  ură al celui ce stărue în minciună si păcat.Raiul sau iadul nu ni se deschid după moarte, ci încă din viată. Stă în puterea noastră de a ni le dobîndi. Acela care prin trudă lungă îsi dobîndeste armonia divină în suflet, a cîstigat raiul pentru eternitate. Iar cine iese din viaţă ca un element al disarmoniei si al păcatului, a pierdut prilejul de a se integra armonic în eternitate si duce cu sine iadul din care n’a vrut să iasă.
Nouă oamenilor ne este dat să dobîndim raiul cu puterile noastre sufletesti. Să alungăm din noi păcatul, minciuna, tot ce tulbură si înjoseste. Numai acum în viată o putem face. Celor multi nu le pasă, si ei nu stiu ce pierd…”
Felul lui de a fi de atunci abea astăzi ne lămureste. Străduinta lui interioară se ascundea după camaraderie simplă si francă ce o manifesta. Nimic solemn sau grav, nici măcar absorbire sau îngîndurare. Certitudinea îi dăduse libertate interioară. Efortul spiritual nu se desemna în afară. De aceea taina lui era greu de surprins. Totusi simplitatea lui adăpostea un suflet mare mistic. Cei de rînd cred numai că rugăciunea poate adduce puteri de sus în noi. Gîrcineanu stia. Noi credeam numai în minuni, el le si înţelegea. Noi stăteam uluiti pe tărmul omenesc, el umbla acum pe gata apelor, departe. Contemplarea, interiorizarea, rugăciunea, ne cereau eforturi grele, căci ne împiedecam de lutul ornenesc care atîrna opac peste spiritul nostru. Puiu Gîrcineanu pătrundea simplu în lumea spiritului, precum simplu revenea între noi. – Era între noi cineva care stia pe de rost religiile şi mitologiile si putea vorbi despre mistică şi religie cu o documentare uluitoare. Dar Puiu Gîrcineanu era în ele, nu în jurul lor. El  stie adevărul pentrucă trăia înlăuntrul lui.

Cine-si va putea reaminti un cuvînt, o frază aruncată ici-colo, şi care lumina ca o linie de foc ? Acum tîrziu începem a înţelege că am avut între noi un suflet înzestrat cu puteri mari, care începuse să urce drumul spre înalt. El putea ceeace pentru noi era cu neputintă. Pentru noi jertfa era cutremurare, pentru el încoronare.
Un martor ne spune că aflând martiriul Căpitanului, Victor Gîrcineanu a îngenunchiat în tăcere, într’o reculegere adîncă, din care s’a ridicat spunînd: „Căpitanul a învins!”. Ceiace în ordine omenească era desnodămînt, în ordine divină era împlinire şi desăvîrşire. Puiu Gîrcineanu cugeta şi trăia în ordinea divină.
Ce drum a mai străbătut el pînă la 22 Septembrie 1939? Pînă unde a ajuns ? Nu a venit şi pentru el împlinirea la capătul drumului spre înalt ?
Aici cuvintele noastre pămîntene nu mai ajung, ca să poată spune iubirea si veneraţia pentru cel pornit atât de departe şi atît de sus.
Plecăm fruntea şi rămînem înfiorati în fata tainei lui mari. Slăbiciunea noastră omenească îngăduie ca o lacrimă să se prelingă pe obraz. Puiu Gîrcineanu ne priveşte de sus şi ne iartă.
BARBU SLUŞANSCHI

Revista “Insemnări Sociologice“. Director: Traian Brăileanu. Anul IV. Nr. 4, 15 Octomvrie 1940
1)_ “La hanul lui Tărîtă” (e vorba, desigur, de romanul “Lângă schitul lui Tărâtă”).
2)_  “Din lumea legionară”, p. 26-27, citat în “Vremea” Nr. 569, XII, p.6.