Garda de Fier

*) Pentru aceastã fabulã şi cea următoare, autorul a avut să ‘ndure mult între anii 1933-1940.

“Dar, la nunta lor, sub soare,
N’au fost cerbi, nici căprioare”

Vulpea, la o sindrofie, pe covorul verde-al ierbii,
Cunoscând un cerb ferice, – Impărat peste toţi cerbii, –
L’a privit, ca o vicleană,
Cu-atât foc şi-atâta dor, –
Incât, cerbul din poiană
S’a’ndrăgit nebun de vulpe şi-a fost zis: – Poate să mor,
Adorata mea aleasă,
Ca să nu fii, lângă mine, peste cerbi Impărăteasă!…

Vulpea i-a răspuns în lacrămi, prin suspine’ntretăiate:
– Adorate Impărate,
Inima-mi, de tine plină, numai pentru tine bate!…
Du-mă’n brazii tăi, la munte,
Cerb frumos cu stea pe frunte,
Şi-ai să vezi că tot poporul cerbilor ce ţi-se’nchină
In a munţilor grădină,
Fericit peste măsură, va veni, săltând, să pună
Pe-a mea frunte nepătată cea mai fără preţ cunună,
 Pe-ale cărei flori senine, smulse de pe creste nante,
Au să ardă stropi de rouă, – pulbere de diamante !…
Iar eu, sclava ta, Stăpâne, flori în cale-ţi voi aşterne,
Şi’ţi voi da să sorbi de-apururi fericirile eterne!…
Ca vrăjit de vulpe, cerbul, pe-ale munţilor poteci,
I-a grăit, sorbindu-i ochii ca pe nişte ape reci:
– Eşti pe veci Impărăteasă!… Eşti a mea pe veci de veci!…

Auzindu-i însă cerbii, au sărit ca arşi în pulpe :
– Cum! Să aibă-Impărăteasă neamul cerbilor, o vulpe ?!…
O vicleană roşcovană care nu’i de-un neam cu noi?…
Impărate, de faci asta, sună ceasul cel de-apoi,
Că tot una’i, dacă vulpea, peste cerbi o faci Stăpână
Sau iei lupul din pădure şi’l aşezi cioban la stână!…

Cerbul însã, prins cu totul în a dragostei lui mreajă,
N’auzea decât atâta: glasul vulpei, plin de vrajă…
Şi ‘ntr’o zi cu cer ca plumbul, care prevestea furtună,
Impăratul cerb îi puse vulpei falnica cunună!…
Dar la nunta lor, sub soare,
N’au fost cerbi, nici căprioare,
Ci doar fiarele cu gândul, pe toţi cerbii să’i omoare…
Iar a doua zi, din munte s’auzeau, curgând, cum fireb
Mari şuvoaele de sânge irosit de neamul cerb,
Căci toţi lupii, toţi mistreţii, toţi vulpoii plini de culpe, –
Fraţi cu-Impărăteasa vulpe, –
Au venit în miez de noapte şi, tiptil, prin nalte ierbi,
Colţii lungi, cu lăcomie, şi-au înfipt în bieţii cerbi…
Iar de-atuncea, nu se ştie dacă până’n dimineaţă,
Cerbul cel vrăjit de vulpe a putut scăpa cu viaţă,
Fiindcă nimenea pe lume nu l’a mai văzut la faţă!…

De-o mai fi vre-un cerb sub soare, după care vulpea’i moartă,
Fie sigur că, mai bună, nu’l aşteaptă altă soartă…

RĂZBUNAREA VULPEI

O şireatã vulpe blondă, în poiana unui munte,
A’ntâlnit un cerb odată, – cerb măreţ, cu stele’n frunte, –
Cărui vulpea cea vicleană,
Cu văpăi de foc sub geană,
I-a căzut atât de dragă, pe umbritele poteci,
In cât i-a jurat s’o ţie lângă el, pe veci de veci…
Cum frumosul cerb, sub soare, nu era un cerb de rând
Ci-Impărat peste toţi cerbii, cu ochi mari şi suflet blând, –
Vulpea s’a trezit deodată, chibzuind prin umbra deasă,
Că i-ar sta nespus de bine lângă cerb Impărăteasă,
Şi-a’nceput, cu-asemeni gânduri, cerbului să’ntindă leasă…

Un biet greer cu chitara, ce cânta, nu fără har,
In livada unui mândru şi de viţă armăsar,
Pătrunzând
Al vulpei gând
Si dorind pe cerb să’l scape, s’a trezit si el strigând,
Ca s’audă cerbii toţi,
Cum că: vulpea, – soră bunã cu toţi lupii răi si hoţi, –
Vrea s’ajungã-Impărăteasă, ca să uite ‘n veci de post,
Şi din cerbii toţi să facă un ospăţ cum n’a mai fost…
Vulpea, auzind pe greer grăind astfel adevărul,
Şi-a sbârlit cu ură părul
Şi-a trimis un pui de cloşcă să gonească pe-acel greer
Din livada ce, pe cântec, i-se da şi lui de treer…

Puiul, aducând porunca, armăsarului măreţ,
Intr’o clipă armăsarul a gonit pe cântăreţ
Şi-astfel i-a rãmas livada fără cântecul de preţ…

Vulpea însă, cu veninul răsbunării sale’n gât,
N’a putut să mi-se simtã mulţumită cu atât,
Ci, turbată de mânie pe sărmanul trubadur,
L’a muşcat haina, dur,
Si de gură, şi de nas,
Doar va face greeruşul să rămână fără glas…

Greeruşul însă, sprinten,
Cum sunt greerii mereu,
A bătut odată’n pinten
Şi-a sărit cu-a lui chitară în livada unui leu…
Şi’nstrunându-şi iar chitara,
A’nceput să cânte, sara,
Să-l audă iarăşi fiara,
Şi, cu fiara, toată ţara:

„Cerbilor, săriţi cu toţii câţi sunteţi uşori în pulpe,
Să scăpăm pe Impăratul de primejdioasa vulpe !
Să gonim departe fiara, să gonim pe veci jivina,
Să se ducă, de se poate, cu toţi lupii’n Palestina,
Că de nu, – vecia toată nu vă poate şterge vina!”

Vasile MILITARU