Garda de Fier

…Aurel Obreja. Acest destin începe odată cu cedarea Ardealului, aiurea decât unde am stat cu el până acum.

În 1940, copilul se refugiase din nordul Transilvaniei, comuna părinţilor săi căzând dincolo de frontieră. Trecuse în Regat. Venind ungurii, cum tatăl îi era concentrat, se însoţise cu mai mulţi tineri din comună şi fugise la români, când avea treisprezece-paisprezece ani. Luase examenul de admitere la şcoala Normală de la Piatra Neamţ şi la Liceul Industrial, încă dinainte de Cedare.

La putere se afla Mişcarea Legionară. Nu ştia ce era aceea. Doar despre învăţătorul său din Bicazul Ardelean, Costică Vlasie, şi despre un vecin, unul Neculai Găină, auzise că ar fi fost legionari. Erau înregimentaţi mai mulţi ţărani şi mai ales intelectualii satului, dar el nu-i cunoştea.

Sosi în Piatra Neamţ. Se îndreptă către Liceul Industrial, ca oferindu-i o perspectivă mai sigură. Se reînscrise. Întrebarea rămânea unde să fi mâncat. Fu îndrumat spre Cantina Legionară, situată în centrul oraşului. Când o văzu, îi luă ochii; aşa ceva nu mai întâlnise în satul lui, după cum nici nu şi-a închipuit ca toţi elevii refugiaţi să poată lua masa acolo.

Fu uluit când constată că elevi ai liceelor din localitate, ca şi profesorii lor, serveau la mese. “Adică, să mă servească pe mine domnii elevi şi profesorii, când sunt îmbrăcat ‘în ţărănesc’?”, se mira. Într-adevăr: cioareci, cămaşă, suman, căciulă, avea; doar că în loc de opinci, purta bocanci. “De unde să merit eu asta?! Şi să mai şi vorbească atât de respectuos cu mine, un ţărănaş… Băăă, şi eu aş intra la ăştia , dacă s-ar uita la mine şi m-ar primi…”

Îl mai impresiona şi disciplina de pretutindeni.

Doamna general Coroamă, care se interesa de refugiaţi – făcea parte din Comitetul acela pentru ei – sosi la liceu. Discută cu Aurel, îl întrebă în amănunt asupra situaţiei sale. Când trecu la a-l interoga asupra meseriei alese, el:

– Sculptura. Vreau s-ajung şi eu ca Pompiliu Clement.

Era un elev de la Liceul Industrial din Bucureşti, din strada Polizu. Expunea din când în când în oraşul natal; de acolea îl cunoştea Aurel şi râvnea să-l imite.

Prin relaţiile doamnei general, ajunse să-l cunoască pe Iftimie Galanu, farmacist de pe Valea Bistriţei, prefectul legionar al Judeţului Neamţ şi pe Comandantul Mişcării din Piatra, domnul Crăciunaş.

Duminica, îi zărea pe legionari, apărând la biserică, îmbrăcaţi în cămăşi verzi, orânduiţi ca nişte ostaşi şi-i vedea demni ca aceştia. Copilul nu mai putea de emoţionat ce era. Parcă-i surprindea pe sfinţii militari, coborând din fresce, mi-a mărturisit, încă netrezit din visul de atunci.

Îl mai izbi şi felul cum se adunau şi împărţeau nevoiaşilor din oraş ajutoarele. Venea lumea de pretutindeni şi aducea bani. Şi evrei contribuiau benevol cu diverse sume. Aurel fu şi el beneficiar, că, în afară de costumul naţional, nimic n-avea pe lume. Solicitanţii erau atent investigaţi asupra numărului de copii, asupra salariului şi alte venituri ce aveau. Ajutoarele se dădeau în raport de sărăcia oamenilor. Îi plăcu lui Aurel că erau luaţi în seamă amărâţii. Îl rugă pe comandantul Crăciunaş să-l primească şi pe el în rândurile Mişcării.

– Da’ aici cu dumneavoastră să lucrez, nu oriunde…, că voia şi el să fie de folos celor asemenea lui.

– Te duci la liceu. Acolo sunt organizaţii ale Frăţiilor de Cruce şi te vor primi ei.

Elevul auzea pentru prima oară termenul acela.

– Nu mă duc acolo, cu toată clasa, şi cu buni şi cu răi, cu derbede i… Dacă- i prin liceu, cred că toţi s-au înscris în Frăţiile de Cruce. Dacă mă primiţi aici, unde este disciplină, ordine, bine; dacă nu…; ar fi adăugat: ‘…oi mai vedea’, însă n-avu curajul s-o zică tare.

Râse Comandantul. Iar Aurel, de nu fu primit la nivelul cel mai de sus, nici nu făcu vreun alt demers.

Veni 21 decembrie 1940. Mişcarea Legionară căzu.

Abia acum, de fapt la începutul lui 1941, fu recrutat şi el de studentul farmacist Poni, din neam de macedoneni, foarte bine văzut în oraş.

Mai întâi l-au întrebat dacă-şi iubea patria.

– Păi, cum să n-o iubesc?!  N-am fugit eu de la unguri?!

– Dar religia?

– Mai încape vorbă?! Noi ardelenii suntem credincioşi.

L-au mai iscodit dacă era corect, punctual, de toate câte-i plăceau lui şi le aprecia la alţii. Aşa ajunse membru al Frăţiilor de Cruce din Piatra Neamţ, odată cu Manea Enache, prietenul său. Îl cunoscu şi pe şeful grupului din Piatra, Pascaru; numele acestuia avea să devină odios în reeducări. L-a cunoscut şi pe doctorul Cazacu, care răspundea de toată Moldova şi care, mai târziu, urma să înnebunească la Aiud şi, de foame, să-şi devoreze propriile fecale.

Tare mult îi plăcea lui Aurel… Era mândru că făcea parte dintr-o organizaţie unde se educa în primul rând corectitudinea adolescenţilor. CARNETUL MEU, la început, fu cheia acestei educaţii. Ea nu era numai una a corectitudinii, cum îşi închipuia tânărul Obreja, ci şi a voinţei.

Să lămurim aceste lucruri, pentru cine nu le cunoaşte.

Până a ajunge legionar trebuiau străbătute mai multe trepte. Deobicei nu erai conştient că te aflai pe cea dintâi, aceea a tatonării: eşti tu ce pari a fi?

Oprirea interesului asupra ta al aceluia care avea funcţia de a recruta elemente pentru Frăţiile de Cruce ţinea seama de un principiu; el consta în selecţionarea prin reducere la unitate. Respectivul tânăr se informa asupra situaţiei reale din şcoală: – ce profesori simpatizau Mişcarea, care erau legionari, care o duşmăneau; – ce elevi erau creştini şi care nu, deoarece în Mişcare erau aleşi numai tineri creştini; – întocmea un tabel nominal cu cei caracterizaţi prin energie, entuziasm, credinţă şi alte calităţi. Acesta era supus selecţionării, prin reducere la jumătate (din 100 – 50, din 50 – 25 şi aşa mai departe până la 1: cel mai bun copil).

De câştigătorul de pe urma trierii se apropia acela care dorea să-l recruteze. Îi devenea prieten. Îi devenea necesar sufleteşte, fără a forţa vreodată nota, fără a-l împinge spre Legiune, ci lăsându-l să evolueze de la sine în această direcţie, până la a o afirma ca pe o nevoie lăuntrică în stadiul sufletesc atins, conform legii: pe om să-l primeşti în Mişcare atunci când porunca inimii lui îl îndeamnă la aceasta.

Prima iniţiere, după ce se ajungea la discuţii despre Mişcare, era lectura “Cărţii Căpitanului” şi comentarea celor simţite la citirea ei. Iniţiatorul avea, acum mai mult ca oricând, datoria să cântărească privirile neofitului, acelea ce-i însoţeau vorbirea, pentru a sesiza cât de pătruns fusese de lectură şi cât de sincer trăia cele rostite.

Se trecea la încercarea următoarelor virtuţi ale candidatului:

– Sinceritatea;

– Puterea de iubire;

– Voinţa;

– Capacitatea de jertfă şi simţul corectitudinii;

– Ascultarea;

– Puterea de împrietenire.

SINCERITATEA  se cunoaştea prin acurateţea cu care candidatul  întocmea o listă a păcatelor proprii şi prin concordanţa ei cu informaţiile culese despre candidat din mediul lui.

Lista nu era utilă doar pentru cunoaşterea sincerităţii sale, ci îi folosea, personal, ca un îndreptar al războiului de îmbunătăţire a persoanei, pe care îl pornea candidatul împotriva păcatelor sale.

Această luptă de îmbunătăţire personală se ducea, în faza iniţială, de unul singur, dar sub supravegherea celui care recruta; ulterior, devenind membru al mănunchiului de prieteni, ea se purta împreună cu ceilalţi membri ai acestei prime grupări dinainte de primirea în Frăţia de Cruce. Acceptarea în Frăţia de Cruce se făcea la capătul acestei lupte.

PUTEREA  DE  IUBIRE  era judecată prin atitudinea – faţă de părinţi şi profesori; – faţă de Dumnezeu; – faţă de naţie.

VOINŢA  se citea în puterea de a-ţi învinge păcatele, de a învăţa, de a fi punctual, de a răbda, de a tăcea, de a fi ordonat. Candidatul nu era numai observat în privinţa a ce era capabil, ci şi ajutat prin exerciţii: i se fixau atâtea întâlniri la oră fixă, până ce punctualitatea îi intra în sânge. I se impunea să tacă, întretimp fiind hărţuit cu tot felul de întrebări pe parcursul unuia sau mai multor ceasuri.

CAPACITATEA DE JERTFĂ ŞI SPIRITUL DE CORECTITUDINE. Cheia acestor deprinderi era CARNETUL MEU, ce l-a impresionat atât de mult pe Aurel. Prin el era îndrumat candidatul spre jertfa legionară.

Carnetul meu avea dimensiunea de 5/5 cm. şi conţinea 30-40 foi (domnul Obreja mi-a vorbit de peticele de hârtie de 3/3). El era păstrat într-un buzunar secret şi era prezentat spre verificare de câte ori se cerea aceasta. Pe fiece foaie, pe cele două feţe, se făceau două consemnări zilnice din care reieşea ce jertfă săvârşise candidatul în ziua respectivă, din raţia sa cotidiană de bani şi din timpul său zilnic. El era dator să dăruiască idealului său 1/40 din banii (sumă menţionată sub simbolul:1/40 R – raţie) şi din timpul său (1/40 T – timp).

Ce însemna 1/40 R varia de la o zi la alta, deoarece într-o zi abia de aveai bani de un sandviş, într-alta mergeai la cinematograf; într-a treia nu cheltuiai nimic. A patruzecea parte din aceste sume (inclusiv din zero lei) se punea deoparte (tot în buzunarul secret) şi se destina Mişcării. Erau bani asupra cărora nu mai aveai nici un drept, cum pentru adult e banul public; nici măcar dreptul de a împrumuta din ei pentru câteva ceasuri, oricât de sigur erai că vei înapoia suma extrasă. Nici operaţia inversă nu trebuia să se petreacă, adică să pui mai mult de 1/40 R. Dacă doreai să faci o donaţie, acei bani nu se amestecau printre aceştia, ceea ce dezvolta spiritul ordonării. Astfel te învăţai că ceea ce considerai drept al tău reprezentau bani străini şi dobândeai respectul pentru banii ce nu-ţi aparţineau. Cum CARNETUL MEU era inspectat când şi când şi era numărată suma din buzunarul secret, simţul răspunderii pentru banii străini avea prilejul să se dezvolte, ca şi onestitatea.

Acestea erau ajutate şi de 1/40 T, care însemna 36 minute din 24 ceasuri ale unei zile (douăzeci de minute pentru zi şi şaisprezece minute pentru noapte). Erau fragmentele zilei închinate Legiunii. Cele două diviziuni (20 şi 16) erau dedicate separat meditaţiei la Căpitan, la unul dintre eroii Legiunii, la fapte patriotice ale membrilor Legiunii, la viaţa unui sfânt, la teme biblice. Douăzeci de minute erau rupte din timpul închinat jocului, meselor etc., iar şaisprezece minute erau acordate cugetării înainte de adormire; în cursul acestora, la subiectele precedente se adauga: ce ar fi putut face candidatul pentru Legiune ziua următoare.

Astfel se crea obiceiul de a gândi ordonat şi de a duce până la capăt cugetarea la un singur lucru, ca şi spiritul de iniţiativă. Iar cugetătorul se obişnuia să poarte Legiunea în minte permanent.

Prin înscrierea în carneţel a temei meditaţiei, extrem de pe scurt, se dobândea spiritul conciziunii, atât de necesar unui luptător.

Legat de conciziune, e potrivit să povestesc cititorului ce a păţit Ghiţă Istrate, după numirea sa la conducerea Frăţiilor de Cruce, în 1935. A fost chemat de Căpitan şi, printre altele, primi însărcinarea de a redacta un îndreptar pentru acestea. Cam două luni îi luă autorului întocmirea lui. După care, se înfăţişă lui Corneliu Zelea-Codreanu cu un manuscris voluminos sub braţ. Când îl văzu cât era de mare, chipul frumos şi crunt al Căpitanului deveni stacojiu de furie. Trupul său voinic nu mai avu stare pe scaun şi zbucni în picioare:

– Te-ai apucat şi tu să faci literatură! Ia-ţi manuscrisul şi ieşi afară! , tună.

Dimensiunile neaşteptate ale opului îi smulseseră fulgere dintre pleoapele încordate, deoarece una dintre învăţăturile sale de bază era: ‘fapta, nu vorba’, iar stiva de coli din braţele lui Ghiţă Istrate dovedea că cel din urmă o ignorase cu desăvârşire.

Înroşirii vii a şefului îi răspunse îmbujorarea vineţie a celui mustrat cu atâta vehemenţă. Intră forţat în poziţia de drepţi şi se îndârji:

– Căpitane, nu-l iau. Trebuie să-l citeşti mai întâi!

Cuvintele insistenţei sale stârniră şi mai mare mânie. Tonul Căpitanului se înăspri şi mai tare, iar glasul îi ţâşni cu şi mai multă forţă. Repetă ordinul adresat celuilalt de a părăsi încăperea, cu manuscrisul lui cu tot. Noul conducător al Frăţiilor de Cruce persistă în a-i cere să-i fie parcursă lucrarea. Sfruntarea puse punct înfruntării. Căpitanul, care n-avea timp de pierdut cu orgolioşii, îi ceru s-o lase acolo. O comisie, compusă, după cât se pare, din Polichroniade, Vasile Christescu şi Puiu Gârcineanu, fu datoare să-i dea lectură şi să pronunţe verdictul. Urmarea fu confirmarea autorului: nici o virgulă din text nu era în plus.

Când am citit relatarea întâmplării făcută de Vasile Mailat în Prefaţă, m-am cam îngrozit: cum un om atât de lăudat pentru înţelepciunea sa, de către cei care l-au cunoscut, îşi permitea atari ieşiri necontrolate faţă de discipolii lui? Unde erau disciplina lui şi stăpânirea de sine pe care le oferea drept model acelora care-l urmau?

Am lăsat textul să respire în memoria mea. Am parcurs cu mare atenţie “Îndreptarul”. şi am priceput cât de important era spiritul de concizie în educaţia tineretului, aşa cum o vedea Corneliu Zelea-Codreanu. L-a scos din sărite faptul că tocmai conducătorul acelui tineret călca în străchini în privinţa conciziei, după cum i se păruse, l-a scos din sărite atât de tare încât nu s-a mai controlat, după firea sa dominată de mari pasiuni. Va să zică, spiritul de concizie, pentru Căpitan, era mai important decât acela al stăpânirii de sine; asta-i concluzia, nu?

ASCULTAREA de ordin, cu dragoste, constituia calea autodisciplinării şi a încadrării fireşti în grup. Fără ascultare nu se poate face nimic însemnat, pentru că prin ascultare te încadrezi în acţiunile de grup, iar acesta adună la un loc mai multe energii decât ale unei singure persoane.

PUTEREA DE ÎMPRIETENIRE era pusă la încercare de abia după ce candidatul trecuse prin probele de mai sus, le cunoştea bine şi nu risca să încalce vreuna. El lua locul prietenului care conducea un altul pe aceleaşi căi îmbietoare, dar nu mai puţin grele, pe care el însuşi fusese îndrumat. Îl conducea până îl pregătea pentru ‘nunta’ cu bărbăţia legionară…

Aurel Obreja era încântat că pătrăţelele volante de hârtie de trei pe trei ce ţineau locul CARNETULUI MEU arătau ca nişte timbre. Nu trebuiau să fie nici mai mari, nici mai mici. Şeful, când îi întâlnea pe fraţi, altă grijă n-avea decât să poruncească:

– CARNETUL MEU!

Îl scoteai dintr-un buzunar secret – acolo ţineai şi cotizaţia şi 1/40 R, consemnată zilnic în CARNETUL MEU şi calculând reportul pentru a doua zi, pentru formarea corectitudinii faţă de Frăţie, în privinţa banilor. De aceşti bani nu se atingeau copiii, măcar dacă mureau de foame.

În fiece seară, pe lângă meditaţia la un sfânt sau la unul dintre eroii legionari, Aurel trecea la procesul de conştiinţă, care-i era familiar pentru că semăna cu o spovedanie, doar că o făcea în faţa propriei conştiinţe: “Ce am făptuit rău astăzi? Dar bine? M-am certat cu un prieten de mănunchi. Seara nu mi-a venit uşor să-i cer iertare cel dintâi. Nu-i bine!”Aurel păstră acest obicei, al momentului prieteniei, ca, înainte de stingere, în detenţie, să-şi ceară iertare de la cei cu care schimbase vorbe mai grele, că erau sau nu înclinaţi spre legionari:

– Măi, fraţilor, pe mine mă iertaţi dacă v-am greşit, pentru că de-acuma trecem la somn. Apoi cu o umbră de surâs pe chip: Şi mâine o luăm de la început…

Obligaţia de a frecventa biserica duminicile şi de sărbători nu era grea pentru el. Ascultase de ea de acasă. Mama lui nu ştia carte. Pentru dânsa Dumnezeu era totul. Tatăl său urmase trei sau patru clase primare şi putea să scrie şi să citească. Era om foarte inteligent şi priceput la toate meseriile. Aşa că Aurel, îndrumat de dumnealor, era credincios tare.

– Dragul mamei, dragul tatei, orice ai face în viaţă, să fii cinstit şi să te rogi lui Dumnezeu.

Atâta ştiau ei, atâta a deprins şi feciorul de la dânşii.

Tatăl era mai raţional şi patriot, pentru că se găseau ungurii în preajmă; deşi se împăcau bine cu aceştia. Când veneau ungurii să facă negoţ, trăgeau la casa lor; când se duceau ei cu treburi în ungurime, trăgeau la aceiaşi prieteni maghiari.

Îi mai plăceau băiatului şedinţele pe care le făceau în munţi. Li se arăta din vale un punct pe un vârf, unde trebuiau să se întâlnească, un pom, o piatră, mai ştiu eu ce. Se împrăştiau flăcăii, douăzeci-treizeci câţi erau. Şi care ajungea cel dintâi îi aştepta pe ăilalţi. Asta le stimula simţul orientării şi curajul de a răzbi singuri greutăţile; şi le întărea condiţia fizică, rezistenţa. Dacă se adunau toţi, începeau prin a rosti într-un glas Tatăl Nostru, apoi se citea o lucrare pregătită de careva, despre jertfa unui erou legionar şi la urmă discutau.

Visa şi el să-şi pună cămaşa verde. Însă când li se explică ce însemna ea, pricepu că nu era încă pregătit s-o îmbrace, atâta de serios luă lucrurile . Evenimentele precipitându-se, Aurel n- avu nici măcar fericirea de a purta asupra lui săculeţul cu pământ de prin locurile unde s-au sacrificat pentru neam diverşi martiri ai istoriei noastre.

Doamna general Coroamă l-a întrebat într-o bună zi:

– Măi, voi activaţi în continuare în Frăţiile de Cruce?

– Da, doamnă, el – jenat.

– Sunteţi mulţi?

– Muuulţi!

– Aveţi grijă, că atâta timp cât trăieşte Mitică – adică generalul – n-o să vi se întâmple nimic. Are el grijă de voi. Dar dacă el nu va mai fi, vă arestează, că Mareşalul nu glumeşte cu lucrurile astea.

Nu se întâmplă nimica.

După ’44, se refugie şi din Moldova. Se reîntâlni cu generalul Coroamă la Bucureşti, unde cel din urmă făcu o chetă, să-l ajute, că n-avea Aurel pe nimeni să-l sprijine. Pierduse legăturile cu fraţii săi, cu toată lumea.

Mai târziu avea să afle că şi la Liceul Industrial Polizu, unde ajunse, după pilda modelului său Clement, exista unitatea NICADORII, grupul 78.

Nu se grăbise să se înscrie la şcoală. Hotărâse să se facă aviator. Manea Enache îl conduse acasă la un profesor al liceului, Mircea Iorga, să-l convingă şi pe Aurel să nu pună cartea după uşă. Asta prin februarie ’45. Acela, un ins înalt şi impunător, cu trabucul atârnând într-o parte a gurii, îl cam luă peste picior. Aurel, în sinea sa, că pe faţă n-avea curaj, se mai opintea la ce i se spunea. Mai ales că-l întrebă dacă era adevărat că voia să se facă şofer.

– Dumneavoastră comparaţi un aviator cu un şofer?!

– Nu-l compar, că-i mai rău. Şoferul are drumu-n faţă, pe care să meargă. Aviatorul merge pe niciunde. Şi dacă pe o câmpie e un singur copac şi tu trebuie să aterizezi forţat acolo, o să vezi că drept în copacul ăla nimereşti, pe când şoferul ar şti să-l evite; e obişnuit să se strecoare printre toate piedicile. Ăsta-i aviatorul şi ăsta-i şoferul. Aşa că bagă-ţi minţile-n cap şi vezi-ţi de treabă cu aviaţia. Vino şi dă examen pentru ciclul superior şi apucă-te de sculptură – şi trăgând cu coada ochiului către Manea, adăugă: – că se pare că eşti talentat!

Parcă-parcă îl cam muiase pe viteazul ‘aviator’ şi ar fi înclinat iarăşi către ale lui, numai că:

– Domnule profesor, nu-s pregătit. Cum să dau examen?

– Las’ că dai cu mine şi am eu grijă de tine. N-o să te las pe dinafară tocmai eu.

S-au împrietenit. Aurel a intrat, iar pe profesorul care-l încurajase îl vizita mereu, în strada Roma. O dată pătrunseră în biblioteca locuinţei. Deasupra biroului, portretul lui Nicolae Iorga. Aurel, umblat cu lecturile, îl recunoscu. Zice cu sfială:

– Domnule profesor, ăsta-i bunicul dumneavoastră?

– Măi, băieţi, măi… – că erau ambii prieteni de faţă.

Stătu aşa mâhnit câteva momente.

– N-am nimic cu legionarii, măi, dar am că de ce l-au omorât pe tata, mă…

Cei doi îngheţară, ruşinaţi. N-a mai spus nici el nimica, n-au mai spus nici ei nimica. După câtva timp de tăcere, îşi luară rămas bun şi plecară loviţi în ceea ce aveau mai scump de către ceea ce aveau mai scump.

Iar când Aurel a fost arestat ca legionar, acest Mircea Iorga, feciorul profesorului Nicolae Iorga, i-a luat apărarea, ca şi mulţi alţi profesori. Dacă unii cerură să fie lăsaţi repetenţi şi daţi afară din liceu Obreja şi colegii săi, el le-a încheiat mediile şi le-a scos în evidenţă calităţile.   

Şi pe cine întâlneşte Aurel pe strada Polizu, după ce ajunge elev acolo? Pe doctorul Cazacu, repartizat la maternitatea cu acelaşi nume ca şi strada.

Medicul a fost acela care l-a recunoscut pe el, nu băiatul, căruia-i umblau minţile aiurea.

Când află că din punct de vedere politic, Aurel era pe dinafară de tot:

– Păi, ce facem? Chiar aşa? N-aţi început nimica?

– Nu cunosc pe nimenea.

– Las’ c-o să vină cineva la tine. În ce clasă eşti?

– Într-a cincia.

Şi-ntr-o zi apăru cineva. Prin acela cunoscu o parte dintre absolvenţii din 1941, acuma studenţi. Încurajat de ei, decise ca, luându-se după “Îndreptar” şi “Cărticica şefului de cuib”, să treacă el însuşi la organizarea Frăţiei de Cruce în liceu. Printre primii recrutaţi fu colegul Mişu Nour, sărac şi acesta, cu mulţi fraţi, locuind la mahala: corespundea tuturor cerinţelor Frăţiilor; era corect, cinstit, învăţa bine, mergea la corul bisericii, că şefii îi îndemnau către locaşuri unde nu exista cor, iar ei suplineau această lipsă. Mai târziu îl recrută pe Gheorghe Soare, care urma să aibă o mucenicie, după părerea lui Obreja, pe aceeaşi treaptă cu a lui Caciuc, care fu azvârlit pe fereastra camerei de anchetă sau se aruncase singur, nemaisuportând torturile. Fiu al unui vatman, extrem de credincios, de respectuos, de onest, când îl auzi de prima dată pe colegul său vorbindu-i despre nevoia patriei de sacrificii, ardea tot:

– Şi eu vreau să fac ceva pentru ţara mea!

La fel de bun fu la început şi Mateescu, recrutat de acelaşi, numai că, având glas frumos, ceda prea des îndemnurilor de a cânta pentru plăcerea fetelor, iar aceste mici succese i-au alterat sufletul.

Activitatea se ducea mai ales pe linie educativă. Fiind numit şef de unitate, luă contact şi cu şeful grupului, Gheorghe Popa, de la Belle Arte. Pe urmă acesta se schimbă şi veni Emil Caciuc, de la Politehnică. În grupul lor intrau unităţi de la Aurel Vlaicu, liceu al C.F.R.-ului, de la Sfântul Sava, de la un liceu comercial şi de la încă unul.

Fraţii de Cruce din grup nu aveau voie să se întâlnească, din pricina situaţiei politice a ţării: să nu se cunoască între ei, la o adică. Aurel a participat la nişte întruniri cu ceilalţi şefi de unităţi, serile, la şosea. Fiecare se prezentase sub alt nume, unul conspirativ; al lui Aurel era: Gorun. Căzând cumva pradă Siguranţei, nu aveau cum îi indica pe ceilalţi; dealtfel aceasta şi păţi Aurel şi au păţit-o desigur toţi.

La una dintre aceste întâlniri, Aurel puse o problemă spinoasă:

– Domnule, ne-au ocupat ţara ruşii. Noi stăm cu mâinile-n sân? Nu ne daţi şi nouă pistoale?

Caciuc răspunse cu seriozitate copilului:

– Să nu vă mai aud vorbind despre asta. Arma noastră este spada înţelepciunii. Noi ne pregătim pentru viaţă, nu pentru moarte. Fiecare să fie bun în meseria sa, cinstit şi la locul lui. Când toţi vor fi aşa, atunci biruinţa va veni.

Sigur că nu greşea complet Aurel. Unei organizaţii de statura celei legionare îi revenea să facă şi politică, să ia atitudine publică. În astfel de timpuri de oprelişte, fiecare legionar devine ca un fel de locomotivă şi trage după el câte vagoane poate.

Acesta este tânărul care a fost arestat pe 15 mai 1948…

Mihai Radulescu, Iniţierea lui Mihai Rădulescu