Garda de Fier

Revista “Insemnări Sociologice”, Dir. Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 9, 1 Ianuarie 1941
Cînd cronicarii secolului de aur al umanismului au desgropat trecutul istoric, înscriindu-i slava si lumina, gîndul lor era însufleţit de ideia eroică a destinului latinităţii ortodoxe. Pe această linie a rasei au desăvîrsit cronicarii misiunea lor istorică.
Dar totodată învăţaţii timpului se pătrund de marele adevăr al unităţii tuturor Romînilor si tot mai mult creşte în constiinţa lor ideia latinităţii noastre. Udrişte Năsturel, Grigore Ureache, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, si mulţi alti pînă la Dimitrie Cantemir au fost pătrunşi de acest mare adevăr. Lui Grigore Ureache îi aparţine celebra frază. “Romînii cîţi se află locuitori în Tara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramures, dela un loc cu Moldovenii si toţi dela Rîm se trag”. Deasemeni Mitropolitul Dosofteiu, autorul acelei opere poetice ce se numeşte Psaltirea în versuri, subliniază origina latină a Romînilor atunci cînd spune: “limba romînească de bun neam… se trage, de pe sînge rudă împărătească”. Nicolae Milescu spune si el: „în ce chip si mai jumătate din limba romînească luat dela Latini”.
Stolnicul Constantin Cantacuzino merge chiar mai departe decît predecesorii săi si spune: “Valahi, cum le zic ei, iar noi: Romînii, sunt adevăraţi Romani în credinţă si în bărbăţie… Insă Romîn nu înţeleg numai acestia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt şi Moldovenii si toţi cîţi într’altă parte se află”.
Aceste pasagii şi multe altele asemenea, care prin reproducerea lor ar copleşi această expunere, aduc dovada prisoselnică a sensului latinităţii noastre. Unii cronicari se folosesc de argumente istorice, altii îşi întemeiază afirmatiunile lor pe consideratiuni filologice sau culturale, toate însă converg nedesmintit către conştiinta rasei. De acest adevăr s’a pătruns toată această pleiadă de creere gînditoare. Răzbeau în cugetul cronicarilor pulsatiile sîngelui strămoşesc, şi mînuitori neîntrecuti ai condeiului după cum erau, nu găseau altă privelişte mai minunată pentru limpezirea orizontului lor cultural decît aceia a Romei antice. După Stolnicul Constantin Cantacuzino istoria Romînilor începe cu descălecatul lui Traian. Continuitatea istoriei însemna continuitatea rasei în spirit şi în stil roman. Cronicarii aveau mîndria de rasă, “sînge rudă împărătească” spune Mitropolitul Dosofteiu, iar virtutile eroice ale latinilor sunt cîntate în faptele vitejeşti ale contemporanilor.
Latinitatea, unitatea şi continuitatea neamului Romînesc, aceste temeiuri istorice structurează cultura. Prilej de îndepărtare dela latinitate nu există, nici neîntelegere de limbă şi de conceptii între cei de dincolo şi de dincoace de munti, după cum nici continuitatea nu avea întreruperi şi goluri, ci era una pe toată întinderea pămîntului romînesc. Ion Neculce îşi concentrează adversitatea în altă parte. El vede pericolul cel mare în neamul grecesc. “Aşa socotesc eu cu firea mea această proastă: Cînd a vrea Durnnezeu să facă să nu fie rugină pe her şi Turci în Tarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănînce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici Greci în Moldova şi în Tara Muntenească… Focul îl stingi, apa o iezeşti şi o abati spre altă parte, vîntul cînd bate te dai în lături într’un adăpost şi te odihneşti, soarele intră în nouri, noaptea cu întunerecul trece şi se face iar lumină, iar la Grec milă sau omenie sau dreptate sau nevicleşug, nici unele de aceste nu sînt, sau frica lui Dumnezeu” 1).
Şi avea dreptate, căci Grecii au fost năpasta si batjocura tării.
Cît au putut au stricat traditiile, au făcut din biserică o negustorie şi din artă o plăcintărie. Buna rînduială a locului, cît au fost puternici au scos-o la mezat, precupetind titluri de boerie, căci ei vroiau să fie boeri nu Romîni, iar pe Tudor Vladimirescu tot ei l-au omorît. Grecii în cultura romînească nu înseamnă altceva decît spiritul de intrigă şi îngîmfare nemăsurată, căci ori unde se aflau vroiau ei să fie mai mari si să ia local Romînilor.
Ne-am străduit să arătăm în aceste rînduri sensul originar al culturii romîneşti într’o epocă de înăltare şi lumină în timpul cînd începeau să se definească zorile conştiintei de rasă… A însemnat această vreme Renaşterea noastră culturală sub flacăra arzătoare a umanismalui, sau poate mai mult decît atît, o străluminare sfintită de adevărul necontestat.
Infloritoarea activitate a artiştilor, misiunea cea fără de prihană a pictorilor şi arhitectilor, desăvîrşită mai mult pe teren religios, învedera originalitatea unei conceptii în care de asemeni se pot defini caracterele sufleteşti ale rasei. “Vechea artă romînească, – spune H. Focillon, – nu este o înviere a artei bizantine, ci o artă complexă, a cărei originalitate consistă în calitatea cu care ştie să asimileze şi în darurile ei creatoare. Ea are afinităti cu occidental şi păstrează un accent romînesc, chiar cînd vorbeşte limba unei arte străine”. Tot dela H. Focillon cetire: “Oltenia e tara clasică, ea nu datorează Asiei splendoarea artei sale, ci datorează lirismul născocitor poeziei de rasă celtică, echilibrului mediteranian. Nu sîntem aici nici la Slavi, nici in Islam, ci la descendentii acelor Daci, vecini îndelungati şi supuşi legionarului roman, care, înainte de a suferi influenta acestuia, intraseră în relatii cu cetătile greceşti dela gurile Istrului. Poate că aici, în cele din urmă cute ale Alpilor transilvăneni, trebue căutat, nu leagănul, dar Attica sau Ile-de-France a poporalui romîn şi dovezile permanente ale aptitudinilor sale mediteraniene. Aici nu găsim vioiciunea levantină… ci virtutile de armonie profundă, instinctivă, acel omagiu adus măsurii şi ratiunii, care califică eel mai înalt umanisin european. Acest sens de limitare lipseşte Basarabiei, care stilizează un motiv şi îl repetă, fără să ştie unde trebue să se oprească”.
Astfel, scriitorii romîni contemporani, cercetînd configuratia spirituală a culturii, si-au pus întrebarea: care este specificul romînesc în artă şi literatură. Răspunsul nostru trebue să surprindă profilul sufletului romînesc în ce are el mai profund şi mai autentic. Să pornim deci dela aşezarea satelor romîneşti, caracteristică pentru o seamă de consideratiuni etnice şi istorice. De-alungul coastelor, pe dealuri, satele se tin lant. Constructia caselor este orientată către Soare răsare. Este în această primă înfătişare dorul unei perspective largi,
atot-cuprinzătoare, a spaţiului etnic, dincolo de zare, către mirajul pămîntului. Vopsite în alb ele par pete de lumină în nemărginitul covor al tării smălţat cu felurite culori. In curtea interioară, la ferestre, zîmbesc flori cu nuante vii. Casă fără flori mai că nu există. Inlăuntru sulfina, şi busuiocul, floare de dragoste, împodobeşte icoanele şi parfumează gîndurile cu o discretie erotică. Interiorul, este un adevărat muzeu de artă plastică: scoarte, ştergare, broderii şi cusături, blidare şi obiecte de ceramică. Toate acestea exprimă un simt artistic foarte pronuntat. Comparaţi aceste aşezări romîneşti cu satele ungureşti sau şvăbeşti şi dela primul contact veti remarca o deosebire fundamentală. Satul unguresc este închis, înghesuit, asfixiat, casele sunt lipite unele de altele, boite într’un verde spălăcit.
Ornamentatia exterioară lipseşte cu desăviîşire. Porti grele zăvoresc viata din lăuntru şi o temere ciudată, o fereală sălbatecă ferecă existenta dincolo de lume şi de viată. Satul romînesc este expresia sufletului romînesc. Infătişarea lui este o moştenire îndepărtată, venită dela rasele care au plămădit poporul romînesc.
Populaţiile antice, războinice, – Getii cu deosebire, – pentru consideratiuni strategice se aşezau pe malurile înalte ale rîurilor, chiar dacă întîmpinau potrivnicia vîntului şi a climei aspre, în vreme ce, neamurile de adunătură se aşează în regiunele declive, în părtile de jos ale tării, ghemuită în viroage şi gîrliciuri 2).
Aşezarea Romînilor pe malul cel înalt din dreapta Dunării, dela Măcin pînă în valea Timocului, în vreme ce Bulgarii de dincoace sunt răspînditi cu deosebire în regiunele de
baltă nu întăreşte oare caracterul războinic al descendentilor din Thraci şi Daci?
Pe de altă parte, obîrşia nationalităţii fiind în Oltenia şi valea Hategului, această aşezare confirmă o bine întemeiată situatiune strategică. Stabilirea Romînilor în regiunele muntoase s’a făcut şi după consideraţiuni de certitudine a existentei şi de stabilitate politică. In regiunele de deal şi de munte, fiecare pozitie are o înfătişare strategică. Văile sunt capcane aşezate în calea atacului inamic. Dealurile şi muntii se pot apăra cu uşurintă, dar constitue şi baza de plecare la atac. In Transilvania, şi în general în toată regiunea de deal şi de munte a tării, natura protejează omul. Naţiunea este înfrătită
 cu pămîntul. Codrul şi apele întind o mînă tutelară asupra existentii lui.
Prin aşezarea lui, înconjurat din toate părtile de o natură surîzătoare şi sprintenă, variabilă dela un loc la altul, poporul romînesc îşi exprimă opera artistică într’o spiritualizare de forme lineare cu o simetrie perfectă. O scoartă tărănească este un basm sau o baladă; o furcă de tors nu este numai un obiect util, ci o operă de artă. Dar poate că nicăiri sufletul romînesc nu se exprimă mai cuprinzător decît în muzică. In limbagiul tainic al melodiilor vom găsi o întreagă gamă de stări sufleteşti de care se leagă destinul şi viata poporului. “Dorul” romînesc caracteristic şi intraductibil este farmecul dorintei, îmbătătoare melopee a dragostei, izvorul fierbinte care revarsă urzeala magică a fortelor biologice.

Dealu-i deal si valea-i vale;
Mîndra-i mîndră pînă moare.

spune un cîntec popular. Mîndră înseamnă nu numai frumusete, dar şi prestantă, curătenie sufletească şi în aceste sensuri multiple ale cuvîntului ideia de dragoste cuprinde inevitabil frumosul artistic şi pur.
Dacă nu am insistat prea mult în aceste rînduri asupra specificului romînesc în artă este din pricină că vom reveni în capitolele următoare.
Vom trece acum la altă problemă, aceia ridicată de influenţa slavismului în limba şi sensibilitatea poporului. Lucrarea lui Emil Fischer (Die Herkunft der Rumanen), în care se insistă prea mult asupra influentei slavone în limba romînească, şi cu vădită tendintă de a se contesta omogenitatea limbei ca expresie a naţionalităţii, întîmpină în chipul următor răspunsul lui Al. Philippide: “Romînii în bloc considerati, prezintă fiziceşte toate caracterele unui neam de oameni aparte, care mai mult decît cu Slavii ar sămăna parcă cu neamurile din basinul mediteranei, şi aceasta probabil din cauza fondului etnic comun, rămas dela vechea rasă mediteraniană, care exista înainte de invaziea Indogermanilor”.
Accasta în ceea ce priveşte înfătişarea fizică, căci la cea de a doua obiectiune, a alterării substantiale a firei şi limbei poporului romîn prin influenta slavonă, răspunsul lui Al. Philippide se întruneşte pe aceiaşi linie cu replicele date de B. P. Hasdeu, Ovid Densuşianu şi Sextil Puşcariu. Emil Fischer
afirma (pe ce temei nu ştim) că „limba scrisă cea nouă boerească (pentru care timp) este cu totul alta decît limba romînească a poporului”. Pentrucă în limba romînească s’au împrumutat “atîtea obiceiuri şi deprinderi slave”, ceia ce înseamnă că „prin limba slavă s’au prefăcut nu numai limba ei şi chipul de a gîndi, de a judeca, felul de a simti, constitutia sufletească, întreaga structură a sufletului”. Dar care este valoarea de circulatiune a acestor cuvinte, şi întrucît prin întrebuintarea lor limitată ele sunt esenţiale felului de a gîndi şi de a simti al romînilor Emil Fischer nu se întreabă. In privinta mentalitătii, presupusă asemănătoare între Romîni şi Slavi, Al. Philippide răspunde avînd în vedere starea morală si starea socială. 1) “Slavul e religios, bigot, plin de visări mistice, tările lor au fost totdeauna, şi sunt, pline de secte religioase. Romînul e complect lipsit de bigotism şi aproape fără religie”. 2) “Slavii au fost totdeauna anarhici şi comunişti. Aşa ni-i descriu cei mai vechi scriitori… şi aşa au rămas pînă astăzi. Romînii, din punct de vedere al vietii de familie, tin cu toată inima la un domiciliu propriu şi la avere individuală, iar din punct de vedere al statului au fost şi sînt cele mai docile instrumente în mina autoritătii” 3).
Al. Philippide neagă chiar valoarea tehnică şi utilitară a adeziunii burgheze la spiritul cosmopolit. In toate timpurile, limba romînească a fost limba poporului. In această limbă au scris cronicarii şi rapsozii, în această limbă s’au exprimat scriitorii care au dat culturii fructul talentului lor. Dar spune Al. Philippide: “dacă aşa numita pătură cultă romînă, care a dus în mod sistematic dela 1866 încoace tara la peire, a introdus în limba ei romînească cuvinte franceze cu toptanul, s’a civilizat într-adevăr de fapt prin aceasta, a devenit mai cu simtul dreptătii, mai harnică, mai modestă, mai inteligentă, mai putin hoaţă, mai putin gorilică?”.
Clasele burgheze, şi aşa zisa aristocratie, în care nu se mai găsesc decît rudimente neînsemnate din vechea boerime de sînge, s’au alcătuit printr’un amestec de popoare balcanice şi orientale. (Evrei, Greci, Armeni). Din cauza acestei lipse de omogenitate a sîngelui, gusturile, preferintele, aptitudinile, concepţia de viată în general şi starea sufletească mai cu seamă, sunt foarte deosebite. Unii nu se aseamănă cu ceilalti si toti împreună alcătuesc un mozaic imposibil de caracterizat
printr’o formulă pregnantă. Este explicabil deci că din această categorie socială s’au ridicat cele mai bizare şi mai îndrăznete elemente ale democratiei, ipochimene îngîmfate de propriul ecou al goliciunii cerebrale, intelectuali cu ifose caragealeşti, aprigi şi fără nici un scrupul în dorinta de parvenire. Această plevuşcă neastîmpărată profesează în fiecare colt de stradă, la cafenea sau în politică, un scepticism acru şi batjocoritor, degenerat la exemplarele cele mai ridicole într’o zeflemisire vulgară a tuturor valorilor, în terfelirea iresponsabilă a fiecărei idei generoase şi productive. Ei sunt oamenii tuturor vînturilor, pleava vînturată de toate ideile.
Lupta lui Mihai Eminescu, îndîrjita lui împotrivire cînd triumfa cosmopolitismul, culminează în revolta titanică din articolele întitulate Pătura superpusă. Mihai Eminescu vorbeşte în Studii etnologice de rasa romînească. Ii defineşte cadrul spiritual de afirmare şi caracterele antropologice. Combate cu o aprigă intransigentă infiltratiunea străinilor de provenientă levantină. Ii consideră pe aceşti străini inferiori şi îmbătrîniti din punctul de vedere spiritual şi antropologic. In rasa romînească el găseşte vigoare şi tinerete, onestitate şi dragoste de adevăr. Mai mult decît atît, popoarele tinere, şi cu deosebire Romînii, feriti de încrucişările periculoase învederează o omogenitate biologică şi sufletească. “La popoarele tinere, – spune Mihai Eminescu – se va constata un fel de identitate organică; craniile sunt cu totul asemănătoare în privinta formatiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi. Din această asemănare de formatiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, cari se manifestă în caracterul unitar al nationalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivitătii”. Iată-ne aşadar în fata unei teorii a rasei romîneşti înfătişată cu o adîncă pregătire ştiinţifică. Dar dacă întoarcem pagina şi ne întrebăm care era şi este încă de fapt tabloul etnografic, starea demografică a claselor conducătoare, ajungem nedesminţit la următorul răspuns: “Cine va face lista functionarilor mai cu seamă înalti, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi private, c’un cuvînt a tot ce reprezintă circulatiunea şi reglementarea vietii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frînele stăpînirii reale au scăpat din mîna elementului autohton şi istoric şi a încăput pe mini străine”.
Un popor nu poate fi însă cîrmuit decît de o clasă conducătoare crescută organic din tulpina lui biologică. Elementele alogene, avînd o a1tă structură antropologică, un alt profil intelectual, o altă conceptie morală, – în rezumat o altă viziune a lumii şi a vietii, – prin însăşi prezenta şi activitatea lor în posturile de răspundere nu fac altceva decît să zădărnicească evolutia normală a natiunei îndrumînd-o perfid şi mincinos spre alte teluri. Sterilitatea lor în politică este categoric demonstrată: “Suntem de exemplu convinşi că demagogia la noi e de origine fanariotică; că ea însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără traditii, fără patrie, fără vreo traditie hotărîtă, trecut hotărît” (Mihai Eminescu).
In literatură, aceiaşi neputintă organică se transpune pe plan spiritual. Iată ce scria Mihai Eminescu în Timpul din 5 August 1881: Avem de exemplu de bine de rău o literature. Citeze-se numele tuturor cari au scris un şir de literatură sau ştiintă adevărată, fie Şincai ori Haşdeu, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Martian, Strat, Const. Negruzzi şi oricît altii. Pe niciunul nu-l chiamă nici Giani, nici Pherekydis, nici Carada.
Intre miile de cranii ce formează plebea guvernată de politicieni de meserie, unul nu e în stare de a scrie un şir pe care să-l poti citi fără scîrbă morală. De cînd a scris Mihai
 Eminescu aceste rînduri şi pînă astăzi au trecut 60 de ani şi cultura romînească în această scurgere de timp a trăit atîtea faze de afirmare, a parcurs un dram îndelung prin zonele de lumina ale civilizatiei moderne, dar ceea ce a rămas viabil poartă pecetea autohtoniei. Cîtiva greci sau armeni care s’au pripăşit în cultură nu au dat la iveală opere remarcabile. Mediocritatea lor, spiritul exotic este în afară de orice discutie. Faptul că Philippide (filolog), I. L. Carageale, Panait Istrati au sînge grecesc nu spune prea mult.
Dar sterilitatea şi tendinta anarhică şi disolvantă se evidentiază mai mult la evrei. Gaster este un compilator de texte cu spirit talmudist şi cabalist, filologii Şăineanu şi Candrea n’au dat culturii romîneşti opere de artă literară; nu se poate cita nici măcar o pagină de antologie, ci studii tendentioase de încîlcită eruditie. In definitiv, toată osteneala lor este asemenea vechilor rabini care stăteau aplecati asupra textului biblic şi boscorodeau în interminabile fraze sensul unei idei şi valoarea aluzivă a unui cuvînt. Nu aceasta este cultura adevărată, nu prin aceasta păşeşte un scriitor în sanctuarul spiritualitătii.
NICOLAE ROŞU
Revista “Insemnări Sociologice”, Dir. Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 9, 1 Ianuarie 1941

1)_____
Ion Neculce: Letopisetul Moldovei (Ed. Scrisul Romînesc), vol, I, pag. 113.
2)_____
Vasile Pîrvan: “Getica”, 1926, pag. 177.
3)_____
Al. Philippide: “Originea Romînilor”, Iasi 1925, vol. I, pag. 778-8.