Garda de Fier

Revista “Insemnări Sociologice”, Director: Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 5, 1 Noemvrie 1940
Rîndurile acestea vor să aducă o contributie la limpezirea stărei noastre spirituale, – cîteva sugestii în legătură cu problema înfăptuirilor romînesti în domeniul artelor. O scurtă privire înapoă, pentru a găsi temelia pe care se va ridica spiritul nou, al artelor noastre, este necesară. Am avut artişti a căror operă a fost socotită cu atît mai artistică cu cît era mai “europeană”. O înjghebare în jurul „Ideii Europene”, revistă în jurul căreia se grupase, după războiul din 1916, multi oameni de cultură “europeană” – ceea ce însemna la acea dată: la pas
cu manifestările artistice occidentale – a fost foarte caracteristică pentru acel timp. Occidentul era imitat, pentru noi, în domeniul artistic la Franta, mai bine zis la oraşul zis Paris, care timp de -o sută de ani a fost centrul netăgăduit al artelor şi „Oraşul lumină”.
Nivelul cultural al unui artist era socotit în raport direct cu admiratia ce-o purta unui astru de mărimea întîia, cum erau pentru scriitori France sau Proust, pentru pictori Cezanne sau Picasso, căci arta franceză a grupat în jurul ei tot ceea ce-a avut gîndirea noastră mai subtil şi mai bun. Acest amestec de admiraţie pentru operele de artă franceze şi de recunoştintă pentru susţinerea cauzei noastre în războiu deveni curînd o dominatiune spirituală atît de puternică încît valorile romîneşti se socoteau cu metrul francez-european. De aceea, a fost posibil să avem manifestări artistice în cari influenta picturei franceze era atît de vizibilă încît vizitatorii aveau impresia că expozitia era una dintre cele din rue Bonaparte sau rue la Boetie, străzile galeriilor de artă din Paris. Librăriile aduceau din Franta şi din Germania, ea însăşi sub influenta artei franceze, reviste de artă, unde erau reproduse opere de artă expuse la Paris, dar al căror spirit rar că era francez. Dominatiunea aceasta colorează întreg secolul al XIX si cei 30-40 ani ai secolului nostru. Scriitorii, toti crescuti în spiritul revolutiei franceze, începînd cu Baudelaire şi isprăvind cu France şi Gide, de o spiritualitate atît de tipic franceză, şi apoi toti impresioniştii francezi, Manet, Monet, marele Cezanne şi Matisse, personali si totuşi continuatori ai tradiţiei franceze, devin idolii spre cari se îndreaptă aspiratiile tinerilor noştri artişti. Au trăit artiştii noştri romîni, oameni tineri, apartinînd unei ţări tinere, cu ochii şi sufletul atintiţi asupra acestor manifestări artistice şi astfel s’a creiat o vasalitate artistică. De la iconarii noştri, de la picturile morale ale bisericilor romîneşti din Curtea-de-Argeş, din Bucovina sau din Moldova, nu aveau încotro să-şi întoarcă ochii si spiritul. Inapoi – o artă romînească populară, aspră şi sobră tipică; înainte — în Apus — o artă toată de rafinament şi de veche civilizatie. Intre aceşti doi poli, a pendulat sufletul lor. Leagănul lor, ţara romînească, îi chema spre inspiratia pămîntului nostru, dar ceea ce le oferea ea era putin ca formă: era întocmai ca lada Sfintei Vineri din poveste: sărăcăcioasă pe dinafară si plină de bogătii înăuntru. Patria lor spirituală, Franta, îi chema spre alte viziuni, infinit rnai strălucitoare şi
mai aproape de haina somptuasă pe care o doreau artei lor. O luptă neîncetată s’a dat în spiritul artiştilor noştri: de-o parte chemarea pămîntului strămoşesc, cu natura lui bogată şi veselă, de alta influenta gîndirii Occidentului. O generatie sacrificată prin lipsa de orientare, prin haosul diverselor influente cari o trăgeau în toate părtile. Avem artişti a căror operă este o reeditare a lui Vuillard sau a lui Matisse, la altii influente multiple, cari suprapunîndu-se dau un aspect original, dar toate aceste opere de înaltă tinută spirituală, pline de talent, rezultatul unei culuri cu mult superioare culturii noastre autohtone, nu sînt ale noastre. Un copil frumos şi foarte inteligent, dar care nu-i copilul nostru. Al nostru, fie mai slăbut, mai urîtel, şi chiar descult, ne este drag si scump, pentrucă e copilul nostru. Putem avea oare o artă a noastră, adevărat romînească ? Şi ‘n ce stă caracterul ei, specificul ei ? Cînd ne gîndim la specificul englez, ne gîndim la Shakespeare sau la Gainsborough; la specificul german, la Goethe sau la Durer. Ei au subliniat, au cristalizat si au făcut perceptibil şi pentru cei dinafară, pentru străini, caracterul tării lor. Geniul face din toate caracteristicile împrăştiate, o operă de tip; el reconstitue lumea şi natura tării sale şi, prezentînd-o într’o formă mai chematică şi mai clară o face înteleasă şi adeseori iubită. Specificul nostru, în domeniul plastic, îl găsim clar dar în arta populară, în sentimentul colorilor vii ale costumului romînese, în compoziţia deseori abstractă a crestăturilor pe lemn, în covoarele atît de bogate şi variate, toate o grădină de
flori. Si-l regăsim în spiritul mistic al picturilor noastre bisericeşti, în armonia si proportia arhitecturei romînesti. Aci se găseşte bogatul izvor de inspiraţie pentru o artă autohtonă. In manifestările noastre culte, rareori îl găsim, căci nimeni nu l-a prins întreg încă în toată plinătatea sa. In arta populară îl găsim şi-l recunoaştem subt orice velinţă s’ar ascunde, dar la artiştii noştri îl găsim doar ca o pată de solare printre norii infiluentelor străine. Il simtim în arta plină de lumină a lui Grigorescu, în sensualitatea colorii lui Luchian, în armonia minoră a lui Tonitza, în verve lui T. Sion, şi în arta robustă şi nobilă a lui Pătraşcu. Căci specificul romînesc este însuş aportul sufletului nostru în artă: ceea ce a păstrat neîntinat de influente străine artistul în sufletul său. Ceva ce se ridică din străfundurile prin care vorbesc străbunii noştri, toate aducerile aminte, toate basmele, toate colturile însorite ale Tării, uitate sub un deal, lîngă o pădure. Dar subiectul nu e totul. El este punctul de plecare al artistului, el sugerează şi deschide poarta minunată a inspiratiei. Felul în care redăm natura, ceea ce vibrează în sufletul nostru privind-o, pune în evidentă specificul nostru, felul nostru de-a simti, el va creia stilul nostru national. Nu putem fi analitici şi deprimanti ca Ruşii; nici armoniosi, senini şi blazati ca Francezii, nici lăuntrici şi aspri ca Germanii. Vom creia un stil care va fi al nostru, întrucît prin el va vorbi spiritul nostru. Un artist al nostru, de mare talent euroipean, dar înstrăinat complet de arta tării, Brîncus, spunea odată: un artist trebue să vadă muzee, să citească, să călătoreased pînă la 25
ani, apoi să se retragă într’o sihăstrie, unde să lucreze în singurătate pentru regăsirea SA. Şi noi toti am văzut muzee străine, am călătorit, am lucrat la şcoli străine; e timpul să ne închidem în granilele tării noastre, să uităm aproape ceea ce am învătat şi să lucrăm pentru regăsirea noastră, pentru regăsirea tării, spre a putea auzi chemarea ei, cuvîntul ei abia şoptit, pe care doar o ureche fină, urechea unei inimi romîneşti îl poate auzi. Acest artist, care va prinde în liniile arhitecturei sale, în factura picturii sau sculpturii sale chemarea naturii romîneşti, nealterată de influente străine, vorba ei neaoş romîneased fără neologisme, va creia stilul “legionar”. Stilul sinceritătei absolute. El va creia, fără să vrea şi fără să-şi de~a seama, stilul caracterului nostru national, pe care îl vom pretui ca o regăsire a personalitătii noastre pînă acuma atît de voit tributară Occidentului. Căci la ce ne servesc toate Balcicurile pictate în grisailleul Parisului, toate nudurile în maniera lui Derain, toate arhitecturile în genul lui Le Corbuzier sau sculpturile a la Bourdelle? Ele toate sunt străine de sufletul nostru, şi ca inspiratie şi ca factură astfel cum este şi stilul aşa zis “florentin”, amestec spaniol cu ceva maur şi ceva de arhondaric romînesc!
LUCRETIA MIHAIL-SILION

Revista “Insemnări Sociologice”, Director: Traian Brăileanu. Anul IV, Nr. 5, 1 Noemvrie 1940