OAMENI ÎN VERDE de Mircea Streinul
“La flacăra chibritului, Vasile îl privi îngrozit pe omul întins la picioarele sale…”
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 49, Sâmbătă 30 Noembrie 1940
Se lăsase noaptea, dar rumoarea din stradă încă nu se potolise. Ploua mărunt şi umbre mari coborîseră peste vechea clădire a universităţii. Intr’un cotlon dela eajul II se-aciuiase un greer; cine ştie ce aventură îl adusese până acolo, între rafturile colbăite ale bibliotecii seminarului de istoria filosofiei. Nourii apăsau ca nişte pumni uriaşi turlele Mitropoliei; frunzele castanilor de lângă biserica evanghelică se desprindeau una câte una, ca să cadă mânate de vânt — în bălţile din mijlocul străzii nepavate; câte-un strigăt din stradă ajungea slab la Vasile Dumşa, care se refugiase tocmai sus, pe treptele ce duceau în pod. Aerul stătut şi plin de praf avea iz aspru de mucegaiu. Ploaia bătea melodios în acoperişul de tablă, ca să gâlgâie apoi prin jghiaburi până jos, în stradă. Orologiul dela Mitropolie vesti orele 9 şi studentul îşi aminti că-i promisese Irinei s’o ducă la Teatrul Naţional, unde o trupă din Bucureşti avea să reprezinte amara comedie „Candide” a lui Bernhard Shaw.
Deodată, lui Dumşa aerul i se păru atât de greu, încât avu impresia că se sufocă şi se temu să nu leşine. Abia putu să se târâie până la geam, ca să-l deschidă. Un val de aer proaspăt, rece, îi năvăli în faţă, înviorându-l. Intinzându-şi în afară mâinile, şi le lăsă mult timp în ploaie. Totul dispăru din jurul său; avea impresia că retrăieşte o scenă din copilărie, când alerga desculţ prin pădurea din Adâncata, ca ploaia să-l ude până la piele.
După câtva timp, studentul tresări; auzise sgomot de paşi. Era sigur că, luptând cu umbrele, cineva urcă spre etajul II. Incet, tiptil, hoţeşte. Apoi, nu se mai auzi nimic, dar fâşia de lumină a unei lămpi electrice de buzunar începu să se plimbe pe tavan; par’c’ar fi fost un fluture obosit, care ar căuta o frunză pe nemărginirea unui lac, ca să-şi poată odihni aripile înainte de a-şi relua sborul mai departe.
„A fost o imprudenţă c’am deschis fereastra”, — îşi spuse Vasile Dumşa. — „Desigur că m’o fi zărit Popescu şi acuma s’a luat după mine”.
Popescu era cel mai îndrăcit agent al siguranţei. Cu o’nfăţişare dulceagă de vulpe pocăită, reuşea să inducă multă lume în eroare. Simula că e simpatizant legionar, purta un mărţişor verde sub reverul hainei şi saluta cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Vasile Dumşa aflase abia cu câteva zile în urmă că Popescu e acela care-i furnizează inspectorului de Siguranţă toate datele referitoare la organizaţia din Cernăuţi a partidului „Totul pentru Ţară”. Intâlnindu-l în piaţa Unirii, îi spusese indignat că, la cel dintâiu prilej, o să-l pălmuiască. „Nu e o ruşine să fii poliţist”, — îi strigase în faţă, — „dar e o nemernicie să simulezi o credinţă în scopul de-a spiona!” Popescu îngălbenise, căci o mulţime de oameni fuseseră martori la ieşirea lui Dumşa, dar se stăpânise şi zâmbise cu o scuză profesio nală: „Asta e meseria mea”,— şi se’ndepărtase, ca să dispară grăbit în curtea comisariatului circumscripţiei a doua: simţise că, dacă nu-l înghite repede pământul, lumea o să-l fluiere. Dumşa îşi strânsese pumnii. „La prima ocazie, bestia va căuta să mă doboare…”, — îşi spusese, însă ridicase din umeri şi-o luase încet către locuinţa prietenului său Ion Dracu, unde se ţineau şedinţele de cuib.
Lumina se stinse. Sgomotul de paşi cari urcă se auzi din nou, lămurit, deşi ploaia lovea cu tărie în geamuri. Acuma era aproape de tot şi studentul se gândi cu amărăciune că s’a lăsat prins ca un şoarece’n cursă. Nu mai exista nici o posibilitate de salvare. Dac’ar fi coborît, ar fi dat drept în braţele agenului. Nu-i rămăsese decât s’aştepte.
„Doamne, ce să fac?” — se chinuia Vasile Dumşa.
— Nu trebuia să iau cu mine lista fraţilor de cruce. Bestia de Popescu va pune mâna pe ea şi toţi elevii vor fi eliminaţi din şcoli”. Coala de hârtie împăturită, pe care o ţinea în buzunarul interior din stânga al hainei, par’că-i ardea inima.
Paşii se opriră din nou şi lumina se stinse. Dumşa fu cuprins de speranţa că lampa electrică de buzunar a agentului s’o fi defectat sau că bateria s’o fi consumat în mod providenţial tocmai în clipa aceea. Prin întuneric, erau şanse ca agentul să nu dea de el, aşa că se lipi de perete, însă tocmai asta avea să-i fie nenorocirea, căci Popescu, orbecăind prin beznă, îşi ţinea întinse manile şi, când ajunse în dreptul studentului, îl atinse.
Era prea târziu ca Dumşa să se mai ferească. Incordându-se, sări ca un orcan deslănţuit asupra umbrei care se profila peste cerul din fereastră. Umbra, luată prin surprindere, se clătină şi fu cât pe ce să cadă, însă îşi reveni şi încercă să se scape din strânsoarea braţelor lui Vasile, a cărui răsuflare îi opărea tâmpla. Studentul îşi adunase toate forţele; niciodată nu fusese mai puternic decât acuma. In mâinile sale era soarta a cel puţin 200 de elevi, cari trebuiau salvaţi cu orice preţ. Lupta se dădea fără sgomot. Par’că se luptau două duhuri ale pădurii. Gâfâiau, însă abia perceptibil. Ploaia ropotea nebuneşte în acoperişul de tablă şi’n geamuri, ca şi cum ar îi vrut s’acopere orice alt sunet depe faţa pământului. Studentul simţea cum forţele umbrei slăbesc, dar şi-ale sale proprii începeau să-l părăsească. Făcea eforturi aproape supraomeneşti ca să-l doboare pe agent, însă întâlnise un inamic mai puternic decât se-aşteptase. Ii venea să plângă de ciudă. Parcă-i vedea în faţa sa pe fraţii de cruce, ridicaţi dela gazdele lor, îmbrânciţi pe coridoarele arestului dela chestura de poliţie, bătuţi şi schingiuiţi. Inebunea la gândul că tineretul acesta curat va cădea în mâinile murdare ale brutelor dela poliţie, a căror simplă atingere reuşea să murdărească până şi o floare. Vasile Dumşa începu să dea cu pumnii, cari cădeau din ce în ce mai greu, ca şi cum s’ar fi fost prefăcut în fier. Năucită, umbra şovăi şi studentul nu-şi putu stăpâni un chiot de bucurie, învinsese. Incă un pumn, drept în mijlocul pieptului. Umbra icni ca, apoi, să se prăbuşească pe trepte, însă — agăţându-se în cădere de haina lui Dumşa — îl trase după sine pe’nvingător şi — amândoi se rostogoliră până’n coridorul dela etajul II.
Studentul rămase buimăcit câteva minute. Intunericul se rotea în jurul său şi-i vâjâia în urechi. O durere ascuţită îi săgeta umărul stâng, dându-i sensaţia că i se rupe carnea depe os. In cele din urmă, reuşi să se ridice. Acuma, trebuia să fugă. Desigur că, îndată, agentul îşi va recăpăta cunoştinţa şi va alarma întreaga poliţie. Incordându-şi auzul, ascultă cu atenţie, însă nici un sgomot în afară de-al ploii şi de rumoarea din stradă nu spulbera tăcerea îmbâcsită din clădire. Până şi greerul îşi încetase cri-cri-ul. Dumşa se plecă asupra umbrei; voia să-i asculte răsuflarea. Apoi, îi veni în minte să-i controleze buzunarele. Cine-ştie, poate că agentul purta asupra sa hârtii importante, cari trebuiau distruse. Scotoci toate buzunarele, însă nu găsi nimic deosebit: o legătură de chei, un pachet de „Naţionale”, chibrituri, lampa electrică de buzunar şi câteva monede, încercă să facă lumină, dar lampa agentului se defectase într’ade văr, aşa c’o puse, împreună cu celelalte obiecte, înapoi în buzunarele din cari le luase. Inainte de-a fugi, se duse la o fereastra, ca să cerceteze strada. Mai era destulă lume. Studenţi, înconjuraţi de-un cordon d e jandarmi sub comanda unui căpitan, procurorul militar, vre-o zece comisari, o mulţime de poliţişti îmbrăcaţi în impermeabile, iar pe trotuarul opus câţiva curioşi, cari voiau să vadă cum se va termina întreaga poveste.
„Se ţin bine băieţii”, — îşi spuse Dumşa şi dădu să se retragă dela geam, când privirea îi rămase atârnată de-un tip care se sprijinise de-un felinar şi trăgea alene dintr’o ţigară. — „Dumnezeule mare ! E Popescu… Atunci… atunci cine e acesta de-aici…?” — şi, aprinzând un chibrit, se apropie de omul care zăcea întins pe lespezile mari de piatră. „Incă nu şi-a recăpătat cunoştinţa…”.
La flacăra chibritului, Vasile îl privi îngrozit pe omul întins la picioarele sale.
Era Toader Mânzu, cel mai bun prieten al studentului.
Chibritul arse până la capăt, dar Dumşa nu simţi nici o durere când flacăra îi linse degetele; par’c’ar fi fost un lepros. Buimăcit aprinse încă un chibrit şi se plecă asupra lui Mânzu, din a cărui tâmplă se prelingea un fir subţire de sânge. Dumşa îşi scutură prietenul, însă acesta nu dădu nici un semn de viaţă; studentul îi căută pulsul; apoi, descuie cămaşa lui Mânzu şi-şi lipi urechea de pieptul încă fierbinte de luptă; ascultă cu cea mai mare atenţie, îşi ţinu răsuflarea, dar nici o bătaie a inimii nu mai suna în trupul acela. Pierzându-şi cumpătul, începu să plângă sălbatic, neostoit, şi iarăşi îl cuprinse sensaţia că trece printr’un coşmar absurd, din care se va trezi peste câteva clipe, ca să se ducă voios şi cu pieptul plin de poftă de viaţă la Irina, unde-l aştepta întotdeauna un cuvânt bun şi-o mângâiere. Trecându-şi mâna peste fruntea lui Mânzu, îşi dădu seama că ireparabilul s’a ‘ntâmplat în viaţa sa. Rămase aproape o oră lângă trupul lui Toader Mânzu. Ochii îi ardeau de-atâta plâns şi buzele i se uscaseră. Se ridică de lângă mort, se duse la o fereastră şi privi în stradă; deastădată nu mai erau decât un comisar şi câţiva sergenţi acolo, desigur plictisiţi că trebuiau să stea în ploaie întreaga noapte. Reîntorcându-se la Mânzu, îl sărută pe frunte şi, după ce-i strânse lung mâinile, o luă încet pe trepte în jos. La parter, deschise un geam, sări în curte şi, furişândurse pe lângă nişte lemne, ajunse la gardul peste care se săltă cu uşurinţă, ca să ajungă în stradă.
Deşi vremea era destul de friguroasă, Dumşa transpirase de se lipise cămaşa pe el. Se gândi că ar fi fericit dacă s’ar îmbolnăvi de pneumonie de pildă, ca să moară ca şi prietenul său. Deşi picioarele abia de-l mai ţineau, studentul aproape că alerga. Voia să ajungă cât mai repede la Irina, dela care aştepta un sfat, o soluţie. Singur, nu era capabil s’o ia.
Ploaia continua. Subţire, enervantă, rea. Oraşul avea, totuşi, un aspect frumos. Lumina ostentativă a felinarelor electrice din colţul străzilor se voalase în perdelele argintii ale burniţei şi becurile păreau nişte ciudaţi trandafiri gălbui. Când ajunse pe uliţa tăcută şi singuratică de lângă Mitropolie, Dumşa se opri, ca să-şi şteargă ploaia şi sudoarea depe frunte. Apoi, se rezimă de gardul unei vile. In vale, luminile roşii şi verzi ale semafoarelor dela gară adăugau un straniu aer apocaliptic imensei îngrămădiri de fier, beton şi oţel; şinele străluceau ca pieile unor şerpi, iar aburii locomotivelor sub presiune îşi împrăştiau leneş fantasmele alburii, cari urcau încet spre nourii cenuşii de noapte şi de ploaie. Departe, peste Prut, orăşelul Sadagura părea un pumn de jar mocnit, aruncat în beznă. In drum spre Irina, Dumşa se-oprea întotdeauna să privească panorama văii Prutului. In viaţa sa nu văzuse niciodată ceva mai frumos ca valea aceasta, în care peisagiul etern al cartierului industrial se armoniza în chip surprinzător de natural cu peisagiul cald al câmpiilor pline de aurul grânelor tălăzuitoare. Acuma, Dumşa privea cu un fel de înstrăinare valea aceasta, pe care Toader Mânzu o numise „valea fermecată” în una din lungile sale plimbări cu Vasile; îşi spunea că nu mai are dreptul să se bucure de frumuseţea nici unui lucru depe lumea asta.
„Am ucis! Am ucis! Am ucis!” — îi suna mereu în urechi propriul său glas şi Vasile îşi tot privea mâinile la ninsoarea aurie a luminii felinarului lângă care se oprise, căci se aştepta să şi le vadă pătate de sânge.
In cele din urmă, plecă. Deastădată, nu se mai grăbea. Mergea ca un somnambul şi, uneori, se’mpiedica de câte-o piatra care-i ieşea duşmănos în cale, iar ploaia îi biciuia sălbatic obrajii, în timp ce-o gură de vânt agita ramurile castanilor, smulgându-le fără milă frunzele.
„Oare ce-mi va spune Irina? Ce-mi va spune…?” — se chinuia Dumşa. — „Cum se va purta cu mine dupăce îi voiu fi mărturisit cele’ntâmplate? Poate mă va goni… Da, ar face bine să mă gonească. Doamne, de nu s’ar termina niciodată noaptea asta… Să merg, să merg mereu înainte, cu noaptea, şi să nu-i dau niciodată de capăt”.
In curând trebui să se oprească; ajunsese la poarta din faţa casei în care Irina închinase o cameră mobilată. La fereastra fetei era lumină şi Dumşa văzu conturul capului ei proectat peste perdeaua albă. Avu un scurt sentiment de eliberare: era fericit că Irina nu plecase singură în oraş.
Deschise încet portiţa.
Un câne lătră din buda sa, însă îl recunoscu imediat pe Vasile şi tăcu.
Studentul bătu încet în geam. După câteva secunde, Irina deschise fereastra şi-i dădu cheia. Vasile descuie uşa, ca să intre în hallul neluminat, de unde să se’ndrepte orbeşte spre odăiţa fetei.
Irina îl aştepta îmbufnată: Dumşa îi stricase seara, pentru care dânsa îşi făcuse un program atât de frumos! Vasile se lăsă extenuat pe marginea divanului; mâinile îi tremurau şi’n jurul capului se’ncolăcise un şarpe care-i sdrobea craniul. Ca să se calmeze cât- de-cât, îşi aprinse o ţigară. Se simţea atât de bine aici, în odăiţa asta comoda, intimă şi familiară! Pentru câteva clipe, uită totul; o privea pe Irina; fata stătea lângă veilleusă şi lumina lămpii îi cernea o gingaşă pulbere de aur în părul negru, coafat cu’ngrijire. Tăcerea din odăiţă era nefiresc de mare; totuşi, nu era o tăcere duşmănoasă, aspră, ci una blândă, care te îndeamnă la melancolie şi bunătate.
Dar Irina rupse vraja:
— Văd că-ţi place să-mi joci cam des renghiuri deastea!— şi vocea ei, care lui Dumşa îi păruse întotdeauna atât de melodioasă, sună metalic, ostil de data aceasta.
Vasile se scutură şi întreaga stare de sufocare de-adineaori îi dispăru.
— Irina, mi s’a întâmplat ceva groasnic.
— Ţie ţi se întâmpla totdeauna ceva groaznic, — sună ascuţit răspunsul fetei.
— Ştii că astăzi am avut de lucru cu politia… Abia am scăpat din mâinile ei. Câţiva camarazi au fost arestaţi, — spuse încet Vasile.
— Nu mă interesează.
— De ce vorbeşti aşa, Irina? Cuvintele tale mă dor. Nu se cade să-mi calci în picioare idealurile.
— Idealurile tale! Din cauza idealurilor tale numai neplăceri am avut. Şi-apoi, cum de’ndrăzneşti să vii atât de târziu la mine? Сe va spune gazda mea?
— Irina, am nevoie de sprijinul tău. De asta am venit. Sufletul mi-i sfâşiat, îmi arde sufletul, mâ’nţelegi tu? Aşa că te rog să mă ierţi că nu m’am mai gândit la reputaţia ta…
— Nu trebuie să fii numaidecât ironic! Şi uite ce-ai făcut cu covorul. Nu-ţi puteai şterge picioarele? Ce, crezi că locuiesc într’un grajd?!
Lui Dumşa, fiecare cuvânt al Irinei îi intra ca un cuiu în inimă.
„Şi, când mă gândesc, pe fata asta am iubit-o din toată fiinţa mea… I-am închinat atâtea visuri, am divinizat-o… Şi nu e decât o femee vulgară, fără o scânteie de suflet în ea…” — şi lui Vasile i se făcu ca şi cum cineva i-ar fi smuls inima din piept. — „N’am să-i spun nimic… N’are nici un rost să mă mărturisesc în faţa ei. Fata asta e’n stare să trivializeze până şi păcatul. Doamne, câte lucruri cumplite se pot întâmpla într’o singură seară…” — gemu studentul şi se ridica să plece.
Irina nu schiţă nici cel mai mic gest pentru a-l reţine. Vasile închise uşa după sine şi avu sentimentul unei uriaşe descătuşări, dar această descătuşare era prea dureroasă ca să se mai poată bucura de ea. Ploaia, care-l primi în curte, i se păru mai prietenoasă. Nu va mai călca niciodată pe-aici. Castanii foşneau. Vasile se-apropie de unul din ei şi-i sărută scoarţa aspră, care-avea iz jilav de lut reavăn. Apoi, îşi îndreptă statura, privi cerul şi porni înainte; mergea cu hotărîrea unui om pentru a cărui voinţă fără margini e indiferent dacă la capătul drumului îl aşteaptă cununa de laur sau glontele.
Castanii nu mai foşneau melancolic. Murmurul frunzişului părea un marş victoris, care duce spre slăvi, iar ploaia avea în răpăitul ei dinamismul cadenţelor unui imn închinat tuturor eroilor din lume.
*
In strada Piteiu, Vasile Dumşa se uită spre ferestrele camerei lui Policrat. Prietenul său era acasă. Aruncă o pietricică în geam şi capul sburlit al profesorului suplinitor apăru în fereastră. Recunoscându-l p e Dumşa, Policrat se plecă în afară şi strigă:
— Ce-i, măi? Tocmai mă culcam, că am tot lucrat până acuma corectarea unor afurisite de extemporale.
— Te rog să-mi descui poarta. Trebuie să-ţi vorbesc numaidecât. Nu te supăra că te deranjez, dar am mare nevoie de tine.
— Bine, măi, dacă e numaidecât… — şi Petru Policarp coborî în grabă treptele, ca să-şi conducă sus prietenul. — C e naiba s’a întâmplat cu tine, măi omule?! Eşti palid ca şi cum ai veni dintr’un mormânt.
— Cine-ştie… — răspunse amar Vasile. Poate chiar vin dintr’un mormânt. Daca nu şi mai rău! Mi s’a întâmplat ceva ce’ntrece puterile mele. Am venit să-mi dai un ajutor, un sfat…
După Toader Mânzu, Petru Policrat era cel mai bun prieten al lui Vasile Dumşa. Copilăriseră împreuna la Adâncata. Impărţiseră de multe ori împreună aceeaşi bucată de pâne, înduraseră cot la cot aceeaşi mizerie, luptaseră întotdeauna în aceleaşi rânduri şi nimic nu-i putuse despărţi. Vasile Dumşa intrase în Legiune. Petru Policrat era simpatizant al mişcării. De câte ori unul din ei avea de luat o măsură importantă, n’o făcea niciodată fără să-l consulte pe celălalt.
Aşa că, acuma, Vasile venea cu toată încrederea la Petru.
— Ei, să te-aud.
— Petru, am ucis.
Policrat se uită lung la Dumşa, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că acesta nu e cumva beat.
— Tu… tu ai ucis?
— Da. L-am ucis pe Toader Mânzu.
Policrat era un om comod, cu groază de complicaţii; deaceea, nici nu se’nscrisese în Legiune; ţinea la albia liniştită a unei vieţi confortabile de burghez, pe care nu intenţiona s’o depăşească nici în bine, nici în rău. Mărturisirea lui Vasile ameninţa să-l atragă de odată într’o mare turburare sufletească — şi, în clipele acestea, Policrat începu să-şi urască prietenul care-l făcea părtaş la o taină cutremurătoare.
Era atât de furios şi de zăpăcit, încât abia putu să îngâne:
— Cum l-ai omorît ?
— Eram sigur că Popescu, agentul, mă urmăreşte şi trebuia să mă scap neapărat de dânsul. Mânzu, isbit de mine, s’a poticnit şi s’a rostogolit pe trepte. In cădere, s’a lovit atât de rău, încât a murit.
Policrat chibzui mult, în timp ce Dumşa îi aştepta cu încredere judecata; studentul se uita cu lăcomie la el, dar profesorul spuse cu un fel de jenă:
— Nu pot să-ţi dau nici un sfat. Cum de ţi-ai pierdut în aşa hai nervii? Dragă Vasile, nu mă amestec în chestia asta. Te priveşte… Şi cea mai bună dovadă că ţi’s prieten adevărat e că nu voiu spune nimănui nici o vorbă din cele ce mi le-ai mărturisit.
Dumşa îşi strânse pumnii. Ar fi vrut să ţipe, să se revolte, să-i arate lui Petru că astfel de cuvinte nu sunt altceva decât rezultatul anei laşităţi ruşinoase, însă era prea obosit ca să se mai indigneze.
Totuşi, şopti:
— Mulţumesc. Ascultă, Petru… Mi-i ruşine de tine. Credeam în prietenia, în dragostea ta, dar acum văd că n’ai ţinut niciodată cu adevărat la mine. Am ucis. Dacă m’aş prezenta în faţa Curţii cu juri, aş fi achitat căci n’a fost un asasinat şi, cu atât mai puţin, o crimă premeditată. A fost un caz nenorocit. Eu nu vreau să fug de pedeapsă. Dimpotrivă, o caut. Autoritatea mi-ar da o pedeapsă prea mică. Verdictul ei ar fi „omor prin imprudenţă”. Dar eu vreau altce va, vreau ca, dincolo, Toader Mânzu să poată spune: „Vasile Dumşa a ispăşit” şi, pentru asta, e nevoie de-o pedeapsă mare, nu de câteva luni de puşcărie. Eşti laş, Petru Policarp.
— Nu, nu eu sunt laş, ci tu, Vasile. Vrei să poţi spune cu conştiinţa împăcată: „Da, am ucis, însă mi-am răscumpărat vina”, ca, apoi, să te poţi culca pe-o ureche.
— Nu e adevărat. Conştiinţa mea nu va mai fi nicicând împăcată, dar… Nu, Petru, n’are nici un rost să-ţi vorbesc. Intre noi s’a deschis o prăpastie atât de largă, încât nici o punte nu mai poate fi aruncată peste ea. Rămâi cu bine. In ce priveşte mărturisirea mea, nu-i nevoie s’o tăinueşti. Nici măcar jertfa asta nu ţi-o cer.
Acasă, Vasile Dumşa se trânti aşa cum era — îmbrăcat şi pătruns de ploaie — pe pat şi căzu într’un somn greu, de plumb, din care se trezi abia a doua zi, pela amiază. Era o zi frumoasă de toamnă; copacii îmbrăcaseră sutane roşii, cari contrastau înviorător cu albastrul palid al cerului senin, fără urmă de nouri. Vasile sări vesel din pat, deschise geamurile şi se lăsă mângâiat de vălurile proaspete ale aerului răcoros. Ca şi bolnavii cari în momentul trezirii au impresia că sunt sănătoşi, ca abia pe urmă sa-şi reamintească de suferinţa lor, la fel şi studentul uitase pentru câteva clipe de cele întâmplate în cursul serii trecute şi se bucura din plin de viaţă. Când, însă, imaginea crimei se reconstitui deodată în sufletul lui Dumşa, totul deveni cenuşiu, ameninţător, aşa că tânărul avu sensaţia unei iremediabile prăbuşiri din ceruri. Retrăi aevea întâmplările zilei precedente. La amiază, fusese înştiinţat că studenţii dela drept s’au adunat la facultate ca să protesteze împotriva unui profesor francmason, care ţinea examene Duminica dimineaţă. Se dusese şi el; în drum spre universitate, îl întâlnise pe Mânzu, care i se-alăturase. Până să ajungă, discutaseră cu’nsufleţire despre progresele înregistrate de mişcare. La sate, răsunau numai cântece legionare. Comuna Cuciurul-Mare şi Plaiul-Cosminului erau în întregime verzi. Jandarmii se-arătau neputincioşi. Când îi prindeau pe flăcăi şi-i băteau, aceştia le răspundeau cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” Peste noapte, jandarmii distrugeau troiţele ridicate de legionari; a doua zi, afurisiţii de subversivi ridicau altele. Mânzu istorisea râzând cum un jandarm, în zelul său de-a fi pe placul stăpânirii, îşi arestase tatăl la care se ţineau şedinţe de cuib.
Apoi, vorbiseră despre un film cu Leslie Howard şi Vasile tocmai îşi arăta entusiasmul pentru jocul concentrat al actorului englez, când un sergent de strada se stropşise la ei:
— Circulaţi !
Mânzu se uitase consternat la el.
— Păi noi ce facem, frumosule?!
— Gura!
Dumşa râdea cu hohote; totuşi, când râsul îi încetase, spusese descurajat :
— Doamne, ce ţară îi asta ? Vezi tu, poliţistul ăsta nici măcar Român nu e. O fi vre-un maciornic din Caliceanca sau vre-un cuţitar din Jucica-Veche.
Cu toate acestea, el reprezintă ordinea publică, el ne bate în numele ei, el e stăpânul, iar noi nu suntem în faţa legii decât criminali. Tu’nţelegi ceva, măi Toadere ?
— Inţeleg doar atâta… că suntem periculoşi pentrucă iubim dreptatea.
— Se vede că deaceea ne persecută justiţia….— glumise Vasile.
La universitate era o zarvă infernală. Insuşi Sobel, inspectorul siguranţei se deplasase până la facultatea de drept, ca să potolească „rebeliunea”. Mic, îndesat, cu o figură ştearsă, dar cu gură vicleană sub mustăţile pleoştite, inspectorul acesta era o brută ipocrită şi periculoasă. Deşi făcuse în tinereţe puşcărie psntru delapidare, totuşi reuşise să intre în poliţie, avansând până la gradul de inspector regional de siguranţă. Superiorii săi ştiau să-i aprecieze micile servicii particulare şi calitatea de-a păstra secrete. Când Vasile şi Toader intraseră între studenţi, inspectorul tocmai voia să „trateze” cu conducătorii lor împrăştierea în linişte. Din nenorocire pentru el, cineva din mulţime îl întrebase:
— Domnule inspector, a venit un ordin dela minister… L’aţi văzut ?
Vulpoiul căzuse în cursă:
— Nu… Ce fel de ordin?
— S’a trimis o circulară confidenţială tuturor plantelor din România că nu mai au voie să’nverzească, aşa că, de-acum înainte, copacii şi ierburile vor fi albastre.
Un hohot de râs acoperise cuvintele studentului şi inspectorul trebuise să se retragă.
Doi jandarmi păzeau poarta clădirii. Studenţii încercaseră s’o asalteze, însă sosiseră întăriri poliţieneşti şi manifestanţii nu reuşiseră să spargă cordonul. Abia spre seară Dumşa isbutise să se strecoare în universitate, ca să lipească manfeste pe uşa decanatului. După ce-şi terminase lucrul, privise în stradă şi văzuse că poliţia opera câteva arestări. Amintindu-şi că are asupra sa lista fraţilor de cruce, fusese cuprins de grijă. Altădată, i-ar fi fost indiferent dacă poliţia l-ar fi înfăşcat sau nu; acum, însă, trebuia să scape. In consecinţă, rămăsese sus, pe culoarul facultăţii de litere şi filosofie, aşteptând ca mulţimea să se împrăştie. II îngrijora îndeosebi agentul Popescu, care se tot învârtea printre studenţi, afişând o simpatie pe sub mână cu ei, ca băieţii să-l creadă de partea lor.
Vasile îşi aprinse o ţigară şi’ncepu să se gândească la o soluţie, dar nu găsi alta decât aceea că trebuia să se sinucidă. Chiar dacă oamenii l-ar fi absolvit de orice vină, conştiinţa nu l-ar fi iertat — şi-un dor puternic după întuneric îl cuprinse.
Ieşind în oraş, rătăci pe străzi. Soarele răspândea ploi de aur peste copaci şi pe faţa oamenilor se citea o tainică bucurie; ziua era nespus de dulce şi frumoasă. In dreptul Catedralei, Vasile întâlni un grup de studenţi. Unul din ei îi istorisi că Mânzu a fost găsit pe-o uliţă din Clocucica. Dumşa recunoscu mâna poliţiei. Cadavrul fusese scos din universitate şi aruncat în suburbie, ca să se creadă că Mânzu a fost ucis în vre-o ceartă cu nişte derbedei. Siguranţa n’avea interes să se producă vâlvă. Dacă trupul studentului ar fi fost descoperit în clădirea universităţii, s’ar fi spus că l-a omorît poliţia. Pe atunci, organele de siguranţă încă nu ţineau să se vadă că mâinile li’s pline de sânge… Cadavrul fusese transportat la spitalul central, unde doctorul Trancu îi făcuse autopsia, iar de-acolo, la capela cimitirului. Vasile ascultă ca prin vis toate acestea. Studenţii îi spuseră câteva cuvinte de’mbărbătare, căci ştiau că Mânzu fusese cel mai bun prieten al lui Dumşa, şi plecară mai departe.
Vasile o luă încet către cimitir. Dela un timp, începu să meargă prin mijlocul străzii. Când îşi dădu seama de-acest lucru, avu sensaţia că asistă la propria sa înmormântare. Un cortegiu întreg de fantome îl întovărăşea tăcut în timp ce peste soare trecea tot mai negru fumul unor torţe uriaşe. Când ajunse la cimitir, studentul avea fruntea îmbrobonată de sudoare. Copacii lăcaşului de veci îl întâmpinară cu ostilitate; imenşii molifţi dela poartă foşneau a blestem şi Dumşa, copleşit de vrăjmăşia lor, se cutremură. Apropiindu-se de capelă, încercă să intre, însă poarta de stejar, bătută cu fier, era încuiată. Studentul se plimbă câteva minute prin faţa clădirii în nădejdea că se va arăta vre-un portar sau altcineva, care să deschidă poarta, dar nu veni nimeni. Gândul că dincolo, după zidul acesta cenuşiu, se află mort, întins pe-o masă şi ciopârţit de bisturiul autopsierului, prietenul său Toader Mânzu, ieri încă plin de viaţă, îl înebunea. Soarele depe cerul limpede supărându-l cu voioşia lui generoasă, Dumşa intră într’un restaurant întunecos din colţul străzii, comandă vin şi’ncepu să bea: totuşi deşi simţea cum amorţeşte, luciditatea nu-l părăsi nici o clipă. Intr’un târziu, i se păru că Toader s’a aşezat lângă dânsul. Zâmbi fericit şi spuse:
— Ştiam că nu vrei decât să mă sperii, măi Mânzule! Dar să nu-mi faci astfel de farse… — şi-şi întinse mâna, ca să-l bată pe umăr dar Toader se risipi ca un fum şi mâna lui Dumşa bojbăi în gol spre mirarea chelnerului care-l privea peste ochelari.
Era acum după-amiază când Vasile se ridică dela masa scrijelată şi pătată de băuturi. Când ieşi în stradă, lumina puternică a soarelui aproape că-l orbi. Dumşa se’ndreptă din nou către capela care, deastădată, era deschisă. Pe Mânzu îl şi aşezaseră în sicriu; lângă tâmpla lui, flacăra unei lumânări încerca să alunge obscuritatea din încăpere, dar aripa ei de fluture obosit se sbătea zadarnic. Vasile se-apropie de sicriu şi-i fu frică.
„Am ajuns să mă tem de el”, — se gândi cu amărăciune studentul. — „Oare pentrucă eu l-am ucis? Sau pentrucă moartea e geloasă pe muritori şi nu vrea să’mpartă cu nimeni dragostea faţă de cel răpit de ea?” — şi Vasile îşi trecu mâna peste fruntea lui Toader, care continua să zâmbească dintr’o realitate infinit mai mare de cât cea părăsită.
Când îşi deslipi privirea depe faţa lui Mânzu, văzu că nu mai e singur. De cealaltă parte a catafalcului sta Maria, logodnica lui Petru Policarp. Se salutară depărtat, ca depe malurile deosebite ale unui fluviu imens. Fata adusese un buchet de garoafe roşii, pe care-l întinse, peste sicriu, lui Dumşa. Acesta, înţelegând, îl luă şi, desfă- cându-l presără florile lângă tâmplele mortului.
Vasile simţi pentru prima оата în viaţa sa o ură nemărginită împotriva morţii. „Nu numai că ne răpeşte ceeace avem mai drag”, — gemu studentul, — „dar ne sileşte să-i ucidem noi pe morţi, а doua oară, prin uitare. Moartea nu vrea să tolereze amestecul nostru în afacerile ei”. O rază de soare se furişă în capelă, ca să se joace pe fruntea lui Mânzu, însă fugi îndată mai departe, ca mortul să rămână într’o stranie lumină albăstrue, — cum e aceea a lunei la’nceputul serii, pe’ntinderea de zăpadă a unei câmpii îngheţate. Dumşa admitea că moartea poate fi primită cu inima uşoară, dar numai dacă ea se’ntâmplă la bătrâneţe, când omul nu mai e în stare să lupte şi să simtă frumuseţea vieţii. „Ar fi stupid ca soarele să dispară deodată pela amiază! Tot atât de nelogic e să mori când ştii că puterile şi pofta de lucru ţi’s întregi”. Continuând să se gândească asupra acestui fapt, găsi că şi moartea pentru o idee, pentru un ţel suprem, are rost. „Să-ţi dai viaţa pentru un ideal înseamnă să creezi. Evident, atunci mori mulţumit”. Privind surâsul împietrit al lui Mânzu, nu se putu stăpâni să nu-i comunice Măriei, în liniştea întunecată a capelei, toate acestea.
Amândoi ar fi dorit să mai rămână lângă Toader, însă veni un servitor care le spuse că trebuie să încuie poarta capelei, aşa că Vasile şi Maria ieşiră şi’ncepură să se plimbe în strada pustie dintre cimitir şi cazarma regimentului de artilerie.
— Noi, femeile, — spuse Maria, — avem un fel de al şaselea simţ, un instinct aproape sigur al faptelor stranii, nelămurite. Uite, sunt sigură că moartea lui Mânzu ascunde ceva cumplit îndărătul ei. Dumneata ai fost cel mai bun prieten al lui, nu ?
— El a fost cel mai bun prieten al meu, — preciza Dumşa. — Ascultă, domnişoară Boldur, am să-ţi spun ceva. Nu ştiu dacă vei fi bucuroasă de mărturisirea mea, însă trebuie să-ţi vorbesc Eu l-am ucis pe Mânzu. L-am ucis fără să vreau. Aseară…
— Nu-mi istorisi cum l-ai omorît. Asta poate să-i intereseze pe amatorii de senzaţional. Fratele meu Ioniţă, de pildă, s’ar da în vânt ca să afle ceeace aveai de gând să-mi istoriseşti. Pe mine mă interesează altceva, şi-anume: dece voiai să-mi istoriseşti. Ai nevoie de-un sprijin, nu-i aşa?
— Poate că nu. Maria, ţineam să ştii că l-am ucis pe Toader. Atât. Voiam ca un om bun, curat, să ştie asta.
— Irina ştie?
— Nu. N’ar fi avut nici un rost să-i spun. Lui Petru, însă, i-am spus.
— Petru a fost las… – ghici fata cu un fel de durere.
— Da.
“Pentru a-ţi ispăşi cu adevărat vina, va trebui să trăieşti…”
— Lui Petru i-a fost întotdeauna frică de taină. La el, viaţa nu începe niciodată înainte de naştere, dar sfârşitul întotdeauna odată cu moartea. Acesta e Petru Policrat. Logodnicul meu, Vasile. Totuşi, îl iubesc. Inţelegi ceva din asta?
— M’am întrebat întotdeauna dece florile cele mai frumoase au nevoie de gunoiu la rădăcina lor. Maria, mă voiu sinucide încă astăzi. Nu ţi-o spun în speranţa că mă vei sfătui să nu fac aşa ceva. Intenţionez sincer şi cinstit să mă sinucid. Cunoşti vina tragică din teatrul antic, nu? Nici zeii nu puteau interzice ispăşirea ei. Sinuciderea mea va fi consecinţa firească а uciderii lui Mânzu. Sunt atât de convins că e natural să se’ntâmple astfel, încât nici măcar în subconştient nu simt vre-o ură împotriva prietenului meu că trebuie să mor din cauza lui. Urăsc cu toată sinceritatea fiinţei mele moartea, dar, în cazul acesta, o admit şi mi-o voiu da cu plăcere.
— Nu, Vasile. Nu e moral să te sinucizi pentru a-ţi ispăşi vina. Moartea îţi oferă linişte şi nu cu linişte îţi ispăşeşti păcatul. Trebuie să suferi întâiu. Abia pe urmă să’ndrăzneşti să-ţi iei viaţa. Vasile, trebuie să trăieşti.
— Uiţi că sunt legionar. Crezi că m’ar lăsa conştiinţa să mai fac parte din Legiune când mi-am omorît prietenul cel mai bun? Asta n’o pot face, Maria.
— Nici nu-ţi pretinde nimeni, Vasile. Nu te vei mai duce la nici o şedinţă de cuib, nu vei mai purta niciodată cămaşa verde.
— Pentru mine, asta e mai rău ca moartea, Maria.
— Vezi? Ţi-am spus că sunt lucrurile mai grele de’ndurat decât o trecere în neant. Aşa că, pentru a-ţi ispăşi cu adevărat vina, va trebui să trăieşti, iar la moarte nu te vei putea gândi decât, când conştiinţa ta va socoti că ai suferit deajuns.
— E o linişte extraordinară aici. Tu n’ai uneori sensaţia că eşti singura fiinţă vie depe pământ? In dup’amiaza asta, am impresia că sunt la un început de lume. Vrei să mai rămânem aici? N’am să uit niciodată singurătatea asta.
Intrară pe câmpie. Orizontul avea o vastitate nesfârşită. De pe-o măgură, Cernăuţii se vedeau ca o îngrămădire imensă de piatră — o luptă titanică împotriva cerurilor. Departe, se desfăşurau colinele de peste Prut iar pădurile arămii de toamnă urcau lin pe dealuri, ca să se înece’n azururi. Uneori, câte-o pasăre sălbatică striga pe-o mirişte, înfiorând văsduhul clar şi proaspăt, pe când un uliu vâslea agale deasupra unei gospodării. In ograda jităriei ardea foc mare, într’un cuptor de lut. Oamenii fierbeau povidlă şi mirosul ei acrişor se răspândea plăcut în împrejurimi. Dincolo de-o porumbişte încă netăiată, un copil păştea vacile, ale căror tălăngi sunau ca dintr’un basm auzit la gura sobei şi doi câini tineri se jucau lătrând vesel în sburda lor. Maria şi Vasile se-aşezară pe buturuga de sub mărul unui hat, ca s’asculte mai bine glasul toamnei. Fata se detaşase de tot ce însemna trecut; luând încet manile bărbatului le privi lung şi le mângâie; apoi, îi spuse:
— Vasile, de-acum înainte, viaţa ta va fi o luptă necontenită pentru mântuire. Ceasul ei va veni odată şi-odată. Atunci, vei putea lua orice hotărîre vei voi. Chiar şi-aceea de-a muri.
Dumşa o întrebă cu glas stins, însă limpede:
— Maria, când vei socoti că ziua aceea a venit, mi-o vei spune?
— Da. Şi, acuma, începe să lupţi pentru a câştiga dreptul la moarte. Să mergem.
— Maria, am impresia că Toader Mânzu se află lângă noi.
— Aşa e bine, Vasile. In ceasurile când te vei sbate mai mult el va fi lângă tine, ca să te-ajute. Morţii sunt cei mai buni prieteni ai noştri. Noi, se poate să-i uităm. Ei pe noi, niciodată. Să-ţi aminteşti mereu de asta şi să ai întotdeauna încredere în morţii tăi, Vasile.
Până’n oraş, nu-şi mai vorbiră. Mergeau tăcuţi, dar în sufletul lor era un tumult straniu, care le depăşea puterile de înţelegere. Mergeau voioşi. Vasile simţea că, prin Toader Mânzu, se realizase o legătură trainică între sine şi eternitate, iar Maria era fericită fără să-şi dea precis seama dece.
Seara, Policrat îşi întâlni la cantină logodnica. Maria îi cunoştea toanele şi văzu îndată că Petra e supărat pe ea. Intr’adevăr, dânsul îi făcu observaţii din cauza lui Dumşa, cu care-o văzuse în strada Romană pe când se’ntorcea dela cimitir.
— Nu vreau să existe nici un fel de intimitate între Vasile şi tine.
Fata simţi cum sângele i se urcă în faţă, însă îşi stăpâni revolta.
— Dumşa nu e un om care să onoreze… — continuă Policrat.
Maria îi răspunse calm:
— Cuvântul, „intimitate” are de multe ori un sens peiorativ. Rostindu-l, la care sens te-ai gândit?
— Iţi place să te joci cu subtilităţile.
— Petru, îţi dai seama cât m’ai jignit?
Policrat nu mai spuse nimic. Maria îl privi cum mănâncă, lacom şi repede, şi-şi strânse pumnii. Mintea îi dicta să se ridice de lângă dânsul, ca să se despartă definitiv de el, dar inima o reunea şi fata îşi dădu seama că va rămâne pentru totdeauna roaba acestui bărbat.
In ziua înmormântării lui Mânzu, ploua iarăşi. Poliţia, temându-se să nu se producă manifestaţii cu prilejul înmormântării, dispusese ca ea să se facă în cursul dimineţii. Din cauza orei neobişnuite, nu fură de faţă decât vre-o zece camarazi, cari veniseră în cămaşă verde, lucru pe care agentul Popescu nu uită să-l noteze în raportul său către siguranţă. Preotul fusese obligat să oficieze cât mai repede slujba, aşa că întreaga ceremonie decurse oarecum grotesc. Vasile Dumşa privea pierdut cerul cenuşiu, pe care-l sdrenţuiau copacii. Lângă el, Maria plângea. Când bulgării începură să cadă peste sicriu, Vasile nu-şi putu stăpâni nici el lacrimile. Inchizându-şi ochii, ascultă rostogolirea ţărânei peste scândurile cari închideau trupul lui Toader Mânzu şi i se păru că bulgării lovesc în însăşi inima sa.
Când îşi redeschise ochii, văzu că lumea s’a şi îndepărtat. Lângă groapa nu mai erau decât cioclii şi Maria, care se rezemase de trunchiul jilav al unui molift uriaş. Ceilalţi — se pierdeau între copaci, ca să dispară în curând dincolo de zidul împrejmuitor. Vasile veni la fată şi-o rugă să plece.
— Vreau să rămân singur, — îi spuse. — Voiu avea impresia că e viu, aici, alături de mine. Maria, ne vom mai revedea?
— Va trebui să ne revedem.
— Adevărat. Nu uit că ţi’s dator cu viaţa. Aşa a fost înţelegerea noastră, nu?
Groparii lucrau de zor, blestemând ploaia care-i bătea fără milă. Departe, ascuns după un copac, Popescu îi privea curios pe Vasile şi Maria. In cele din urmă, ajunse la concluzia, că trebuie s’o pună şi pe fată în lista suspecţilor. Când Maria trecu pe lângă el, se luă după dânsa şi-o urmări până acasă. Apoi, se duse la chestura, ca să-şi prezinte raportul în faţa inspectorului de siguranţă, subliniind că oamenii în verde au cântat imnul legionarilor căzuţi. După ce ascultă raportul, inspectorul spuse lui Popescu că i-a cetit petiţia prin care acesta cerea să fie numit comisar poliţienesc.
— Aş propune bucuros numirea dumitale, dar vezi… n’ai studiile necesare şi, apoi, mi se pare c’ai suferit o condamnare penală… definitivă….
— Şi alţii au suferit condamnări penale, — insinuă smerit agentul, — si, cu toate acestea, au ajuns în situaţii foarte înalte.
— Hm, da, da… — tuşi inspectorul, care fusese condamnat în tinereţe la un an de închisoare pentru escrocherie, dar care ştiuse să se’nvârtă pe lângă câteva persoane influente pentru a fi primit în poliţie, unde reuşise să facă o carieră frumoasă datorită maleabilităţii caracterului său şi linguşirilor la care se pretase pe lângă cei mari. — In orice caz, dumneata eşti unul din cele mai bune elemente ale poliţiei noastre, aşa că am să mă mai gândesc. Iţi promit că, la timp oportun, voiu vorbi cu ministrul de interne despre dumneata.
Nu uita că am nevoie de lista fraţilor de cruce. Dacă reuşeşti să mi-o aduci, cu o săptămână mai târziu vei fi comisar. Deocamdată, ţine bonul acesta. Il poţi încasa chiar astăzi.
Popescu se înclină, mulţumi modest şi plecă zâmbind: ştia că inspectorul va trebui să-i propună numirea, cu toate că era ilegală. Şeful siguranţei din Cernăuţi ştia că agentul a pus mâna, cu trei luni în urmă, pe originalul sentinţei de condamnare, rostită acum nouăsprezece ani de către judecătorul Gheorghian din Roşiorii-de-Vede.
Vasile Dumşa nu plecă din cimitir decât când mormântul fu terminat şi crucea înfiptă. Lemnul proaspăt geluit lucea straniu în ploaie; crucea aceea par’că avea viaţă într’însa: braţele ei implorau cerurile. Studentul se-apropie s’o mângâie. Sprijinindu-şi de lemn fruntea, spuse tare:
— Mai Mânzule, am să ispăşesc. Mânzule, căci, la căpătâiul tău, îţi jur că nu voiu veni la tine până nu voiu răscumpăra cu viaţa mea moartea ta. Atunci, te voiu ruga să mă ierţi, ca să pot muri cu inima curată, — şi rămase nemişcat câtva timp, ca să se roage.
Apoi, trecu repede printre morminte. 1)
Mircea STREINUL
1) Fragment din romanul “LEGIONARI URCAU CÂNTÂND SPRE CER”.
“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 49, Sâmbătă 30 Noembrie 1940
