Garda de Fier

Gogu Puiu se întorsese în tară în toamna anului 1947, venit din Germania, unde fusese refugiat politic.

Eroul intrat în folclor…

El devenise o figură aproape legendară a rezistenţei din Dobrogea – după ce cutreierase toate satele şi reuşise să organizeze întreaga rezistenţă din regiune, care la început anihilase orice reacţie a autorităţilor comuniste locale.
Temeritatea acţiunilor lui şi solidaritatea pe care o manifestaseră localnicii a-l găzdui şi a nu-l divulga, prezenţa lui timorase şi paralizase până şi pe cei câţiva miliţieni din comunele dobrogene. Degradarea autorităţii locale ajunsese în aşa hal, încât Gogu Puiu îşi făcea apariţia în plină zi, trecând înarmat pe drumul principal al satului, prin faţa postului de militie, iar miliţienii se făceau că nu-l văd, pentru a nu-si risca viaţa.
În câteva luni, în care într’o bună parte a Dobrogei, nu mai funcţiona autoritatea centrală, Dica Petre, zis vărul Dică, fusese aghiotantul, omul de încredere şi de legătură al lui Gogu Puiu.
Dar a venit şi reversul medaliei: Bucureştiul a hotărât să lichideze cu orice preţ şi prin orice mijloace, focarele de rezistenţă din ţară. Aşa au început acţiunile de mare anvergură ale Securităţii în munţii Vrancei, Făgăraş, Banat, Dobrogea, Muscel şi peste tot locul unde se manifesta vreo împotrivire. Batalioane întregi ale trupelor de intervenţie ale Ministerului de Interne au invadat regiunile respective, pe picior de război. Au procedat chiar ca în timp de război în interiorul inamic. N’au cruţat nimic. S’au împuşcat oameni, s’au împuşcat vite, s’au devastat gospodării. S’au schingiuit în mod bestial fernei, bătrâni şi copii, ca să denunţe, să declare, să spună tot ce ştiu, despre cei care se împotrivesc regimului.
Si când ordinea a fost restabilită, cei care au scăpat cu viaţă şi care avuseseră o cât de mică legătură, chiar şi de rudenie cu cei care puseseră mâna pe arme, au luat drumul puşcăriilor, familii întregi au umplut temniţele; soţii, mame, copii, tineri şi bătrâni. Când satele din Dobrogea au fost năpădite de trupe şi cercul s’a strâns, din stăpânul de ieri, Gogu Puiu a ajuns fugarul şi hăituitul zilei. Si totuşi, o bucată de vreme, cu toate eforturile Securităţii şi preţul pus pe capul lui, ascunzătorile lui n’au fost descoperite. A venit însă şi ziua când satul în care se afla a fost înconjurat de trupe.
Gogu Puiu era ascuns cu nedespărţitul lui Dică Petre într’un pătul de porumb. Nemaifiind scăpare i-a spus lui Dică să rămână ascuns în ştiuleţi şi să nu iasă de acolo orice s’ar întâmpla. Numai când s-or linişti lucrurile să plece acasă în satul lui şi să-şi vadă de treabă. Si Dică din ascunzătoarea lui l-a văzut pe Puiu coborând din pătul şi l-a urmărit cu privirea cum se îndepărta de ascunzătoare, adăpostindu-se ca să nu fie văzut. Când a ieşit în teren deschis, îndreptându-se către o şiră de paie, a fost somat. Soldaţii au tras şi ei. Ajuns la şira de paie şi văzându-se înconjurat s’a oprit şi Dică l-a văzut cum şi-a explodat o grenadă în piept.
Povestea a răspândit-o vărul Dică şi confirmată de alţii. Dică spunea că cea mai fericită perioadă din viaţa lui, a fost cea pe care a petrecut-o alături de Gogu Puiu.
Dică era un ţăran simplu, cu câteva clase primare. Crescuse la oi şi de la oi plecase după Gogu Puiu. Dică s’a născut cu suflet de erou, de aceea se ataşase de Gogu Puiu, cu bărbăţie şi cu demnitate.
Nicu CRĂCEA (fragment din vol. V, Dezvăluiri legionare. Ed. Elisavaros, Buc. 2001)