Garda de Fier

“Universul Literar”, Anul XLIX, Nr. 40, Sâmbătă 28 Septembrie 1940

“Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc…”

A fost un gând bun acela de a se transmite la Radio, Duminică 22 Sept., la ora 3, în cadrul programului de închinare în amintirea martirilor legionari, acea partitură wagneriană din “Amurgul zeilor” în care ae cântă moartea eroului Siegfried. A
 fost bine inspirată conducerea
 societăţii de Radio difuziune; s’a
 simţit acolo prezenţa, priceperea 
şi intuiţia lui Nichifor Crainic.
 Este cea mai zguduitoare simfonie ce se poate auzi. Este argumentul epic pe care germanis
mul îl poate invoca, fără vorbă şi fără să mai fie nevoie de alte argumente, pentru a convinge, spontan, pe oricine de măretia mitologică din care rodeste existenta si viitorul acestui neam.  S’a mai spus de atâtea ori, desi fără să se înteleagă în mod real acest adevăr: că numai popoarele care au norocul să se nască si să crească în spiritual unei bogate mitologii, au destin si longevitate. In definitiv, ce trebue să întelegem prin destin national, dacă nu credinta pe care poporul o are într’o forţă supe­rioară efemerului, supranatura­lă, dar totuşi reală; care prin realitatea ei, îi asigură înfrânge­rea timpului şi contactul psihic cu absolutul, cu eternitatea. Ideea de destin nu poate avea ce­ va comun cu aceea a timpului psihologic, resimţit individual ori individuat, de cutare per­soană, aşa cum în mod greşit au crezut Bergson în Franţa şi d. C. Rădulescu-Motru la noi. Psihologia, într’atât cât invită la o cunoaştere a sufletului indivi­dual, nu numai că nu ajută la înţelegerea ideei de destin, dar rătăceşte spiritul. Psihologia este, prin chiar educaţia intelectuală a susţinătorilor ei, o şcoală a efe­merului. Cu ajutorul psihologiei putem descifra acţiunile sau reacţiunile sufletului individual, individul fiind el însuşi un exemplu neîndoelnic al efeme­rului.

Deaceea ni s’a părut întot­deauna improprie expresia de “psihologie a masselor” sau „psihologie etnică”. Sufletul unei colectivităţi, afară dacă acest suflet nu este rezultatul hi­brid al unei asociaţiuni de indi­vizi, cum este cazul americani­lor şi al englezilor, nu are a fi înţeles prin raport la psihologie, ci prin raport la mitologie. Psi­hologia poate spune ceva despre viaţa sufletească a unuia sau a altuia. Insă despre spiritul pro­priu al unui popor, despre însăşi puterea de viaţă pe care repauzează existenţa unui neam, psi­hologia, şcoală a efemerului, ni­mic nu ştie să spună.

Pentru a judeca un destin national, inutil vom face apel la metodele psihologice, care sunt unele de observare a prezentului, individual ori so­cial. Bergson şi Freud, cei doi evrei, leaderi ai psihologismului contemporan, dându-şi seama că metoda lor nu poate pretinde o cunoaştere a legendei pe care se sprijină duhul genetic şi des­tinul unei colectivităţi, au for­mulat ipoteza „duratei” adică a prezentului continuu, în stare să „prindă” şi să cuprindă trecu­tul fiinţei individuale ori socia­le. Trebuie să recunoaştem aici o ascunsă tendinţă semită de a bagateliza fondul mitologic, fon­dul naşterilor colective, “trecu­tul” şi “tradiţia” popoarelor. Acest fond, acest trecut, întrucât este al unei colectivităţi nu al unui individ, întrucât aparţine eternităţii nu efemerului, nu poate fi “prins” în “durata”, nici în sentimentul prezentului, oricât ar vrea Bergson şi cei­lalţi psihologi, cari şi-au însuşit punctul de vedere materialist al iudeului, poate fără să-şi dea seama. Intuiţia prezentului, este, simplu, una a timpului de azi, una a efemerului, o intuiţie psi­hică. Mitologia, cunoaşterea mi­tologică, adică a fondului legen­dar, a originelor sufletului etnic, este una meta-psihică şi meta­-fizică. Un exemplu concludent oferă, în susţinerea acestei distincţiuni, ascultarea rapsodiilor în care inspiraţii eposurilor colective, au reuşit să surprindă accentele grave ale legendei află­toare la origina unui neam. Ast­fel, ascultând oricare dintre cele patru opere în care Wagner a restituit poporului german, pen­tru eternitate, legenda Niebelungilor, resimţim întreg freamătul genetic al eroismului german, toată gravitatea şi infinitudinea simbolului colectiv al germanis­mului. Ascultând, mai cu seamă, episoadele „Ringului” în care se cântă viaţa, faptele şi moartea lui Siegfried, nu se poate să nu ai impresia ca te intalnesti cu însăsi majestatea epică, eroică, gravă, a firii entice germane. Dacă nu ar fi decât “Niebelungii” si Wagner, si Germania ar justifica suficient orgoliul si egoismul ei national.

Dar noi? Noi avem norocul pe care putine popoare l-au avut. Noi avem doina. Doina, care, singură, restitue structura noastră epică, trecutul nostru eroic si sentimentul absolut al eposului românesc; deci, credinta în destinul nostru etnic. Tăria etnică a românismului, dozată calitativ şi rapsodic în doină, a căpătat o vigoare eternă prin aparitia Căpitanului. Cine a ascultat, în timpul prigoanei din ultimii doi ani, cântece nationale şi doine românesti, la posturile de Radio sau oriunde pe aiurea, acest sentiment l-a avut: că toate cântecele nationale, toate doinele noastre, îl reamintesc pe Căpitan. Că ele toate, fie în cadentă vie, fie în tonul secular al suferintelor noastre româneşti, vorbesc neamului despre Căpitan, despre faptele lui, despre eroismul şi moartea lui. Asa cum pe Siegfried îl evocă tetralogia wagneriană, – doina, rapsodia naşterii noastre epice, rapsodia durerilor si a împlinirilor noastre entice, îl evocă pe Căpitan. Intr’atât Căpitanul a personificat, prin lupta şi eroismul lui, drama românismului, încât figura lui, în eternitate, evocă doina, rapsodia română; după cum doina evocă figura Căpitanului, rapsodic.