MILA – ORDINE ANACRONICĂ
Grafica: DEMIAN
Iată un cuvânt care astăzi parcă ne sună nouă modernilor departe de suflet şi străin în haina lui slavonească: milostenie.
O vorbă care parcă evocă alte vremi, altă mentalitate. In lumina ei palidă, oamenii de odinioară ţi se par mai buni, mai curaţi sufleteşte. Ca şi ţăranii cari se mai supun astăzi poruncii creştine pe care o închide.
Şi totuşi voevozii creştini şi boerii ctitori de biserici se tăiau cumplit între ei odinioară la vremuri de mânie. Şi cât clocot nemăsurat de patimă izbucneşte câteodată printr’un gest din viaţa măsurată a ţăranului nostru, te îngrozeşte uneori şi astăzi.
Noi, modernii şi orăşenii, suntem mai mici în izbucniri, mai măsuraţi în viaţă. Avem groază de priveliştea morţii, avem groază de roşul sângelui care curge. Ne ţinem atât de disperaţi de lutul acesta pământesc încât ne înspăimântă gândul despărţirii de tină. Trăind în cetăţi apărate, în case de piatră şi fier, am ieşit din cursul adevărat al firii, care e în veşnică reînoire prin moarte.
Acel care nu s’a depărtat de viaţa aspră şi fecundă a naturii însă — omul de odinioară şi ţăranul de astăzi încă — e mult deasupra fricei acesteia de suferinţă. Pentru el, ea e un dat necesar al firii. De aceea, amestecă uneori răul cu binele, cu o linişte care te înfioară. Boerii noştri vechi ştiau fără îndoială că-şi vor pierde capul de vor fi descoperiţi; şi totuşi unelteau împotriva Domnului răufăcător atât de nepăsători de parcă ar fi încercat combinaţii abstracte de şah.
Dar atunci nu murea nimeni de foame nicăieri. Şi nici astăzi la sate nu se prăpădeşte nimeni de nemâncare, în mijlocul belşugului. In lumea modernă a oraşului mii de oameni fără lucru pot umbla înebuniţi de foame pe străzi, în timp ce în port se varsă vagoane întregi de portocale, cafea şi grâu în mare, pentru ca să mai crească preţurile.
Omul modern e corect sufleteşte doar fiindcă e strâns de teama lui teribilă de suferinţă, de priveliştea sângeroasă a morţii. Dar din sufletul lui rece nu ţâşneşte nici o flacără bună. El respectă şi vrea să fie respectat. Nu dărueşte şi nici nu vrea să fie iubit… Fiindcă a ieşit din ordinea creştină a vieţii.
Cât de minunată era această ordine, se poate vedea din faptul arătat că astăzi, cu toată rafinarea noastră sufletească, cu toată dorinţa noastră disperată de a ne feri viaţa de priveliştea neagră a chinului, totuşi trecem nepăsători, cruzi, pe lângă tragedii ascunse decent, ca să se salveze aparenţele, tragedii pe cari însă lumea celor mult mai simpli, de odinioară şi de acum încă, nu le îngădue să păteze lumea bună a lui Dumnezeu.
Ordinea creştină a vieţii e întemeiată pe milostenie.
Popor profund creştin, noi Românii am păstrat această ordine de viaţă până astăzi, acolo unde suntem mai curaţi ca fire, în lumea noastră ţărănească.
Ar părea ciudată, dela început această împerechere de termeni; ordine şi milostenie.
Ordinea presupune respectare de norme rigide. Milostenie înseamnă tocmai revărsare de prea plin sufletesc, spontaneitate.
Tocmai acesta e miracolul creştin pe care l-a realizat, mai întreg decât multe alte popoare, neamul nostru: a făcut din milostenie principiul de temelie al vieţii sale, şi sufleteşti şi materiale. A făcut din puterea imensă a milei elementul de închegare armonică a existenţei sale sociale.
Ca să ajungă aici, a lărgit noţiunea de milostenie dela înţelesul de fantezie sufletească la acela de datorie faţă de el însuşi ca şi faţă de Dumnezeu. Dar şi aceasta era prea puţin. Şi atunci a coborît legea morală pe pământ şi a făcut-o obicinuinţă de viaţă.
Ţăranul nostru dărueşte celor ce au mai puţin decât el, nu fiindcă vrea să urmeze din când în când unei porunci morale abstracte, scrise sau spuse, ci pentru că îl aduce la faptul milosteniei întreaga alcătuire a vieţii sale sociale, cu tot ceremonialul ei hieratic.
Viaţa lui închide în cele trei mari momente ale ei — naştere, nuntă şi moarte, — o succesiune nesfârşită de ceremonii, cu un cadru social nespus de larg: tot satul aproape ia parte la ele.
Prin acest aspect sărbătoresc al ei, viaţa lui de aici se “leagă” cu viaţa din lumea cealaltă, lumea cerească.
Legătura traiului pământesc cu viaţa viitoare o face numai şi numai milostenia. Şi cum dăinuirea pe pământ e privită creştineşte, în folclorul nostru numai ca o pregătire pentru viaţa veşnică de după moarte, se poate lesne înţelege atunci însemnătatea milosteniei ca punte de trecere între cele două lumi.
Căci dacă viaţa de aici e doar o pregătire pentru cea de dincolo de hotarele grozave ale morţii, în schimb, pentru spiritul atât de cumpănit realist al poporului nostru, viaţa cerească — fie în rai fie în iad — nu poate fi decât o prelungire firească a celei pământeşti.
In rai de pildă se vede Românul nostru — căci în iad fireşte că nu-i prea place să se vadă — îmbrăcat în haine de ale lui, româneşti, cu lăicerul lui, cu perina lui, ca să poată dormi bine, cu pomul lui, care să-i ţină umbră răcoroasă şi din care să-i cânte păsările dragi, cu vitele lui, căci în rai se munceşte şi nici chiar bătrânul tată al oamenilor, Adam, nu fuge de muncă — un colind ni-l arată arând cu un plug ogorul lui în rai, — cu blidul şi lingura lui, din cari să mănânce, flămânzit de truda binefăcătoare.
Toate aceste comori elementare dar nepreţuite pentru el nu pot fi adunate în rai decât prin milostenie. El sau rudele lui — le dau pomană săracilor.
E foarte interesant acest amestec de realism şi spiritualitate în concepţia lui asupra vieţii şi morţii.
Moartea pentru acest om este doar o strămutare în altă lume, părăsindu-şi numai lutul pentru un alt trup, mult mai desăvârşit în uşurătatea şi puritatea lui aeriană. Dar nu numai omul îşi poartă imaginea lui aidoma în cealaltă lume, ci şi dobitoacele fără grai, şi lucrurile neînsufleţite chiar, pot fi trimise de el dincolo, în făptura lor ideală, numai prin simplul har al milosteniei.
Tot ce e dat de pomană — trăeşte aevea în lumea cealaltă. Bunătatea creştină a omului umple lumea cealaltă cu tot felul de dobitoace şi lucruri, cari altfel n’ar putea răzbi pe acele înfricoşate tărâmuri.
Căci după concepţia creştină animalele n’au suflet.
Pentru poporul nostru însă aceasta era o lege la care nu putea rămâne. El sfinţeşte toată firea prin bunătate. Gestul acesta al dăruirii, al milosteniei, e pentru el atât de sfânt, încât înfrânge cu voia lui Dumnezeu multe din legile grozave ale hotarului dintre cele două lumi.
Prin miracolul universal al milosteniei, omul e întărit şi spriji nit în toată viaţa sa, dela naştere până la judecata cea de apoi.
Până la intrarea lui în rândul oamenilor, până la căsătorie, adică până atunci când poate produce şi el, de sine stătător, omul e ajutat de ceilalţi prin mecanismul acesta al milosteniei.
La naştere încă — în întreg şiragul de ceremonii cari o preced şi cari o urmează, — este de pildă una care se întitulează Rodini sau mai bine zis „aducerea rodinilor”, a „pocloanelor”, cum i se mai zice în Ardeal. In tot timpul dela naştere până la botez, nu e zi în care să nu vină unele dintre neamuri ca să vadă copilul. Şi nimeni nu-i iertat să vină cu mâna goală. I se aduc mamei şi copilului de toate — dela lapte şi mâncări gustoase, până la pânzeturi şi hăinuţe. Dar nu numai neamurile vin cu darul lor curat, dar chiar şi străinele şi îndeosebi femeile avute ţin să ajute cu acest prilej pe cele sărace.
Mai târziu cu ceva, se face „pomana ursitoarelor”.
A prins apoi piciul să se ridice în picioare şi să alerge pe uliţe. Toată viaţa de sărbătoare — fie de bucurie fie de jale — a satului, îl găseşte de cele mai adese ori pe copil drept cel mai curat interpret al său pe lângă lumea de sus. La Crăciun, la Paşti, la nunţi, la în mormântări, copiii îşi au partea lor, cea mai mare, de dar şi de milostenie.
Satul n’a făcut orfelinate, ziduri sărace şi reci, dar în viaţa lui organizată odinioară atât de armonic prin sărbători şi datini, cei oropsiţi aveau parte de multă grijă. Şi ca să se vadă cât de des este căutat acest prilej de milă, să cercetăm numai sărbătoarea Moşilor, prilej de amintire a celor morţi şi de dăruire a lor pe lumea cealaltă prin pomană.
Ei bine, Moşii nu sunt o sărbătoare, aşa cum o ştim noi astăzi. Moşii sunt o necontenită legătură cu cei de dincolo, aproape ori de câte ori avem o sărbătoare mai mare. Sunt astfel vre-o 20 de Moşi într’un an: Moşii de Crăciun, Moşii de iarnă (în Căşlegi), Moşii de Păresimi, de Florii, de Joi-Mari de Paşti, de Sângeorge,de Ispas. Românii din Banat au chiar Moşii de Curastră: totdeauna când fată vaca, laptele primelor zile, numit curastră, e dăruit de sufletul morţilor copiilor sărmani, cari trebue să stea roată în jurul strachinei, cu lingurile în mână, iar stăpâna casei îi stropeşte cu puţină apă.
A dat Dumnezeu şi iată-l pe puştiul colindător de altădată acuma flăcău şi vrednic să intre în rândul oamenilor. Nunta lui e cel din urmă prilej în care satul îşi mai aduce aminte cu grijă de el, bineînţeles afară de cazul când e sărac lipit pământului.
În mulţimea de ceremonii, atât de fastuos înlănţuite, ale nunţii, sunt dese cele însoţite de aduceri de daruri pentru miri.
Este mai întâi ceremonia aducerii Darurilor, a Cinstei sau a Vedrelor, cum i se zice în Moldova. Mirele şi mireasa stau gătiţi la masă. Afară tocmai se îngână ziua cu noaptea. Tineretul intră şi se închină cu daruri:
Bună vremea,
Bună vremea,
Înălţată împărăteasă!
Şedeţi în coate după masă
Ca şi o garoafă frumoasă.
De aceea toate femeile
Din toate părţile
Năzuesc ca albinele
La Domnia Voastră
Şi s’arată cu colăcei
Mândrii şi frumuşei
Să aveţi parte de ei!
Colaci mândri şi frumoşi
Ca si fata lui Christos.
După nuntă, înainte de Masa Mare, vin cei însuraţi acum cu daruri. De astădată sunt lucruri ce trebuesc mai mult casei: sfeşnice, pânzeturi, grâu.
Iar la sfârşit, după al doilea fel, colăcierul se ridică şi începe „Paharul de dar”:
Aşa dară pornim un pahar de dar
Si cine-şi va băga nasul în pahar
Să-şi bage şi mâna în buzunar…
Acum e om întreg. Trebue de acuma să aibă el însuşi grijă de sufletul lui. Dar nu numai de suflet, adică de viaţa viitoare, ci chiar şi de viaţa lui pe pământ. Căci dacă nu respectă legea universală a milosteniei — nu poate trăi fericit nici în lumea asta.
Spune povestea că un om sărac s’a fost dus odată la D-zeu ca să-l întrebe de ce l-a lăsat atât de sărman. Şi a mers cale multă de tot. Şi a întâlnit fel şi fel de chinuiţi, cari îl împovărau şi ei cu întrebările lor către D-zeu. A întâlnit şi un bogat, care mânca câte 12 cuptoare de pâine şi 12 boi şi tot nu se putea sătura: n’avea saţ. L-a găsit nevoiaşul pe Dzeu şi l-a lămurit Prea Sfântul. I-a dat sfat şi bogatului: să dea de pomană. Şi a făcut bogatul un ceaun de mămăligă şi l-a împărţit la vre-o doi săraci. Iar când au mai rămas abia câteva fărâmituri de mămăligă, i-a venit pofta şi lui să mănânce din ele. Şi, minune, s’a săturat îndată. I-a dat Dumnezeu saţ, zice povestea.
Dar milostenia aceasta nu trebue să devină pentru el obligaţie executată mecanic, cu făţărnicie. Colindul arată cum Sfântul Soare a văzut în Rai:
O văcuţă slabă,
Uscată şi slabă.
Păştea livezi verzi
Si bea ape reci
Şi cădea de slabă…
Pe când mai departe:
Tot p’ăl nisipiş
Fără fir de iarbă
Fără pic de apă
Vedeau vacă grasă,
Grasă si frumoasă…
Şi Adam îl lămureşte: vaca slabă a fost dată de pomană fără inimă bună. De aceea, oricât de bine ar trăi acolo, nu poate să creas că, fiindcă existenţa ei depinde de sufletul celui ce a trimes-o prin milostenie.
Lumea raiului e deci lumea sufletului nostru. După frumuseţea sau urâciunea lui, va fi şi ea frumoasă sau nu, pentru viaţa noastră viitoare.
De aceea, cei de aici, trebue să o înfrumuseţeze prin harul milei.
Chiar celui mai sărac i se dă prilejul în sat să facă şi el milostenii în viaţa lui. Este de exemplu un minunat obiceiu în legătură cu copiii mici cari întârzie să vorbească, în Bucovina. Maica necăjită chiamă cerşetorul care trece şi-l întreabă dacă are pâine în traistă. Şi săracul îşi împarte bucătura lui uscată cu copilul ce nu are încă glas, zicându-i: ,,Na-ţi pâine dela moşul, ca mai degrabă să vorbeşti”.
Cu cât se apropie Românul de sfârşit, cu atât grija e mai mare.
Iar când a pornit spre lumea drepţilor, tot satul îi dă ajutor să ajungă acolo. Nu pot să insist aici asupra bogăţiei ceremonialului înmormântării la Români, care în general e mai bine cunoscut.
Se dau de pomană mâncări, ca să fie hrănit pe cea lume, haine curate, aşternuturi şi unelte. Doar câte un rând. Acolo n’are nevoie de bogăţii, nimenea.
I se întruchipează un pom cu fructe şi colaci, care-i petrece până la groapă. El îl va umbri în rai. Se dau în dar ştergare şi pânzeturi, cari vor alcătui pentru bietul suflet punţi uşoare pentru vămile văzduhului. Dobitoacele curate ale gospodăriei sunt pornite şi ele în ajutorul lui prin milostenie: Cocoşul îi va cânta orele pe drumul lung şi va alunga duhurile rele; găina va râcăi şi-l va chema prin întunericul dela marginea pământului, ca pe un pui speriat; oaia, animalul cel mai blând şi mai curat al pământului, îşi va scutura lâna udă şi stropii îl vor răcori atunci când va trece prin flăcările ce păzesc unele vămi.
Milostenia omenească face astfel întreaga fire să-i vină în ajutor în faţa judecăţii sfinte a lui Dumnezeu.
Ea împacă lumea de aici cu cea de apoi.
Luminează viaţa pământească, pregătind prin ea lumina vieţii de dincolo.
Rămânând în acelaşi timp un minunat şi uitat principiu de ordine terestră…
Ovidiu PAPADIMA
“Gând Românesc”, Anul IV, Nr. 10-11, Oct.-Nov. 1936
