Hristos, isvor de viaţă veşnică de Gr. Diaconu
Invierea lui Hristos (icoană pe sticlă)
Suntem în sărbătorile Sfintei învieri a Domnului. In conştiinţele noastre glasuri tainice ne revelează mereu pe noi feţe aceleaşi adevăruri eterne rostite acum două mii de ani de Fiul lui Dumnezeu. Cuprindem, în întreaga noastră fiinţă tezaurul izbăvirii, iar ochii noştri limpeziţi prin credinţă, văd cerurile deschizându-se şi stau uimiţi de strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ispitele diavolului se depărtează acum de noi, şi cu sufletul despovărat de orice apăsare lumească cuprindem rostul cel adevărat al scurtei noastre vieţi legată de pământ. Dumnezeu şi îngerii coboară raiul mai aproape de nimicnicia omenească şi înţelegem odată cu noua simţire trezită în noi, că, în adevăr duhul Domnului a vindecat suferinţele, a înviat trupuri cari se dăduse viermilor morţii, a ridicat pe om din păcatul strămoşesc şi, după ce a sfărâmat porţile iadului, s’a înălţat în slava locului judecăţii viitoare.
Cu sufletele înoite, se leapădă de pe noi toată sgura răutăţilor. Ruşinându-ne de sarcina păcatelor fără de voe, cu mâinile împreunate, cu sufletul rostind cuvintele de mărire şi închinăciune către Cel pe care seminţia Iudei nu l-a putut ucide nici cu strălucirea aurului, nici cu vicleniile diavolului, ne lămurim, în câtă cale a vieţii ne mai lasă Dumnezeu, scara faptelor pe care ne suim către ceata drepţilor. Ridicându-ne genunchii de pe lespedea rugilor, ne întoarcem ochii către apus şi ne înspăimântăm la priveliştea păcatelor şi încercărilor semănate de Satan. Dar în inima noastră s’a aprins iară lumina nădejdii şi a puterii, ce ne va feri de întunecime fiinţa.
Creştinismul este minunea cea mai mare care încununează existenţa şi miracolul lui Hristos dela întruparea Lui până la înviere şi înălţare. Au fost încercări nenumărate dealungul veacurilor să se întunece puterea nouei credinţe. Dar nicuna din aceste încercări n’a izbutit, cum se năzuia, să arunce în domeniul legendelor cel mai înălţător moment pe care l-a cunoscut istoria omenirei. Iudaismul, duşmanul milenar al sublimelor învăţături creştine, credea la începutul secolului trecut a fi izbândit. Cu o totală artificialitate de gândire, cu o argutie pe care logica sănătoasă mai întâi, iar mai apoi însăşi evenimentele au doborât-o, uneltele Iudei au insinuat că învăţătura creştină nu-şi întemeiază adevărul pe realităţi concrete. Că, în cel mai fericit caz, Hristos a creiat un imperiu al iluziilor în care îşi găsesc salvarea doar desmoşteniţii şi naufragiaţii vieţii. Că nu s’a ocupat de viaţa omului pe pământ, că n’a isbăvit lumea de păcatul strămoşesc, fiindcă dacă ar fi făcut-o, omul n’ar mai fi suferit prin muncă, n’ar mai fi fost sudoare şi lacrimi în atâtea bordee exploatate pentru pâinea lor cea de toate zilele.
Astfel, după câteva slabe încercări de orânduire socială făcute cu câteva decenii înaintea lui, comunismul marxist a crezut că poate creia noua religie a omului pe pământ înmormântând pentru totdeauna adevărurile lui Hristos. Un secol întreg s’au sbătut doctrinarii fariseismului economic, pentrucă noi cei de azi să vedem cum sângele îneacă în valurile lui tălăzuite pentru noua învăţătură, o tragică farsă înregistrată de istoria omenirii.
Piatra pe care marxismul îşi aşează edificiul minciunilor este ea însăşi o himeră. Acest fundament, materialismul metafizic, a fost cel dintâiu care s’a prăbuşit la prima lovitură dată de un con trol al rezistentei. Materia singură nu este în stare să explice nici fenomenele materiale şi nici pe cele psihologice, morale şi sociale.
Comunismul n’a putut fi deci o religie a omenirei. Din momentul falimentului filosofiei metafizice marxiste, se desfac apoi pe rând şi se prăbuşesc sgomotos toate încheeturile edificiului marxist. Cade filosofia de istorie, ce tinde să convingă că în centrul evenimentelor sociale stă sâmburele materialismului, şi se înalţă în toată splendoarea lui adevărul că întreaga viaţă a omenirii se compune din clipe al căror nucleu este spiritualitatea şi nu ma teria. Natura însăşi a omului este această spiritualitate, pe care doctrina creştină a ajutat-o în elanurile ei, înalţând-o până la divinitate.
Creştinismul deci, s’a ocupat totuşi de viaţa omului pe pământ, confirmând, prin nemărginita cunoaştere a lui Hristos, natura spirituală a omenirii, fiindcă în spirit omul găseşte elementele cele mai proprii satisfacerii tendinţelor lui. Creştinismul ridică cel dintâiu problema egalităţii esenţiale a oamenilor între ei, el Propovădueşte fraternitatea, iar în domeniul proprietăţii — pe care n’o interzice, fiindcă şi ea tot de natura omului ţine, — confirmă în expresiile cele mai lapidare principiul libertăţii.
De aceea nu vedem suferinţe ale omenirii alinate în afara zidurilor bisericii lui Hristos. De aceea credem că mântuirea oamenilor de nevoile mărunte ale acestei vieţi trecătoare nu poate veni decât prin lumina Evangheliei…
Gr. Diaconu
