ZODII de Traian Chelariu
Din şesuri sosiră, şivoi, călăreţi, —
ei nu au zale şi arme de preţ,
ei caii sălbateci cu zor şi-i strunesc
şi portul şi graiul li-i neomenesc.
Prin apele toate-au trecut fără pod
ca o mânie, ca un năvod.
Pârjol li-i năvala şi nouri de praf
şi dâră mută de sânge şi jaf.
Căzând ca lăcusta, fără sfârşit,
privirea piezişă, obrazul teşit,
ei mână ciurdele sure de boi
şi-adulmecă ‘n orice zare război.
Cu arc şi săgeată, cu lance şi foc
încearcă vitejii să-i ţintuie ‘n loc, –
zadarnic însă înving şi se zbat:
Cumpăna ţine al treilea, veleat.
Chemaţi de cetatea marilor munţi
oamenii-şi leagă nădejdea de frunţi
intră în codrii ca ‘n mănăstiri —
caută iarba grelei spăşiri.
II
Căruţaşi nevăzuţi cu chervane ciudate
trecură pe dealuri pe înserate
şi-au adus, furişată, fără de ştire,
brumă de boală pe coviltire.
Ieri răguşit început-au să tragă
clopotele ‘n ţara întreagă:
De cumplită şi-ascunsă dogoare
cade norodul în câmp şi pridvoare.
Pân’ la descântec şi rugăciune
trupul se ‘mbracă ‘n jar şi tăciune,
până ce ziua ‘n văpăi li se curmă,
dorm jumătate somnul din urmă.
Geaba e roua aiasmei curate,
satele stau ca în pâcle ‘necate.
Străjuite cu spaimă şi ură
târgurile de plâns se umplură.
Vracii amestecă vrajă şi-otravă,
dar iscusinţa le e bolnavă.
Locul molimei nu se cunoaşte.
Preoţii poartă sfintele moaşte,
sfintele daruri şi icoane
ca ‘mpotriva unei prigoane,
însă de-atâta rea suferinţă
nu mai e teamă, nu e căinţă, —
însă şi slujba dumnezeească
început-au să o hulească.
Zodia cruntă şi ‘ntunecată
să o înfrunte, nevinovată
ţara se ‘ncinge cu focuri şi pază, —
fumul albastru o priveghează.
III
Belşugul a fost, belşugul s’a’ dus, —
se ivi foametea ‘n apus.
In bătătura de vânt încropită
nu mai e umbră de grâne sau vită.
Sub nălucirea mirezmelor pânii
cu ochi cât durerea se ‘nclină bătrânii.
Tinerii ‘ncep să nu se cunoască,
chipul copiilor lut e şi iască.
Oamenii umblă, se uită şi cad
doborîţi de lăuntric iad.
Nu pe alese, fără de leac,
zace alături bogat şi sărac
pretutindeni, aduşi ca de ape, —
nu are cine să-i mai îngroape.
N’a secerat războiui nici ciumă
suflet atâta cât moare acuma.
Din ţinut depărtat şi ‘ngrozit
veste neagră s’a auzit:
In oraş cu blestem moştenit şi păcat
semenii carne de om au mâncat.
Traian CHELARIU