Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 67
NR. DE INVENTAR : 539
DOCUMENTUL NR. : 539
CONTINUT : Interviu cu ŞTEFAN IACOBESCU despre istoria Mişcãrii Legionare; Centrul Studenţesc Creştin; arestãri de legionari în 1938. Înregistrare realizatã de Virginia Cãlin la Bucureşti, la data de 9.03.1994
REALIZATOR: : Virginia Cãlin
DATA INREGISTRARII : 9.03.1994
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRARII : 3.12. 1999
TRANSCRIERE : Lavinia Ivaşcu
DACTILO PC : Lavinia Ivaşcu
OBSERVATII:

Virginia Cãlin: Este 9 martie 1994, suntem acasã la domnul Ştefan Iacobescu. Domnule Ştefan Iacobescu, v-aş ruga sã ne spuneţi în ce condiţii aţi intrat dumneavoastrã ca tânãr student, în contact cu Mişcarea Legionarã, şi ce v-a atras cãtre aceastã organizaţie?

Ştefan Iacobescu: În 1917, în timpul ocupaţiei germane din primul rãzboi mondial, a Bucureştiului, am dat examen şi am intrat în clasa a I-a a Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti, la vârsta de 9 ani. Aveam numai 9 ani, deşi ar fi trebuit sã am 11, dar întrucât mama mea îmi fusese profesoarã la şcoala primarã, în Munţii Argeşului, în localitatea Cumpãna, unde era o şcoalã semietatizatã a Societãţii Silvice de exploatãri de pãduri, Argeş, la sfârşitul cãrora dãdeam în fiecare an examen la şcoala primarã din Curtea de Argeş, care era o şcoalã urbanã, directorul acestei şcoli primare, profesorul Cãprescu, l-a îndemnat pe tatãl meu sã facã cerere de dispensã de vârstã, întrucât absolvisem cu note mari, clasa I primarã.

V.C.: Bun, şi aţi venit în Bucureşti. Care este amintirea care vã leagã de…

Ş.I.: Ministrul era Arion, ministrul de instrucţie, şi m-a chemat la Bucureşti pentru cã, pentru mine, intervenise Duca – Duca era ministru de domenii -, intervenise pentru ca sã mi se dea aceastã dispensã, însã era împotriva legii, legea nu admitea decât pentru un singur an dispensã, or mie îmi trebuia doi, trebuia sã am 11 ani, nu 10 sau 9. Şi atunci, Arion, unchiul meu de la Bucureşti, a dat telefon lui tata şi m-a chemat sã mã ducã la Bucureşti, şi m-a dus la ministru. M-a bãgat în cabinet la ministru, m-a suit pe un fotoliu acolo, cã eram mic, şi ministrul a chemat pe directorul învãţãmântului primar şi m-a întrebat: <<În ce clasã eşti? Eşti la şcoalã? –Da. -Şi în ce clasã eşti? -În clasa a II-a -Dar nu se poate, câţi ani ai? -Am 6 ani. –Cum poţi sã fii în clasa a II-a? –Am intrat la 5 ani la şcoalã.>> De ce? Pentru cã mama mea, fiind profesoarã, mama mã lua cu ea la şcoalã ca sã fie linişte acasã, cã acasã mai aveam un frate şi o sorã mai mici ca mine, cu câte un an şi jumãtate, şi îi mai ciocãneam pe acasã, eram şi eu mai zburdalnic, şi atunci mi-a cumpãrat şi mie carte, cu abecedar, tãbliţã, tot, şi m-a pus sã învãţ…

V.C.: Şi aşa aţi ajuns şcolar.

Ş.I.: Da, şi mamei îi spuneam la şcoalã <<doamnã>>.

V.C.: Sã revenim la Bucureşti.

Ş.I.: Arion, pânã la urmã, nu a avut ce sã facã, şi îmi aduc aminte lucrul ãsta, cã a scris pe cererea mea, cu care venise directorul învãţãmântului primar, a scris <<Se aprobã dispensa de doi ani>>. I-a spus directorului: <<Sã ştii cã eu calc legea.>> Şi aşa am ajuns de am terminat liceul, am fãcut tot Liceul Mihai Viteazul şi când am terminat liceul aveam 17 ani, în loc sã am 19 ani, deci la 17 ani am fost student.

V.C.: Şi care este momentul în care dumneavoastrã v-aţi apropiat de cercurile legionare?

Ş.I.: Fiind student în anul II, la Institutul Electrotehnic, am fost trimis… societãţile pe facultãţi studenţeşti, aveau 3 reprezentanţi în centrul studenţesc Bucureşti, care cuprindea reprezentanţii tuturor societãţilor studenţeşti din Bucureşti, şi eram trei feluri de societãţi:  era societãţile pe judeţe, judeţul Braşov, avea societate studenţeascã la Bucureşti, şi cãmin, judeţul Dolj, etc. mai toate judeţele. Ãştia avea câte un delegat, preşedintele era de drept delegat în centrul studenţesc Bucureşti. Preşedintele sau un înlocuitor al sãu, deci ãştia erau o categorie. A doua categorie erau societãţile pe facultãţi, de exemplu Facultatea de Litere avea societatea ei, Facultatea de Drept avea societatea ei etc. Aceştia aveau, însã, trei delegaţi în centrul studenţesc, preşedintele şi încã doi delegaţi. A treia serie erau societãţile care erau, de exemplu, a românilor din strãinãtate, românii din Timoc, românii macedoneni, tot ca societãţi pe facultãţi şi aveau tot câte trei delegaţi. Şi din toţi ãştia se forma Centrul Studenţesc Bucureşti. Aceste centre erau în toatã ţara, toate universitãţile erau centre, centrul studenţesc de la Cluj era centrul studenţesc Avram Iancu.

V.C.: Acestea nu erau centre pe criterii politice.

Ş.I.: Nu, nu era. Toate acestea formau Uniunea Naţionalã a Studenţilor Creştini din România-UNSCR, cu delegaţii, printre care cei mai mulţi delegaţi erau delegaţii centrelor. Delegaţii centrelor formau UNSCR. Bineînţeles cã fiind studenţi creştini, înseamnã cã nu primea evreii, şi nu primea decât creştini, de altã naţionalitate primea, dar trebuia sã fie creştini, adicã germani, francezi, unguri dacã erau creştini, puteau sã facã parte din centrul studenţesc.

V.C.: Şi în cadrul acestor structuri, s-au creat…

Ş.I.: În cadrul acestei Uniuni, care era formatã dintr-un numãr de delegaţi. De exemplu, cei mai mulţi delegaţi, avea 12, avea Bucureştiul, 12 consilieri ai uniunii. Clujul, Iaşiul aveau 6 delegaţi. Pe urmã celelalte mai vechi, Politehnica din Timişoara, Academia Religioasã de la Arad şi de la Sibiu, pe urmã era Chişinãul, ãştia aveau câte 3 delegaţi şi din numãrul ãsta erau vreo 32 cu toţi, cam aşa ceva. Ãştia formau Consiliul Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, cu sediul în Bucureşti. Preşedintele trebuia sã fie din Bucureşti şi comitetul ales tot din Bucureşti. Şi delegaţii veneau de douã ori, de trei ori pe an, când se aranjau congresele sau când existau motive ca sã vinã la Bucureşti. Aveau fiecare delegaţi… consilieri cum se zice… 12 Bucureştiul, 6 Iaşiul, 6 Clujul, iar restul câte 3, iar academiile religioase teologice, câte un reprezentant. Şi toţi ãştia formau vreo 32, care formau Consiliul General de Conducere al Uniunii pe întreaga ţarã. Ãştia organizau… alegeau pe preşedintele Uniunii şi comitetul Uniunii, însã erau aleşi numai din Bucureşti… trebuia sã fie în Bucureşti.

V.C.: Cum s-a organizat mişcarea studenţeascã legionarã?

Ş.I.: Stai puţin… La intrarea mea în facultate, în 1917, nu exista organizaţie studenţeascã. Organizaţia Studenţeascã s-a format în 1922, pe urmãtorul motiv… pe chestia cadavrelor pentru autopsie de la Facultatea de Medicinã. Ce se întâmplã? În 1922, în Ţara Româneascã erau circa 800 de mii de evrei… între 800 şi un milion… veniţi din Rusia, veniţi din Polonia, fugiţi din cauza revoluţiei din ţãrile respective, Revoluţia din 1917 a ruşilor şi erau în ţarã… şi mai ales erau masaţi în Nordul Moldovei, în Maramureş. Şi Bucureştiul era plin. Eu am avut la liceu la Mihai Viteazul, în clasa a VIII-a, când am terminat liceul, adicã în ultima clasã de liceu, majoritatea elevilor din clasa a VIII-a erau de origine evreiascã, nu erau români. Eram 32 sau 34 şi eram români numai vreo 12 şi restul erau evrei. Ce se întâmplã? Conflictul a început cã evreii n-au vrut sã mai aducã, aşa era legea, aduceau pentru autopsie şi pentru şcoalã, cadavre de oameni nenorociţi, amãrâţi, morţi pe stradã, bãtrâni, nu ştiu ce, cutare, care n-aveau rude, îi aduce şi îi ţinea acolo la Facultatea de Medicinã în bãi speciale, nu ştiu cu ce erau fãcute, în sfârşit, care îi prezerva, îi ţinea şi pe urmã studenţii fãceau pe ei şcoalã, fãceau autopsii, fãceau… disecţii. Ori, la un moment dat, evreii au venit sã cearã ca, cadavrele evreieşti… erau şi evreieşti şi creştine, în toate felurile. Au spus cã ei nu mai dã, pentru cã religia lor îi împiedicã sã dea cadavre pentru autopsie. N-au voie sã facã autopsie pe cadavre. ªi-atunci a început scandalul, pentru cã studenţii… erau cadavre puţine şi studenţii creştini au spus: “Bine domnule, dar voi învãţaţi pe cadavrele creştine. Trebuie sã aduceţi cadavre”. Şi a început atuncea scandalul, a început grevele studenţeşti, pe chestia asta. Şi a fost la un moment dat, în ’22, o grevã studenţeascã generalã, cã eu eram în liceu atuncea, nu eram încã student. ªi-atuncea s-a format aceastã organizaţie aşa cum ţi-am spus-o eu, pe Uniunea Naţionalã pe întreaga ţarã, centre de-astea studenţeşti, în toate locurile unde erau universitãţi sau academii cu grad studenţesc şi aceastã organizaţie studenţeascã, care nu era atuncea legionarã, era… de toate felurile, pentru cã nu te întreba nimeni sã fi legionar cuzist, cã legionarii nu erau, şi erau cuziştii, erau A.C. Cuza, la Iaşi, cã el fãcuse Liga Apãrãrii Naţional Creştine. Primele organizaţii au fost studenţeşti, au fost cuziste, începând de la Iaşi, pe urmã au fost şi la Bucureşti, dar nu era organizaţie foarte rãspânditã. Majoritatea erau medicinişti în organizaţia asta. Mediciniştii aveau aicea, în Bucureşti, un palat, vizavi de Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Era Palatul Mediciniştilor, care era fãcut de ei, de medicinişti cu ajutorul doctorilor. Ãla era proprietatea studenţilor în medicinã. Şi acolo era sediul şi al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini. Aveam şi o camerã datã pentru Centrul Studenţesc şi acolo era Centrala Studenţeascã a întregii studenţimi. Au început socotelile stea şi în 1925, când am terminat eu liceul, în excursia care am fãcut-o în Bucovina, la Suceava, lângã Biserica Sf. Ion Nou de la Suceava, ca o jucãrie asta a noastrã, am fãcut un fel de tribunal ca sã judecãm pe Codreanu, dar Codreanu era la Severin. Tocmai atuncea, în ’25, se judeca procesul lui Codreanu, care îl împuşcase pe Manciu, pe prefectul de la Iaşi şi întâi s-a mutat procesul de la Iaşi, pentru chestii cã n-ar fi oarecum neutru, în sfârşit, cã ar fi o influenţã a locului în ceea ce priveşte judecarea procesului şi procesul a fost mutat la… pentru cazuri de suspiciune legalã, la Severin. Şi la Severin, a fost achitat, Codreanu. De-atuncea a început… Atuncea era în ’25, deja era înfiinţatã… mişcarea era înfiinţatã… mişcarea, cum îi zic, “Generaţia de la ’22”, la care a fost preşedinte Simionescu şi doctorul Constantin Rãdulescu. Ãştia erau medicinişti. Şi în ’25, va sã zicã, încã, Mişcarea Legionarã nu era înfiinţatã, cã s-a înfiinţat în ’27. În ’27…

V.C.: Eraţi student?

Ş.I.: … eram student şi eram delegat în Centrul Studenţesc Bucureşti, de la Institut, adicã preşedintele era unul de la anul IV şi eu fiind de la anul II, eram delegat cu încã unul, în Centrul Studenţesc Bucureşti. ªi-atuncea am luat legãtura, pentru prima oarã, cu atmosfera studenţeascã şi cu începutul Mişcãrii Legionare, pentru cã Mişcarea Legionarã s-a înfiinţat… actul de înfiinţare a Mişcãrii Legionare s-a întâmplat la Mãnãstirea Vãcãreşti. Fiind arestat Moţa, Marin… Marin nu era… Moţa şi cei care au înfiinţat Mişcarea Legionarã. Erau 5, era Codreanu, era Moţa, era Radu Mironovici, era Ilie Gârneaţã, era Georgescu şi Tudose Popescu care a murit. Erau 6 cu toţii, Codreanu şi cu cei 5. Dumneavoastrã aveţi Cartea pentru Legionari?

Ş.I.: Nu… Dumneavoastrã, cu care dintre ei aţi intrat în contact prima oarã? Când aţi început sã cunoaşteţi ideile legionare şi pe…?

V.C.: Staţi puţin, cã eu am avut o (…) de conduitã foarte curioasã, adicã eu nu m-am fãcut legionar, decât dupã ce am terminat, dupã ce am ieşit inginer şi sã-ţi spui de ce. Pentru cã fiind ales în Comitetul Centrului Studenţesc Bucureşti şi pe urmã în Consiliul Uniunii şi vicepreşedinte al Uniunii, eu mi-am impus sã nu fac nici un fel de politicã, nici legionarã, nici cuzistã, cã ãştia era atuncea în Mişcare Studenţeascã. Cei mai mulţi erau legionarii, asta se întâmpla în ’31, când am ţinut eu Congresul la Sibiu. Şi n-am vrut sã mã înscriu. M-am înscris în ’38, când nici nu mai eram student… când eram inginer şi când eram inginer la BOD (?) la Postul Radio România… eram şeful zi. Şi acolo la BOD, în ’37, s-a fãcut alegeri, a cãzut guvernul şi s-a fãcut alegeri şi când s-a fãcut alegeri… Acuma, Mişcarea Legionarã ajunsese… a ieşit a treia ca voturi, a ieşit guvernul, a ieşit ţãrãniştii şi cu legionarii, ori legionarii fãcuserã un cartel cu ţãrãniştii şi cu Argetoianu şi chiar cu ovreii, cã şi ovreii au fost în socoteala asta, un fel de pact de neagresiune. Adicã nu candidau pe liste comune, fiecare candida pe lista lui, însã sã nu se înjure între ei şi toatã lupta sã fie împotriva guvernului, pentru cã în ’30 venise Carol în ţarã… Carol se culcase cu Lupeasca şi era toatã chestiunea… Maniu, care era preşedintele ţãrãniştilor, era împotriva lui Lupeasca, legionarii erau împotriva lui Lupeasca, nu atât cã era jidancã, dar pentru cã o gonise pe Regina Elena şi mã rog, era amanta regelui, ovreicã, era în Regiunea României… din cauza asta, guvernul Tãtãrãscu cãzuse în alegeri în ’37, pentru cã pe baza acestui Cartel, ţãrãniştii şi cu legionarii şi cu George Brãtianu a fost în Cartel, în înţelegerea asta, aveau mai multe voturi în Parlament decât guvernul. Guvernul trebuia, dacã reuşea sã ia 40% pe ţarã, atunci guvernul, jumãtate din mandatele electorale… aşa era legea pe atunci… jumãtate din mandate i se cuveneau de drept şi restul…

V.C.: … se împãrţea proporţional…

Ş.I.: … şi deci, mai avea… adicã mai avea dintr-o datã, sã zicem, 400 de mandate. 200 îi veneau de drept şi din 200, mai lua încã 40%, adicã lua încã 80, deci avea încã 280 de mandate.

V.C.: Da, era legea cu prima electoralã.

Ş.I.: … cu prima electoralã.

V.C.: Sã revenim…

Ş.I.:  În 1937, la alegeri, se alegeau la Braşov 3 deputaţi… 3 sau 5… 5 mi se pare… şi candidat din partea legionarilor, cap de listã, Traian Cotigã. Traian Cotigã fusese împreunã cu mine vicepreşedinte la Centrul Studenţesc Bucureşti. Eu am fost vicepreşedinte la Uniune şi dupã mine, Traian Cotigã, a ajuns preşedinte la Uniune. El fãcea dreptul. Şi eu eram cãsãtorit. Când am ieşit inginer, m-am cãsãtorit… Şi el îi spunea soţiei mele, îi spunea naş… şi el, cu viitoarea lui soţie, în sfârşit, ea era studentã la Educaţie fizicã şi ei considerau cã sã-i cununãm noi, dar noi, întrucât plecasem din Bucureşti… i-a cununat alţii şi atuncea, într-o zi, când eu, plecând de la Braşov… la Braşov aveam pe sora nevestei şi pe cumnatã-meu, care erau la IAR funcţionari, el era la contabilitate la IAR… eu aveam maşinã, plecam de la Braşov sã mã duc spre Bod, era la 16 km Bodul, sã mã duc la Bod cã eram de servici şi pe stradã, la un moment dat, nevastã-mea îmi spune din maşinã: “Uite-l pe Cotigã”. Am oprit maşina. Era Cotigã cu o serie de prieteni de-ai lui… ţinuserã o întrunire acolo la Braşov. Când m-au vãzut, “Hai mã cu noi!” M-am dus cu ei la Transilvania acolo şi atuncea, era acolo şi Traian Trifan era şi Marian… Trifan a fost pe urmã prefect sub legionari, Marian a fost şi el şeful Organizaţiei Legionare de la Braşov… Atuncea, eu i-am spus: “Mãi Traiane, eu nu sunt înscris la legionari, dar tu ştii cã sentimentele mele sunt legionare, dar eu n-am vrut sã mã înregimentez ca sã nu zicã ãştia cã vã ocrotesc pe voi şi sã am scandal cu ei”.

V.C.: Spuneţi cã sentimentele dumneavoastrã erau legionare. De când?

Ş.I.: Pãi, erau legionare din momentul în care am intrat în Centrul Studenţesc Bucureşti, adicã pânã în… va sã zicã, în ’25 am terminat… în ’27… dupã înfiinţarea Mişcãrii. Va sã zicã, dupã ce am terminat liceul.

V.C.: Vã mai amintiţi care au fost primele contacte cu ideile, cu oamenii care fãceau parte din Mişcare?

Ş.I.: Pãi, în momentul în care am intrat eu în Centrul Studenţesc Bucureşti, atuncea s-a ales  primul legionar, preşedinte la Centrul Studenţesc Bucureşti şi-l chema Andrei Ionescu, care a ajuns mai târziu comandant legionar. Şi atuncea, pe vremea ai erau 5-6 legionari în Adunarea Centrului Studenţesc Bucureşti. Pânã la Urmã, tot Centrul Studenţesc Bucureşti a fost legionar.

V.C.: Cum s-a ajuns la asta? ªtiţi?

Ş.I.: Pãi, s-a ajuns cum s-a ajuns şi în ţarã, când au ajuns la un moment dat, sã ia 16% la alegeri şi sã fie peste un milion de legionari în ţarã.

V.C.: Dar, 16%, nu înseamnã 77? Au fost perioade când PNŢa avut 77% din voturi.

Ş.I.: PNŢ a avut în 1937…

V.C.: Mai devreme.

Ş.I.: Mai devreme, nu. Singurii în alegeri, cu adevãrat liberi, au fost trei. A fost alegerea lui Averescu dupã primul rãzboi mondial, în care a avut aproape unanimitate, pe urmã a fost alegerea guvernului cu Iorga, când Iorga a fost preşedintele Camerei, când au fost ţãrãniştii cu Iorga şi cu Mihalache, cã s-a fãcut unirea PNŢ, astea iar au fost alegeri libere şi a treia alegere liberã, a fost sub Tãtãrãscu, când guvernul a cãzut, când liberalii erau la putere şi guvernul a cãzut, cã Tãtãrãscu era disidenţã liberalã nu era Partidul Liberal cel bãtrân, dar au fost împreunã în alegeri. Aşa cã, alegeri libere, de fapt, n-au fost decât astea trei, pe toatã epoca de rãzboaie, restul s-au fãcut şi ingerinţe şi cu… în sfârşit, cu toate socotelile…

V.C.: Ce anume v-a atras spre Mişcarea Legionarã?

Ş.I.: De unde sã încep? M-a atras în primul rând, m-a atras pentru cã Mişcarea Legionarã a avut douã lucruri bune. Eu am fost un elev bun… şi la şcoalã… Am intrat al treilea în liceu, am ieşit al treilea din liceu. Am luat premiu la Tinerimea Românã, am fost student, printre cei mai buni studenţi şi îmi plãcea cartea, dar eram şi român. M-a atras în primul rând, spiritul de ordine, m-a atras la ei, credinţa creştinã, pentru cã Mişcarea Legionarã a avut la bazã şi spiritul creştin. Era o mişcare creştinã, ortodoxã. Codreanu era un credincios şi Moţa, nu mai vorbesc. Moţa era bãiatul protopopul Moţa de la Orãştie. Toţi erau credincioşi…şi Radu Mironovici, toţi au fost… i-am cunoscut pe toţi ãştia….  … pe Cãpitan, dar pe cãpitan, l-am cunoscut când eram student, când nu eram legionar şi m-a prezentat lui Cãpitanul, Mihai Stãnescu, care era ajutorul lui, care pe urmã, a fost omorât, pentru cã şi ãla s-a cãsãtorit cu fata unui director de la Banca Româneascã, fatã frumoasã, altfel, cu zestre, cu nu ştiu ce şi ãsta, i-a intrat în cap, a intrat în clica Palatului şi i-a intrat în cap cã sã-l termine ce Codreanu, ca sã ajungã el şeful Mişcãrii Legionare. Şi atuncea, s-a apucat, a scos o revistã la care a colaborat la un moment dat şi Panait Istrati. Îi zicea “Cruciada românismului”. Şi legionarii i-au atras atenţia sã se astâmpere, cã a început sã arunce calomnii împotriva lui Codreanu, pe chestii de familie, pe chestii de nu ştiu ce, cu Moţa, cã sora lui Codreanu a fost soţia lui Moţa. Moţa s-a cãsãtorit cu sora lui Codreanu, care mai trãieşte şi acum.

V.C.: Da, am aflat.

Ş.I.: Mai trãieşte şi ea şi mai trãieşte şi soţia lui Codreanu, Coana Lenuţa. Aşa o chema. Ileana o chema. Şi m-a înscris, dar nu m-am legionar  în timpul ãsta. Eu am votat cu ei, am fost cu ei prieten, însã, nu eram membru al Mişcãrii Legionare. Prima oarã… aşa… În 1931, sau 1932 apãrea un ziar în Bucureşti, care se numea “Calendar”. Calendarul era al lui Nichifor Crainic şi era ziar de nuanţã creştin-ortodoxã şi naţionalistã. Nichifor Crainic, pe urmã, a fost cu Goga şi cu Cuza… şi a venit un reporter, aşa cum vii dumneata acuma, sã-mi ia un interviu. Eu eram vicepreşedintele Uniunii Studenţilor pe întreaga ţarã şi avea o rubricã, avea în fiecare sãptãmânã, apãrea câte-un interviu… un profesor universitar şi un student. Scria chiar, “Profesor universitar”, apãrea interviul lui şi pe urmã, sub el, studentul. Ori, pe mine, profesorul universitar, care a fost împreunã cu mine, a fost Alexandru Marcu, profesor de limba italianã la Universitate şi care a murit în închisoare… condamnat, nu ştiu, 5 ani, nu ştiu cât a fost… a murit în închisoare. Şi ãla a fost primul meu interviu, la Calendarul. Ce te întreba studentul? Te întreba ce crezi… bineînţeles, cã în momentul acela, eu nu eram…. …eram vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor din întreaga ţarã.

V.C.: Bun, sã revenim la rolul studenţimii în cadrul Mişcãrii Legionare. Ce puteţi sã-mi spuneţi despre asta? Spuneaţi cã aţi participat la un congres la Sibiu?

Ş.I.: Staţi, o sã vã spun imediat. O sã ajungem şi la congres. Deocamdatã, sã spunem care a fost…aşa. M-a atras ordinea, m-a atras credinţa creştinã, m-a atras simţul onoarei, care era foarte… De exemplu, la Codreanu, în Mişcarea Legionarã, avea o Mişcare pentru elevi de liceu, care se numeau Frãţii… Frãţiile de Cruce, ori, acolo, în frãţie, nu putea sã intre decât, numai elevi buni, nu putea sã fie corijent sau repetent. Numai pe-ãştia îi primea, adicã era o idee de a crea o elitã, o elitã studioasã, o elitã intelectualã şi aşa mai departe. Codreanu, fãcuse… asta este anterioarã… chestia alegerilor… fãcuse ªcoalã de prefecţi, cã Mişcarea Legionarã, crescând, se aştepta cã va veni un moment când va ajunge la putere şi atuncea, prefecţii sã nu fie oameni aleşi, aşa, la întâmplare. Sunt oameni sã ştie ce au de fãcut când vor fi prefecţi. Asta era iarãşi… Pe urmã, fãcuse Tabere de muncã… Taberele de muncã, dacã aţi auzit dumneavoastrã, de la Mamaia.

V.C.: Da.

Ş.I.: Pe urmã, a fãcut Casa Verde, care a fost fãcutã tot cu muncã legionarã. Cãminul de la Râpa Roşie, de la Iaşi, a fost fãcut tot cu muncã legionarã, iar toatã propaganda care se fãcea în alegeri, se fãcea… se duceau studenţii… spre exemplu, se duceau… au fost la alegeri, când a fost ales prima oarã Codreanu… a fost ales deputat la Huşi, a plecat o echipã de legionari de la Centrul Studenţesc, parcã îi vãd şi acuma… îmbrãcaţi cu bocanci, cu tot, cu rucsacuri în spate, vreo 20 au plecat ca sã ajungã acolo sã facã propagandã. Şi i-am întrebat: “Bã, da’ voi cu ce trãiţi pe drum? Cu ce vã duceţi?” Au plecat pe jos. Se opreau în comune, întrebau în comune cine e cel mai necãjit, cine… şi se duceau… de exemplu, într-o comunã, nu mai ţin minte unde, au fãcut casa unei bãtrâne, care era dãrãpãnatã. Au muncit vreo 3-4 zile şi au reparat casa şi pe urmã au plecat mai departe. Adicã, era aceastã muncã de voie bunã şi de consens între toţi membrii mişcãrii. Altceva, ce sã vã spui? Cã era mişcare naţionalistã? Se înţelege de la sine, dar n-a fost o mişcare antisemitã pentru cã n-a existat… iar ovreii care au fost omorâţi la aşa zisa rebeliune, au fost omorâţi de cãtre oameni din pleava Bucureştiului, pentru cã s-au îmbrãcat în cãmaşã verde şi au început sã jefuiascã, dar nu erau legionari. iar, la Aiud, când am ajuns, cu ãştia, am fãcut o cerere la directorul închisorii sã-i scoatã dintre noi pentru cã pentru el erau poetici… ori, erau ţigani, erau eu ştiu, oameni de joasa societate, de fapt n-aveau nici-o legãturã cu Mişcare Legionarã. Directorul, întâi, a refuzat sã-i scoatã dintre noi, cã noi eram în celular şi dreptul comun era într-o altã secţie la Aiud. Şi în sfârşit, pânã la urmã, a trebuit sã-i scoatã, pentru cã şeful nostru de la Aiud, care era şeful legionarilor din închisoare, s-a dus şi i-a spus lui Moldoveanu: “Domnule, dacã nu-i scoţi, îi omorâm. Îi luaţi pe… morţi îi luaţi de-aicea, pentru cã ãştia ne-au fãcut de râs”. … Cã au fãcut atuncea nişte Complecte de judecatã cu avocaţi dintre ai noştri care… De exemplu, venea cu o cursã cu noi condamnaţi. Înainte de a-i împãrţi la celule sau la locurile unde trebuiau sã stea, ne bãga în nişte camere mari, unde îi îmbrãcau, unde în sfârşit… Şi atuncea, ne duceam noi, care aveam acuma conducerea închisorii aproape în mâna noastrã, se ducea o echipã e 2 sau 3, se duceau şi-l luau pe cutare: “Bã, dar tu de ce ai fost condamnat”. “Pãi sã vedeţi…”. Şi ãla trebuia sã spuie adevãrul, pentru cã ştiau şi alţii şi pentru cã… motivul pentru care îi interoga ãştia şi care luau notiţe era cã sã ia aceste notiţe pentru a se face recursuri sau a se face rejudecarea procesului şi vrem sã ştim exact ce-au fãcut, pentru ca sã ştim cine poate sã facã aceastã socotealã. Şi din ãştia, i-am selectat, au fost vreo 42 sau 48, pe care i-a luat Moldoveanu şi i-a dus la dreptul comun.

V.C.: de ce se fãcuserã vinovaţi?

Ş.I.: Pãi, se fãcuserã vinovaţi de spargere de magazine, se fãcuserã vinovaţi de… ovreii ãştia…cu ovreii… au fost unii care au arestat pe… i-a luat pe ovrei şi i-a dus în pãdure la Jilava şi i-a omorât şi… asta este.

V.C.: Şi ei, fãcuserã anterior parte din Mişcare şi acuma…?

Ş.I.: Nu fãcuserã deloc. Se îmbrãcaserã numai în cãmãşi verzi. Fãcuserã treaba asta sub forma cã sunt legionari, dar când au fost întrebaţi din ce organizaţie fac parte, cã fiecare ştia… Eu, spre exemplu, am fãcut parte din Corpul Rãsuieţi, Corpul Obrãzeţi, când am venit în Bucureşti dupã ce m-am înscris, nu? Toţi, aveam fiecare ştia din ce organizaţie fac parte, cuibul cutare, din familia cutare, sau din… Corpul Rãsleţi era corpul intelectualilor, aicea la Bucureşti, aşa cã asta este situaţia.  Nu poate sã fie puse… Cei care au fost vinovaţi pentru omorâre, de exemplu David. E adevãrat, David a fost omorât de un legionar care a fost încadrat, care a era comisar de poliţie… nu mai ţin minte cum îl chema… Oprea Ioniţã şi l-au luat ãştia, l-au arestat comuniştii, l-au judecat, l-au condamnat la moarte şi l-au executat. Aşa cã ãsta a fost. L-au omorât, însã ãsta a fost legionar şi au mai fost legionarii care au fost împuşcaţi de cãtre Antonescu, colonelul Zãvoianu, care era prefectul Poliţiei şi o serie iarãşi de comisari de-acolo, care au luat parte la executare în celulã la Jilava, ãştia au fost împuşcaţi.

V.C.: Sã revenim la momentul ’37 sau ’38, în care aţi intrat în Mişcare.

Ş.I.: Aşa, ’37. Spuneţi-mi urmãtorul lucru, în ’37 m-am înscris în Mişcarea Legionarã pentru în capul listei legionare de candidaţi de deputat la Braşov era Traian Cotigã, fostul coleg al meu de Centru Studenţesc, fiind şi el al doilea vicepreşedinte, lângã mine. Am dus o propagandã pentru el şi atuncea m-am înscris în Organizaţia Legionarã de Braşov, unde şeful organizaţiei era Traian Marian, iar prefectul judeţului a fost mai târziu, doctorul Traian Trifan.

V.C.: Încercaţi sã-mi descrieţi puţin campania electoralã şi rolul dumneavoastrã în timpul acelei campanii electorale.

Ş.I.: Eu eram atunci şeful Uzinei Electrice la Postul Naţional de Radio România de la Bod, la 16 km. de Braşov. Acolo, am organizat un cuib. Am fost şef de cuib de la început şi aveam şi o societate sportivã “Unirea Tricolor”. Şi aceştia au fost primii mei aderenţi la Mişcarea Legionarã. Şi am fãcut propagandã cu întruniri la comunele din jur la Bod şi rezultatul a fost cã Traian Cotigã a fost ales deputat. Nu zic cã numai datoritã mie, dar în orice caz, am cotribuit la aceastã alegere. Asta a fost în ’37. La 1 ianuarie ’38, am fost mutat de la Bod la Bucureşti, ca şef al Postului de Radio Bucureşti, de la Bãneasa.

V.C.: Şi în Bucureşti, la ce activitãţi legionare aţi participat?

Ş.I.: În Bucureşti… a apãrut decretul… în luna martie a apãrut decretul de dizolvare a tuturor organizaţiilor politice, adicã dictatura lui Carol al II-lea. Şi atuncea, eu adusesem de la Braşov… mai rãmãsese material de propagandã, broşuri, în sfârşit… Soţia mea, împreunã cu servitoarea, auzind comunicatul de la radio, sau dus şi au luat tot materialul ãla care era acuma un material subversiv, n-aveai voie sã-l mai ţii şi l-au ars. Eu n-am ştiut de lucrul ãsta. În timpul de la 1 ianuarie şi pânã în luna iulie, când am fost arestat prima oarã, ca legionar, n-am avut nici-un fel de activitate pentru cã era interzisã activitatea tuturor partidelor politice şi ordinul era sã nu se acţioneze.

V.C.: Ordinul şefilor dumneavoastrã? Ca sã nu vã expuneţi?

Ş.I.: Pãi, dãduse ordin chiar Codreanu ca toatã lumea sã stea liniştitã şi… asta este. Lui i s-a fãcut proces şi în luna mai, iunie 1938, într-o duminicã, dupã ce ni se fãcuse sâmbãtã percheziţie de cãtre maiorul Dinulescu, şeful Legiunii de Jandarmi, Bãneasa împreunã cu 6 plutonieri şi în asistenţa unui mecanic de la postul Radio Bãneasa, mi se fãcuse în lipsa mea şi a soţiei mele, mi se fãcuse percheziţie în casã. Am fost chemat de la Societate, de unde mã dusesem, prin telefon, de la Bãneasa, de la postul de radio, sã viu acasã pentru la mine în casã este percheziţie. Am venit şi atuncea, maiorul Dinulescu mi-a arãtat cã într-o camerã de debara, de lângã dormitor, se gãsise pe un raft cu cãrţi, între cãrţi, se gãsise o carte: “Circulãrile Cãpitanului”, în coperte verzi şi maiorul Dinulescu m-a întrebat: “Ce cautã cartea asta la dumneata?” Zic: “Domnule, cartea asta nu e a mea. Eu na-m avut aşa ceva”. “Cum n-ai avut? Uite aicea martorul dumitale, mecanicul dumitale, Teodorescu, care spune…”. Într-adevãr, ãla a spus: “Da domnule inginer, s-a gãsit uite aicea, în raftul ãsta, între cãrţile astea… între cãrţi”. ªi-atuncea, el: “Bine domnule, dã-mi încoace…”. Aveam tocul şi tocul era cu cernealã verde şi am scris: “Recunosc cã aceastã carte s-a gãsit la mine, dar nu-mi aparţine. ªi-am semnat. Şi maiorul Dinulescu zice: “De ce spui cã nu-ţi aparţine, când s-a gãsit la dumneata?” “Pentru cã nu-mi aparţine. Eu nu ştiu de cartea aceasta. Eu n-am avut aceastã carte aicea la mine”. “ Bine, o sã vedem noi treaba asta”. Şi mi-a pus o… mi-a lãsat un… Mi-a spus: “Uite, ai santinelã la uşã, n-ai voie sã pãrãseşti postul”. Şi a doua zi m-a luat şi m-a dus la Postul de Jandarmi, Bãneasa. Ce se întâmplase? În ajunul, în sãptãmâna din ajunul duminicii în care m-a dus pe mine la postul de la Bãneasa, dintr-un tren care venea de la Miercurea-Ciuc, unde erau arestaţi mulţi dintre conducãtorii Mişcãrii Legionare care fuseserã condamnaţi, îi aducea la Bucureşti la Curtea de Casaţie, adicã se judeca la Casaţie recursul lor. Şi din aceşti oameni au evadat doi: Alexandru Cantacuzino şi profesorul Cristescu Vasile care era cel care îi ţinea locul lui Codreanu în fruntea Mişcãrii Legionare, pentru cã îl numise înainte de a fi arestat, Codreanu era şi el acum în închisoare, arestat. Se judecase procesul lui şi fusese condamnat la 10 ani închisoare. În timpul acesta, în Bucureşti circula un post de radio clandestin care spunea cã nu este adevãratã toatã chestia cu procesul lui, cã tot ce se spune acolo au fost toate numai înscenãri şi pe mine m-a dus la Bãneasa. Acolo, aşteptând într-o anticamerã acolo unde erau ofiţerii, la un moment dat a apãrut în prag… plouase peste noapte… plin de noroi un locotenent. Când m-am uitat  la el… de unde îl cunosc eu pe locotenentul acesta? Şi el s-a uitat la mine şi m-a recunoscut el primul. Era un fost coleg de-al meu de liceu de la Mihai Viteazul care intrase în armatã şi ajunsese locotenent. Venea dupã câmp şi îi cãuta pe aceştia, pe Cantacuzino şi pe profesorul Vasile Cristescu. “Dar cu tine ce este aici?” S-a dus înãutru şi a vãzut acolo cã nu era decât cartea şi procesul verbal al acelora în care spusese de mine, de când sunt legionar, din ’37. Şi iese afarã şi vine la mine: “Bãi bãiatule, uite ce se întâmplã, noi suntem înrãiţi rãu cu chestia cu fuga ãstora din tren, cã i-a scãpat jandarmii, cã îi aducea de la Miercurea-Ciuc cu pazã de jandarmi, cãpitanul (…) Uite ce pot sã-ţi fac eu: chem un plutonier şi îţi face ãştia hârtie de aici şi te trimit la Poliţia Capitalei, la Bucureşti, cã aici se lasã cu bãtaie, cu chestii…” I-am spus: “Nu am nici o legãturã, am la mine un post de radio, dar postul de radio nu funcţioneazã, în primul rând cã a fost greşit conceput şi dã asta… şi în al doilea rând, de când am venit de la Bot, eu nu m-am ocupat de postul de radio, cã am avut alte treburi (…).” Într-adevãr, a chemat un plutonier, m-a luat ãla, cu cartea şi cu adresa de la ãştia şi m-a dus la Prefectura Poliţiei. Aici, fiind duminicã, m-a bãgat într-o salã mare, acolo erau bãnci, fãceau ei cursuri, cu un ecran… erau doi bãieţi tineri, o fatã şi un bãiat, amândoi râdeau, erau într-o bancã mai în faţã. Eu m-am aşezat tot pe rândul lor, dar mai în spate, şi la un moment dat m-am apropiat de ei: “Mãi bãieţi, de ce râdeţi voi?” “Da, pentru cã am fost prinşi în Parcul Carol, cã s-a fãcut o razie şi eu şi cu el şi cu alţii împãrţeam manifeste din partea Mişcãrii Legionare, tot aşa, cu adevãrul în procesul Cãpitanului. Şi nouã nu ne-a gãsit manifestele, deşi le aveam în buzunar, pentru cã Gicu, fratele ei, a reuşit sã strecoare în buzunarul unui agent de poliţie care lucra pe lângã noi, pe acolo, i-a bãgat lui ãla în buzunar şi când pe noi ne-a controlat nu a gãsit nimic la noi, cã de aceea suntem arestaţi. Pe aceştia îi chema Nicolicescu, era ultimul an la Politehnicã, Gicu Nicolicescu, iar ea era în ultimul an la Medicinã. Trãieşte, stã pe strada… pe aici, pe lângã Calea Victoriei… Nataliţa Nicolicescu… ea era şefã la femei, cã erau şi aşa-zisele “cetãţui de femei”, adicã pe lângã legionarii care erau cuiburi, femeile erau în cetãţui, pe urmã erau frãţiorii care erau în organizaţiile de şcoli şi mai erau muncitorii care aveau şi ei organizaţiile lor separate, organizaţiile muncitoreşti. Pe urmã ne-a despãrţit… mi-a luat şiretele, mi-a luat banii, mi-a luat tot ce aveam pe la mine şi m-a bãgat la subsol, la <<morminte>>, erau douã sub-etaje la Prefecturã. Ne-a bãgat acolo, pe mine m-a bãgat, împreunã cu Gicu Nicolicescu, ne-a bãgat pe amândoi într-o camerã în care erau vreo 16, toţi legionari arestaţi. Erau priciuri de tablã, era closet cu apã care se scurgea pe zid şi care din când în când începea şi se scurgea, automat, şi ne-a bãgat acolo. Iar vizavi de noi, într-o celulã, erau fetele. Era şi Nataliţa Nicolicescu, era şi soţia lui Radu Leonte, Atena Funda (…), mai era şi Atena Ianulis, mai era una Bolocan sau Bolovan, nu mai ţin minte cum o chema… cã gardianul nu şedea acolo, nu aveai cum sã ieşi de acolo, gardianul se ducea şi se culca. Şi atunci deschideam vizeta pe care ne bãga mâncarea şi stãteam de vorbã. Într-o altã celulã, alãturi de ei, era Radu Mironovici arestat.

V.C.: Şi aţi fost judecat?

Ş.I.: Staţi sã vã spun. De acolo te lua la anchetã şi îţi venea rândul. De exemplu, mie mi-a venit rândul cam la o sãptãmânã. M-a dus jos, încã un etaj mai jos şi acolo m-a bãgat într-o salã, era goalã, dar în mijlocul sãlii era un banc din ãsta de tâmplãrie, cu care lucreazã tâmplarii şi doi anchetatorii despre care am auzit mai pe urmã cã se numeau fraţii Horvath, unul era şoferul şi celãlalt era ajutorul lui, lui Gavrilã Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. M-au luat la întrebãri: “Ia ascultã, mãi, ia spune, de când eşti legionar?” I-am spus… “Ia spune-mi tu mie cum faci emisiunile de la postul Bãneasa?” “Nu fac, domnule, nici o emisiune şi nici nu am fãcut emisiune.” “Lasã cã o sã spui tu” Eu spuneau da, eu nu, pânã la urmã m-a suit pe bancul ãla, m-a legat cu picioarele de… şi într-un cap şi într-altul sunt nişte pãrţi care fac mai mare sau mai micã tejgheaua aceasta, dar deocamdatã nu m-a întins, deocamdatã a pus mâna pe o rangã, mi-a legat picioarele bine şi trage-i peste pantofi cu ranga. Când mi-a dat prima loviturã am crezut cã gata, am dat-o dracului. am Crezut cã mi-a rupt picioarele. Când a dat a doua loviturã, parcã nu m-a mai durut. Şi pânã la urmã putea sã dea, sã-mi taie picioarele cu totul, cã nu mai simţeam nimic. Dar m-au lãsat, dupã un timp m-au lãsat, m-au dezlegat. Zice: “Acum dã-te jos.” M-am dat jos de acolo. Zice: “Începi şi aleargã în jurul ãstuia”. Ca sã-mi puie sângele în mişcare, iarãşi. M-au învârtit în jurul socotelii ãleia, m-a oprit şi pe urmã la luat: “Lasã, cã spui tu acum.” M-a luat, m-a suit iar pe bancul acela, m-a legat de prima partea mobilã care lungea bancul şi cu mâinile aşa, sus, şi dincoace de picioare, cu gândul ca sã mã întindã? Ce fãcea? Strângea şuruburile, ca sã spun, cã asta era o durere mai a dracului decât sã te batã la picioare. În timpul ãsta, când se pregãteau ãştia sã mã întindã, s-a deschis uşa şi a venit unul. A intrat altul, s-a dus la urechile lor şi nu ştiu ce le-a spus, cã nu am auzit şi ei zice: “Ai noroc, lasã cã-ţi vine rândul sãptãmâna viitoare.” M-a dezlegat şi îi zice lui ãla: “Du-l sus!” Şi m-a dus sus şi am scãpat de întindere. Am mai stat acolo încã o sãptãmânã şi într-o sãptãmânã aşteptam din moment în moment, cã nu ne scotea de acolo, mâncare nu ne dãdea, decât pâine confiscatã de la brutari care probabil cã erau lipsã la cântar, sau mai ştiu eu ce, şi apã, apã era berechet, cã curgea pe zid. Peste o sãptãmânã, tot duminicã, la douã sãptãmâni dupã ce mã arestase, m-a dus sus şi pe drum spre chestorul Parizianul am vãzut pe fratele mei şi un fost coleg de liceu care fãcuse şi şcoala primarã, clasa a patra primarã, cã a fãcut-o şi pe aia în Bucureşti, Leontescu, bãiatul preotului Leontescu de la Biserica de la Sosea, la Muzeul Partidului era o bisericã, biserica Mavrogheni. Şi ãsta era bãiatul preotului. Ce se întâmplase? Bãiatul preotului era prieten cu unul care ajunsese comisar şi era la Poliţie. Ãla a venit şi i-a spus: “Fãnicã Iacobescu a fost arestat, i-am vãzut pe aceştia ai noştri – nu mã vãzuse el pe mine – dar am auzit aici, la o conferinţã cu chestorul cã eşti arestat.” M-a dus la Parizianul. Nu mi-a spus de ce, dar a spus: “Am renunţat sã te mai acuzãm de chestia cu postul de radio, dar avem cartea aceasta aici şi pe cartea aceasta te condamnãm, te ducem la judecatã şi te condamnãm.” Într-adevãr, mi-a dat iarãşi un gardian, a mers şi fratele meu şi cu prietenul meu cu mine, ne-am dus, am mâncat, m-am tuns, cã eram netuns, era duminicã deschis, şi m-a dus la Malmaison, unde am fost închis şi pe timpul lui Antonescu. Aici erau mulţi leginari arestaţi şi între ãştia, pe nişte paturi puse cu picioarele în nişte cutii de cremã cu gaz, cã erau ploşniţe, era cãpitanul Ceachir sau Peşchir care comandase trenul în care îi adusese pe aceia doi pe care îi scãpase. Atunci am aflat… Iar între ãia care era acolo, a venit unul la mine, s-a prezentat, pe unul îl cunoşteam, dar pe ãsta nu îl cunoşteam, Henri Sescu. “Dumneata eşti de la radio? Noi suntem radiofoniştii.” Îi prinsese pe ãştia… (…) Ãştia se duceau în fiecare searã, aveau douã geamantane, într-unul era alimentarea şi într-unul postul propriu-zis. Era un post care bãtea pe distanţã destul de micã, dar fãcea zarvã, cã se auzea prin Bucureşti cã este un post legionar care… Ei au plecat pe la 12 noaptea, cã în fiecare searã schimbau cartierul ca sã nu-i prindã…

V.C.: Dar de unde aveau ei echipamentul tehnic?

Ş.I.: Asta nu mai ştiu, cã nu i-am întrebat. (…)

V.C.: Şi în cele din urmã aţi fost judecat?

Ş.I.: M-au ţinut acolo cam o sãptãmânã şi pe urmã m-au dus la Jilava. Acolo erau cei aduşi de la Miercurea-Ciuc, era şi Traian Cotigã între ei, era Radu Gyr, erau avocaţii noştri mari, vreo 16 sau vreo 20 erau. M-a ţinut la Jilava douã sãptãmâni. Erau douã camere mari în care intrau… pe vremea comuniştilor au intrat acolo şi 200 de oameni. (…) Era pe un perete un arhanghel fãcut, cu cãrbune şi… la una şeful camerei era Bartolomeo Livezeanu, iacã ţin minte, iar dincolo era iarãşi un comandant legionar, şeful lor, şi acolo avea o cruce mare, fãcutã tot aşa cu…

Radio România

Sfârşitul înregistrãrii.