Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 275
NR. DE INVENTAR : 1325
DOCUMENTUL NR. : 984
REALIZATOR : Virginia Călin
DATA ÎNREGISTRĂRII : 9.06.95, Hunedoara
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 1.09.95
TRANSCRIERE : Silvia Angelescu
DACTILO PC : Daniela Ursu
OBSERVAŢII : La înregistrare participă şi Dumitru Groza. Corectura transcrierii: Mariana Conovici
CONŢINUT :

Motivaţie pentru înscrierea în “Frăţiile de Cruce”

• Exemplul din şcoală al elevilor buni la învăţătură
• Uciderea a 3 legionari la Lugoj îl impresionează pe tânărul elev

Statul naţional Legionar – 6 sept. 1940

Arestare pentru un presupus ajutor legionar – mâncare dusă la munte colegilor săi:

• Bătut la Siguranţă
• Judecat şi condamnat la 5 ani

Inchisoarea de la Aiud

Inchisoarea Vaslui

Inchisoarea Alba Iulia – eliberarea în martie 1945

Incorporat, pleacă pe front

Terminarea studiilor

Atitudine anticomunistă şi antievreiască

Arestare 10 decembrie 1948 ca student pentru atitudine anticomunistă

• Jilava – află că la Suceava “s-au început reeducările”
• Întâlnirea cu Ţurcanu

Inchisoarea Piteşti – februarie

• Directorul penitenciarului îi avertizează prin intermediul lui Miulescu – un coleg – despre cele ce se întâmplă la Piteşti
• Bătaia primită
• 2 reeducaţi (pe care-i cunoştea din alte închisori)   cu el în celulă pentru a obţine informaţii
• Ofiţeri politici: Avădanei şi Igor
• Control medical: scapă

Inchisoarea Tg. Ocna – continuarea “reeducării”

Inchisoarea Gherla

Inchisoarea Periprava

Relatare indirectă uciderea lui Codreanu

 *

 Călin Virginia: Înregistrăm cu dl. Nicolae Itul în casa d-lui Dumitru Grozea, sîntem în 9 iunie 1995.

Domnule Itul, dvs. aţi făcut parte din “Frăţiile de cruce”. Deci, ce anume v-a îndemnat pe dvs. să vă îndreptaţi spre mişcarea legionară?

Nicolae Itul: Iniţial din şcoală[1] am observat că un grup de tineri sînt mai corecţi, mai serioşi. Eu veneam dintr-un mediu rural, în care părinţii nu prea aveau cu ce să mă întreţină la şcoală, dar aveam dorinţa de a învăţa şi ca să pot să exist trebuia neapărat bursă, deci trebuia să învăţ pentru o bursă. Şi cum vedeam pe aceşti colegi de-ai mei care învăţau bine şi mă tot interesam de ce învaţă aşa bine, m-am apropiat de ei şi-am constatat că-n majoritate erau “fraţi de cruce”. Da’ asta am remarcat-o abia la Lugoj – eu am fost din ’39 în Lugoj – şi atunci am observat primele lucruri.

Al doilea lucru care m-a impulsionat a fost 22 septembrie 1939, când au împuşcat pe legionari. Trei legionari din fiecare judeţ! Eu am văzut pe unul, Sîrbu, în Lugoj, ne-a dus cu şcoala să-l vedem. Era în cămaşă şi izmană ţărănească albe, pătruns tot de sânge şi cu o tablă la cap: “Aşa vor păţi trădătorii de ţară.” N-am ştiu cine-i, nu ştiam ce e… Un prieten al meu de la Brad şi coleg de clasă, Morărescu, venise şi el în acelaşi an la Lugoj la liceu, zice: “Bă, i-au împuşcat pe legionari, uite, mă, ca pe câini!” Şi n-au făcut nici un rău la nimeni, sunt sigur. Ce-o fi făcut românul ăsta, săracul? Şi-a vândut ăsta ţara cum vând alţii?”

Am rămas foarte impresionat şi cu prietenul ăsta am discutat mai mult. Şi aşa m-am apropiat de “Frăţiile de cruce.”

Ei, a venit… 6 septembrie ’40[2], deci trecuse un an de şcoală. Şi-n ’40 a venit mişcarea legionară la guvernare. Eu nu ştiam nimic mai mult, eu nu discutam problemele politice, pe noi nu ne interesa asta, ci mai mult cunoaşterea educaţiei “Frăţiilor de cruce”. Educaţia, asta ne interesa pe noi!

În ’40 au fost foarte mulţi refugiaţi din Ardealul de Nord!

În vara  lui ’42 o parte din colegii mei au făcut o excursie pe Retezat şi m-au rugat cu insistenţă să vin să le aduc ceva de mâncare ei rămânând continuu în internat pentru că n-aveau unde se duce, fiind refugiaţi… Părinţii lor erau dincolo! Sigur, am promis că fac treaba asta; urma să-mi trimită o scrisoare, n-au trimis-o… Şi m-am pregătit să le duc nişte pâine şi ce-aveam noi pe-acasă de-ale mâncării, de sub Retezat. Am prins caii să pun şaua pe ei şi să pun mâncare. Tata m-a oprit: “Nu te duci niciunde, avem de cosit, e vară…” Am plâns eu, m-am jeluit, dar degeaba. Nu mi-a dat voie. “Mergi… s-a terminat! Lucru!” Nu mă ierta nicicum de la lucru! O altă disciplină şi supunere, ce să faci, tata-i mai important! Mai ales că niciodată n-a dorit să mă duc eu la şcoală! Mama susţinea să merg la şcoală, fiindcă eu voiam. Şi tata, mai dur, nu, pentru că avem nevoie de muncă. “Tu eşti braţul meu drept, nu te dau pe tine, dau pe ăla la şcoală”…. Mă rog… Şi iată aşa, în toamna când am mers la şcoală, deci în ’42… Nu, în ’41 a fost excursia asta… În ’42 când am mers la şcoală am auzit nişte zvonuri, că s-au certat la munte colegii mei. “Mă, de ce n-ai venit cu mâncare?”  “Păi uite, nu m-a lăsat tata!” Ei, au avut ei alte certuri, ceva, au discutat şi politică. Nu cunosc, nu ştiu nimic: erau versiuni… Cert este că-ntr-una din zile – eu aveam legături cu alţi colegi, da’nu cu ei – într-una din zile, poliţia a arestat[3] o grămadă de tineri între care nişte băieţi de pe la Baia Mare, erau de pe la Dej ş.a.m.d. Şi, m-a arestat şi pe mine! S-au declarat unii pe alţii… M-a bătut de m-a rupt comisarul de la Lugoj, unul Repede – că aşa-l chema, i-am ţinut minte numele – ce am făcut şi ce ajutor legionar am dus eu la ăştia, la munte. “Dom-le, n-am dus nimic. Uite, am primit o scrisoare” – am spus sincer tot ce discutasem. Finalul? M-a declarat că fac parte din “Frăţia de cruce”! El n-avea de unde să ştie, numai din declaraţiile celorlalţi, c-aveam contingenţe…

M-a dus la Tribunalul Militar, la Timişoara. Am rămas un grup, că pe-o parte i-au scos prin influenţe unul şi altul, şi noi, cei care n-am avut pe nimeni am rămas închişi. Un grup de vreo 18 persoane între care erau şi elevi din clasa a VIII-a, a VII-a, a VI-a… Şi eram tocmai în a VI-a. A V-a erau, deci cursul superior. Am fost condamnat cinci ani, eu, alţii au luat 2-3-5-7 şi 10 ani au luat doi băieţi. De la închisoarea militară am făcut recursul, mi s-a respins.

Am fost transportaţi direct la Aiud[4]. Şi acolo am cunoscut pe toţi cei arestaţi din ’41 între care fostul prefect de la Lugoj, şeful poliţiei legionare din Lugoj ş.a.m.d. Şi-a venit pe la celule să ne vadă. “Bă, cum aţi intrat voi, mărunţişul?” “Păi, uite, dom’le cum, aşa-aşa…” Faptic, activitate politică n-aveam nimic! Asta era numai educativă şi eu nu consideram – nici azi n-o consider ca activitate politică – e o simpatie pe care-o am! Eu apreciez pe oamenii ăştia care şi-au dat viaţa totdeauna. Şi de-aici, din închisoarea Aiud, fiindcă era numai pentru majori şi pentru… oameni în vârstă era, ne-a trimis la Vaslui[5], trecând prin alte temniţe. Şi-aci ne-am întâlnit cu o parte din elevii de la Blaj, o parte din elevii de la… care-i mort acum, Gherasim, atunci l-am cunoscut. Am întâlnit elevii de le Liceul militar Timişoara, elevi de la Liceul Ploieşti “Petru şi Pavel”, de la Bucureşti ş.a.m.d  Şi cu toţii ne-am dus la Vaslui, unde am stat până-n toamnă… În toamna lui ’42 n-a adus la Alba Iulia la închisoare, unde am stat până-n ’44 şi de unde m-am eliberat în martie[6]. Cum? Cu ce? Nu ştiu nici azi! Miracol! Semnul întrebării, că erau alţii care aveau influenţe şi n-au putut să se elibereze!

Ieşit acasă, ca omul, m-am apucat din nou de carte, să învăţ. Tata nu mai vroia să mă lase, mama nici atât. Dar, pe tăcute, am aşteptat şi n’mai am fost încorporat, în ’44[7], ca militar. Am mers la Vulcan, la Batalionul 9, acolo cu… cartea în sacul de merinde mi-am pregătit materialul şi şcoala. De unde a trebuit să plec pe front.

În ’45 când m-am întors de pe front, primul lucru, m-am dus direct la Minister, mi-am  cerut direct înscrierea cu peripeţii, dar mi s-a aprobat până la urmă. “Dacă ai fi fost evreu, ce uşor era pentru dumneata! Da’să nu spui că ai fost în închisoare necomunistă sau dacă nu ai fost evreu! Pentru alte motive! Atunci nu te ia nimeni pe seamă” – mi-a dat cineva sfatul.

M-am dus în primăvara aceea, deci am repetat toate clasele:a V-a, a VI-a, a VII-a, a VIII-a. Până în ianuarie. În ianuarie am dat sesiunea ultimă şi în iunie – la fără frecvenţă, aşa era – şi-n iunie am dat bacalaureatul şi-n toamnă admiterea la Bucureşti.[8].. Asta este pe scurt. Şi de-aici începe partea a doua, acuma.

C.V.: Deci, după ’45 nu aţi dorit să mai faceţi activitate… Nici aceasta dinainte nu aţi considerat-o politică.

N.I.: N-am considerat-o politică, cum n-am considerat şi nici după ce am ieşit din închisoare, pentru că discutam cu fiecare, pro şi contra. Sigur, am fost[9] totdeauna împotriva comunismului! N-am putut agrea – şi am vorbit peste tot, spun asta cu toată tăria, deci asta am vorbit-o şi înainte şi după – am fost un ferm anticomunist şi antievreu! Nu-mi plăceau, că prea se băgau ca hapsânii. Ce să fac, aşa am văzut eu!  La noi, în Haţeg, era târgul plin de jidovi şi nu mi-a plăcut dintru început, copil fiind! Sau în Petroşani, nu puteai să faci nimic de ei. Nimic, absolut! Erau înţesaţi! Toatele magazinele şi tot erau numai ei! Comerţul tot era în mâna lor! E, asta au fost nişte motive, care m-au atras de partea celor care puneau problemele politice de felul ăsta.

Unde vă mai spun că m-am dus la admitere la liceu în Petroşani, cu zvastica la pălărie, aşa se punea atunci. Erau atuncea cuziştii cu zvastica asta, în ’36. În ’36, da, când m-am dus în prima clasă. Şi se uitau ăia ca la… “De unde le ai?” “Hai, mă, să vă dau, că am mai multe!” Electorii care veneau ne dădeau să împărţim pe la oameni. Şi pe la noi prin sat aveam unul din aceştia.

C.V.: Deci aţi fost arestat în 1948 şi mai întâi închis la Jilava[10]?

N.I.: La Securitate prima dată, sigur, ancheta. Ancheta care a început prin a nu şti ce-i cu mine. Ei nu ştiau de mine nimic. Treptat – treptat au arestat pe câte unul. Eu m-am legat totdeauna, n-am vrut să divulg ce-am lucrat şi ce-am vorbit cu cineva. Acuma mă forţaţi să vă spun dvs… [râde] La anchetă întotdeauna am spus: “Domnule, am fost închis, am făcut asta, asta, asta! Cunosc pe ăsta, pe ăsta, pe ăsta!” “Dă-ne lista!” Le-am dat lista… Culmea, că toţi erau plecaţi în străinătate. Veneau, mă luau la bătaie. După aia: “De ce-ai minţit, mă, că nu-s în ţară? Da’mâna noastră-i lungă şi-i aduce!”  “Aduceţi-i, confruntaţi-i cu mine, dacă am lucrat mă prindeţi şi mă supun rigorilor!”Ei, până la urmă au adus şi din cei care au lucrat cu mine. I-au bătut, au recunoscut şi după aia am pus şi eu capul jos. Ei, da’de-aici am ieşit capul grupului. Efectiv – sigur că am discutat, nu pot să spun că n-am discutat, ca student m-am manifestat anticomunist, asta categoric…

C.V.: Dar acţiuni propriu-zise, astea n-aţi făcut?

N.I.: Ne chemau la manifestaţii comuniste, n-am fost niciodată. Eu îmi câştigam existenţa, aveam meditaţii, şi toate astea. Nu aveam de unde să pierd timpul. Şi toţi eram aşa, oameni necăjiţi. N-am fost niciodată într-o stare materială bună. Şi, culmea ironiei, că am locuit – dacă cunoaşteţi Bucureştiul – ştiţi unde-i “Bolta rece”, pe Porumbaru? E, cam pe-acolo. La “Bolta rece”, pe Porumbaru, pe-acolo locuiam, într-un loc mai ferit.

C.V.: Încercaţi să relataţi anterior despre împrejurările în care l-aţi cunoscut pe Ţurcanu.

N.I.: Da. Aşadar ne-a condamnat în 10 decembrie, asta reţin, la Uranus. Ne-a adus la Jilava în aşteptarea… ba recursul l-am aşteptat aicea. Şi pe urmă, prin ianuarie cred că ne-a adus înapoi. Eram în pregătire, când m-a adus la Tribunal.

Deci, pe mine m-a selecţionat prin începutul lui noiembrie. Şi m-a dus într-o cameră separată. Era multă lume în camera aia, la reduit. Nu mai ştiu ce cameră, n-aş putea s-o nominalizez! Am fost odată într-o vizită acolo, da’nu mi-am reamintit-o. Cred că eram peste 200 de persoane în ea din toate părţile ţării. Era un fel de trecere. Şi noi eram selecţionaţi să ne ducă la proces pentru decembrie. Şi asta se găsea în noiembrie, încă o dată, repet. Şi-n grupul ăla, în conglomeratul ăla de oameni în care, sigur, îi cunoşteam, se ştia cu care avusesem eu de furcă, am cunoscut un tânăr pe numele lui Victor Popa, învăţător din Piatra Neamţ, sau din judeţul Neamţ. pe care-l cunoşteam mai demult şi am discutat mai multe lucruri şi-acestea mi-a spus că la Suceava s-au început reeducările.  “Cum? Cine? Ce? – am întrebat eu. Ce fel de reeducări?” Zice: “Foarte simplu, au început reeducările!” “Păi, spuneţi-mi, cum îi?” “Uite cum sunt: este Bogdanovici…” “O – zic – păi îl ştiu pe ăsta! Pare un băiat cumsecade şi părea un băiat cumsecade, făcusem închisoarea cu el, cu sucevenii.” Că, să ştiţi, în timpul lui Antonescu au gemut închisorile de elevi de liceu. Şi, culmea ironiei, elevi cei mai buni din toate liceele! Culmea ironiei! Şi acest Bogdanovici era un băiat foarte deştept, un băiat bun. Şi iată-l acuma, reveni, luat acuma în baza aceluiaşi ordin pentru a încerca reeducarea. Tatăl lui era prefect la Suceava. Şi i-a spus: “Trebuie să schimbi conştiinţa ş.a.m.d.”

Ei, da’ între timp a venit Ţurcanu arestat. Care fusese student la Drept, la Iaşi şi trebuia pregătit să plece în URSS pentru instruirea pe linia Partidului Comunist. El făcuse parte din “Frăţiile de cruce” aşa cum am făcut şi eu. Perioada aia limitată, cât a fost, în ’40… Sigur, eu n-am pus problema că în ’40 s-au făcut organizaţii în fiecare clasă, cum era şi la străjerie. Nu discut asta! Eu discut cei ce-au rămas, care aveau convingeri şi au avut o altă atItuldine…[…]

Zic: “Mă, şi care-i Ţurcanu?” Zice: “Uite ăla” – mi-l arată într-o zi. Am văzut un tip voinic, aşa, bine închegat, statură porivită, da’ lat în umeri şi m-am dus la el. “Domnule, mă numesc Itul, cum vă numiţi dvs.?” “Da’ce vrei să ştii?” “Vreau să ştiu cum te numeşti” “Ţurcanu! Şi ce vrei?” “Dom’le, am auzit că d-ta ai făcut reeducare pe la Suceava.” “Da, şi să ştii de la mine că toţi trebuie să treacă prin reeducare. Nimeni nu iese din închisoare fără asta.” “Domnule Ţurcanu, d-ta nu cunoşti aproape istoria Partidului Comunist. Să ştii că nici un comunist nu s-a reabilitat. Nu există iertare. D-ta sau glonţul sau ştreangul-l ai. Altă ieşire nu ai.” S-a uitat la mine, m-a privit fioros. “Nici voi nu veţi ieşi nici unul… Şi eu… Noi ne vom elibera trecând peste cadavrele voastre. Deci voi trece peste cadavrele voastre şi voi trece să-mi văd nevasta şi copilul. Toţi veţi trece prin reeducare.” L-am privit cu… o stare de amărăciune, în gândul meu zic: “Domnule, multă suferinţă o să provoace omul ăsta!”

Eu ştiam regula închisorii. Oriunde ai un om care-i mai slab, duşmanul dă acolo şi loveşte buba până crapă. Zice: “O să stăm noi de vorbă.” Mi-a spus-o aşa, cu tărie. Şi m-am dus şi i-am spus lui Popa. Zic: “Uite, bă, am vorbit cu ăla şi uite ce i-am spus.” “Aoleu! Te-ai prins cu dracul! Bă, ăsta nu te iartă! Ăsta nu te iartă, ştiu, o să treci prin reeducăre.”

Între timp el a fost luat din cameră, dus undeva. Şi a lipsit vreo două săptămâni, după care a apărut. După aceea ei au plecat la Piteşti şi eu am plecat către proces, la judecată, la Tribunalul Militar. Cert este că după ce m-am întors, am mai stat la Jilava puţin şi ne-a trimis la Piteşti[11]. Am ajuns în februarie. Reeducările începuseră deja la 6 decembrie. Pe noi, cum am spus, Dumitrescu ne-a băgat la subsol. Cine era acest Dumitrescu? Directorul penitenciarului.

În duba cu care eu am venit de la Jilava am venit cu un fost prieten al lui şi-un frate de cruce, tot prieten de-al meu, pe care-l cunoscusem eu dinainte, Miulescu Gheorghe. Ştiind că el nu putea merge, eu am luat sacul lui. Cu nişte haine pe care le avea. Şi-l duceam sprijinit. Era foarte bolnav, abia se târâia. Am ajuns la penitenciar, ni s-a ordonat să ne aşezăm în rânduri largi, ca să ne poată face percheziţia şi să ne dezbrăcăm la piele. Dumitrescu s-a apropiat de către ultimul, către… ultimul rând. Şi s-a apropiat de Miulescu. Şi-a zis încet, cu capul în pământ: “Ce-ai făcut iar, Gicule, fir-ar mama ta a dracu’! Iar ai ajuns la puşcărie! Ai grijă, c-aici e moarte de om.” El se dezbrăcase: era în pielea goală. Şi directorul: “Haideţi, tovarăşi, faceţi mai repede inspecţia, că vine alt lot.” Şi se prefăcea că-l percheziţionează. Ne arunca hainele într-o parte, n-aveam voie să ne îmbrăcăm cu ele. Şi după ce a terminat percheziţia, i-a dat un picior în fund. “Vezi, dacă mai eşti bolnav să te ceri la vizita medicală.”

Şi a venit la mine. Mi-a făcut inspecţia. “Îmbracă-te!” Mi-a dat şi mie un picior. Şi a început: “Hai, daţi mai repede!” Între timp au venit cei doi ofiţeri politici, Avădanei şi Igor – “Blondul” – care-i mare figură ăsta! Cu ăsta o să ne mai întâlnim.

Şi ne-a luat, tot lotul, şi ne-a băgat la un subsol al închisorii Piteşti, unde am stat până în mai. Timp în care nu a avut nimeni cu noi nimic. Acolo era un closet, un WC de-ăsta turcesc, în care curgea apă, de unde luam şi apă de spălat şi de băut.

Miulescu meu s-a cerut la vizita medicală. După prima vizită medicală – toată lumea semn cu ochiul să mă duc la el. Întâi, eu am auzit ce-a pus directorul şi-a transmis celorlalţi: “Nu vorbiţi unul cu altul nimic, nu vă povestiţi din trecutul vostru!” Deci ăsta a fost cuvântul de ordine, pe care l-am transmis imediat. Fără să spun motivele. Şi-acum Miulescu chemându-mă la patul lui în timpul nopţii, în timp ce ceilalţi dormeau şi nu observau, simulam că mă duc la closet: “Hai, trage-mi pătura. Vezi, ai de grijă, m-a chemat Dumitrescu. Şi mi-a spus să nu vorbim nimic, că-i moarte de om! Aici se face reeducare cu bătaie.” Asta mi-a spus-o mie Miulescu la ureche. “Spune-le şi la ceilalţi să tacă şi nu mai vorbiţi şi nu criticaţi nimic şi nici nu vă povestiţi trecutul.”  Bun…

A mai avut vreo două ieşiri la vizita medicală Miulescu, s-a constatat că-i bolnav. Directorul l-a chemat iară şi i-a spus în timpul ăsta, în intervalul de vizită medicală – cum se realiza, nu ştiu, directorul probabil că avea posibilitatea să-l cheme – mi-a spus Miulescu: “Să ştii că Dumitrescu… Am fost coleg cu el, ţi-am mai spus. Şi-ar vrea omul bine, am impresia, dar vezi, lucruri groaznice se întâmplă aici, după câte mi-a spus.” Îngrozit îmi vorbea Miulescu, îngrozit când povestea. Ce-o fi fost, nu ştiu!

Cert este că în luna mai… ne-a pus pe secţii, ne-a împrăştiat, pentru a ne lua la reeducare. Şi a doua zi după ce am ajuns sus mi s-a tras o bătaie soră cu moartea, pentru că unul că confunda [râde]… Eu-l văzusem pe Tali Tomuşa la etajul 1 şi i-am făcut semn cu mâna. Altul a vorbit, de la altă celulă şi a zis că am vorbit eu. Şi a venit sergentul major şi m-a bătut. De altfel, i-a bătut pe toţi.

Şi aveam doi “reeducaţi” în celulă cu mine, care mă trăgeau de limbă. Şi amândoi cunoscuţi: unul Apăvăloaie – nu mai ştiu – fusese închis cu mine. L-am întâlnit pe vărul lui, da’pe ălălalt, ba. Şi unul – nu mai reţin numele… Pe ăla îl cunoşteam, că a făcut închisoare cu mine la Suceava. Adică era bucovinean, nu ştiu de pe unde de loc. Şi după două săptămâni de stat acolo, timp în care te tatonau şi urma pe urmă să intre cu brizdaca, să te ducă la reeducare, ne-a scos la un control medical. Sosise o staţie din asta de micro-radiografie. Pe tot penitenciarul.

Părerea mea este c-a fost opera lui Dumitrescu, care a stăruit, pentru că după ce… Ne-a dus pe fiecare, oi fi avut, n-oi fi avut, nu ştiu. Ştiu că Miulescu avea, era în ultimul grad bolnav de tuberculoză. Şi-am fost reţinuţi mai mulţi.

Mergând cu duba la raze, că ne ducea în serii, cineva cu haina-n cap, să nu ne vedem unul pe altul, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: “Nae – m-am uitat la ghete, că nu-l cunoşteam şi-am dat puţin la o parte – zice: eu-s Aurel!” Aurel, Tacu Aurel era un prieten al meu de la Galaţi cu care fusesem student. El era la Drept, bineânţeles, da’prieteni buni. Şi care mi-a spus: “Vezi, te-aşteaptă Ţurcanu. Nici o vorbă! Pe mine m-a bătut din decembrie, din 10 decembrie până acu’, am trăit între vis şi moarte. Eu nu mi-am dat seama că mai trăiesc!” Şi-a spus: “Nu mai vreau să te compromit, măi Tacule!.” Asta mi-a suflat-o acolo. “Să nu mai vorbeşti. Ai grijă!”

Ei, ne-a făcut micro-radiografia, ne-a dus la supracontrol şi, culmea, că am rămas la supracontrol. Şi s-a făcut un lot, plecând din… A treia zi după asta, nici n-au apucat să facă reeducarea. “Care-ţi auzi” – cum ziceam noi. “Care-ţi auzi bagajul, ia-ţi numele!” [râde] Aşa ziceam, invers… În sfârşit, ne-am coborât jos şi am intrat în duba care ne-a dus la trenul de plecare. Şi-atuncea, sigur, a fost în altă celulă. L-am luat, a mers cu mine. Şi-am fost aşa: Dumitrescu Mircea, unul de la Bucureşti, a fost Aurel Tacu, Cezar Tănase, să-mi amintesc… Un grup de-ăştia… care erau mai aproape de mine. A! Şi Ion Ianolide, ăsta… Dragostan Costică, Eutuşanu Romulus ş.a.m.d. O serie pe care-i cunoşteam foarte bine, îi cunoşteam mai demult, din prima serie, în ’41-’42 cunoşteam o parte… ăştia, ultimii…

Ne-a dus cu duba la Tg. Ocna[12]. Acolo, alt regim, regim de sanatoriu. Dar imediat au încercat reeducaţii să facă reeducare. Respectiv, Nuti Pătrăşcanu, unu’ Formagiu, unu’ Popa, Badale, în sfârşit erau vreo 13-14…cu instrucţiuni precise de la Ţurcanu să facă reeducare.

A doua noapte l-au bătut pe Cezar Tănase, care a venit la mine şi mi-a arătat mâinile vinete. Şi zice: “Bă, cum te-au bătut?”  Pe urmă aicea, nu mai poa’să facă nimic. Îi mănânc cu gâtul… Eu, cel puţin, aşa sunt, impulsiv. Zic: “Mă, dacă deseară te mai bat, strigi şi rupem tot, spargem fereştile, provocăm scandal! Că nu se poate!”       Nu l-au mai bătut în ziua aia, da’… “Soluţia a doua, zic, ar fi bine să ieşi la director, să-i raportezi chiar azi, să nu ajungem ziua de mâine. Că e mai bine să mergem pe cale oficială.” S-a dus şi a raportat şi din momentul ăla a venit directorul şi a interzis orice bătaie, orice ameninţare. Dar după câtăva vreme directorul civil a fost schimbat şi a venit un director… militar. Şi reeducările, sigur, îşi urmau cursul pentru că ofiţerul politic era acelaşi.

S-a făcut acolo un… au început presiuni morale ş.a.m.d.

Eu am fost chemat la o anchetă la Securitatea din oraş, la care m-a anchetat un locotenent major,  Lică Livezeanu – Lovenstein – ăsta a făcut parte dintr-un grup de spionaj. Probabil că în ’52 i-a adunat pe toţi… În ’51, pardon! Prin toamnă… Cu generalul Petruc a fost ceva, o… neregulă între ei. Cert este că ăsta a dispărut. Da’ăsta a apărat oarecum, a protejat pe deţinuţi, ca să nu fie terorizaţi. Totuşi teroarea se executa, venea de sus, că toate erau ordonate.

Şi de la Tg. Ocna am plecat. N-au murit Miulescu şi o bună parte din colegii mei cu care am venit, am plecat la Caransebeş. Unde am stat un an şi jumătate aproape. Şi de-acolo trebuia să mă transfere la Codlea pentru un proces al fratelui meu. Asta în… În ’52 am mers la Caransebeş. În ’53 am plecat spre Jilava. Şi la proces… M-am întors înapoi de la Codlea, după un an de zile…

Faţa B a casetei

 … M-am întors tot prin Jilava. Şi aicea am făcut puţină gălăgie intrând în incintă.  Şi-am auzit o voce. Dac-a fost sau nu Ţurcanu, nu ştiu. “Aici Ţurcanu. Sunt condamnat la moarte! Rog să spuneţi celor pe care i-am… lovit, cărora le-am făcut rău, să mă ierte!” Eu am crezut că înnebunesc.  M-am uitat aşa şi la ăilalţi din jur. Nu-mi venea să cred! “Las’că vin eu la tine    şi-ţi arăt eu moarte! Îţi dau eu moarte!”  – strigă miliţianul, înjurându-l.

Da’pe mine, asta m-a furnicat, m-a frământat mult. Mi-am zis: “Uite ce coincidenţe în viaţa omului.” Şi am zis: “Parcă i-am prevestit că are să moară. Uite c-a ajuns. Oare se gândeşte că-s eu aicea?” Asta raţionam eu, trecând prin curtea închisorii pân’l-a luat pe fugă.

Ei, de-aci m-a trimis la Gherla, Gherla-Aiud. Nu mai spun, grevă şi toate celelalte, nu mai au nici o importanţă…

Să mai spu un amănunt foarte preţios de la Codlea. Deci, ajung la Codlea, la închisoare. Pentru procesul fratelui meu. Într-o zi suntem scoşi la baie. Un grup de circa 20 persoane. Toţi studenţi, amestecătură. Şi când ieşeai din cameră ieşeai în pielea goală, cu prosopul în mână şi cu săpunul. Altceva n-aveai nimic. Ieşim încolonaţi doi câte doi şi sergentul major – îi reţin numele foarte bine minte, Benedec, era ungur – strigă: “Tote lume se meargă în pas către baie!” Şi-am plecat către baie. El, mergând: “Se mergeţi dupe mine!” Toţi mergeam după el. Cine ştia pe-acolo coturile? Nu fusese închisoare, ci o măcelărie, un abator a unui neamţ, care plecase. Şi-l transformase în închisoare.

Când să dăm cotul, apare un ofiţer blond. Mi s-a părut cunoscut. Eu eram chiar în capul coloanei. “Să trăiţi tovarăşe locotenent major!” – îl salută sergentul major. În clipa aia, ăla zice: “Ce-i cu ăştia?” “Să trăiţi, tovarăşe locotenent major, îi ducem la baie.” Banditele: “Tu de unde vii?” “De-aici, din închisoare.” “Nu asta te-am întrebat. Ai fost la Piteşti?” “Da, am fost.” “Ai fost student?” “Da, student.” “Da’tu?”  – pe-al doilea. “Da, şi eu am fost la Piteşti.” “Da’tu?”  “Şi eu am fost la Piteşti.” – era al treilea. Sigur, ăilalţi erau de pe la alte închisori şi de la Canal, din toate părţile. “Ce-aţi vrut să faceţi bandiţilor? Aţi vrut să executaţi ordinele lui Horia Sima? Să compromiteţi Partidul Comunist, mă, cu bătăi şi cu crime?”

Nu ştiu, mi s-a-ntâmplat o revoltă, pe care o am aşa… Eu-s mai tumultuos! Da’aşa, visceral. Mi s-a întors aşa, stomacul şi-am zis: “Domnule locotenent major, nu noi sîntem de vină, dumneata eşti de vină. Dumneata ai fost politic acolo!” Mi-am adus aminte imediat figura. Da, aici, chiar că-l cheamă Iager, c-aşa-i striga sergentul major, da’la Piteşti îl chema Igor. Probabil că numele se schimbau.

Cert este că l-am apostrofat şi i-am spus: “Să ştiţi, fără avizul dvs. nu se putea mişca din celulă în celulă în timpul nopţii. Numai dvs. aţi patronat totul. Ţurcanu şi nimeni, nici un deţinut nu putea face nimic fără avizul dvs. Sunteţi purtătorul şi cheia lucrurilor!” – i-am strigat în faţă, de faţă cu miliţianul. “Aşa vorbeşti, banditulle?” “Da. Şi aţi făcut crime şi toţi cei care fac crime sunt pedepsiţi. Nu scapă nimeni! O să plăteşti şi dumneata, cum plătesc eu crimele cu care, zice-se m-am solidarizat. Da! M-am solidarizat cu cei cu care am fost alături. Da’dumneata ai să le plăteşti de o să-ţi iasă părul prin căciulă!” Cred că învineţisem la obraz, nu alta. Da’ăla a înnebunit, că pur şi simplu a spus: “Tovarăşe locotenent, să-l bagi la <<Neagră>>, să le tai regimul de mâncare.”

Ne-am dus la baie. Ei, de-aicea au început conflicte foarte mari între noi. “De ce-ai vorbit, că uite, acuma ne taie mâncarea!” Şi-aşa, mâncarea în închisoare ştiţi cum era! [râde]. Dară-mi-te să mai tai şi la <<Neagra>>!

Ne-am întors în cameră, n-am zis nimic. Stăteam ca mutu’acuma. Am făcut-o, am făcut-o! Eu-s de vină, ce să fac?! “Lasă, bă, dacă ne omoară, ne omoară!” “Păi da, te omoară pe tine… Nu pe tine, şi pe noi!”  Poziţii… Erau mulţi, amestecătură de deţinuţi acolo [oftează].

A trecut… Până seara nu ne-a băgat la <<Neagra>> schimbul ăla. A venit a doua zi, nu       ne-a băgat la <<Neagra>>. A venit a treia zi din nou schimbul. Şi se deschide uşa, apare sergentul major cu şapca pa cap, cu legătura de chei în mâna stângă, cu dreapta îşi punea în stânga. Şi apare, împingând uşa. Hodi se propteşte… “Hodi, unde asta, profetul?” Ne-am uitat toţi unul la altul. “Hodi, unde asta, profetul? Asta cu mustaţa neagră!” – pe atunci aveam mustaţă neagră, se vede. Şi se uită pe-acolo: “Tote lume la linie!” – adică în picioare, ca să vadă… “Păi dumneata sa vină încoace!” Eu nu ştiam despre ce vorbeşte. “Nu spus dumneata la Iager <<iese păru’pîn căciulă?>>”  Nu mai îmi aduceam aminte. “Da’despre ce-i vorba d-le sergent major?” … Da’ reţineţi, nu-mi venea în minte…Şi-atuncea zice sergentul major: “Chin fost eu de noapte ai spus tovarăş director << Se ai grije, duce la magazie se controleze acolo un bagajul de ţole, de-alea de la mortele!” Da’asta o spunea la toată lumea, în uşă, ca să auzim toţi. “Şi se ştie de la mine că chin vine cineva, eu chem pe tine şi tu aduci bagajele” –  i-a zis directorul probabil acestui sergent major. “Timpul nopţii venit un meşin neagra. Eştit trei ţivile, sunat, ai venit directorul. Intrat cu el în cabinet. Chemat se vina, sunat la mine la portă, dus la el, duce la magazi şi aduce cela bagaj, aici la mine vii în biro. Dus la magazie, dus deschis, dus la el şi pus pachet. Atunci – zis: <<Du-te la Iagero, cheamă la Iagero, vine aici!>> Dus la Iagero, dormea acolo” – probabil în incinta pavilionului. “Şi dus Iageru. Chin venit Iageru, mâinile ridicat sus. <<Dezbrachhe la el ţole, nu vrenic porte uniforme, dezbracă uniforme!>>” Asta ne povestea sergentul major. I-a luat capela, i-a luat hainele, pantalonii şi cizmele. Şi zice: “Dai la el ţole astea.” O desfăcut omul balotul ăla, balotul de la morţi, rămâneau haine vechi. “Pus la el asta: un pantalon rupt, muncat de şoarecele, la bocanci mare ruptele în piciore, pus la el un – asta… româneşte… laibăru’” – e-o haină – “Şi pus la el un pălărie în cap. Chin pus un pelerie, ieşit per prin checiul. Dumneata de unde ştiut ese per pîn checiul?” E, asta l-a impresionat pe el. Că eu sunt profet, pentru că am ştiut că Iagero o să fie… Numai eu vorbisem cu el, alţii… nimeni.

Din clipa aceea s-a purtat într-un mod extraordinar. Adică ne supraveghea, sigur, c-aşa era. Dar noi avem o anumită activitate în celulă. Ne rugam împreună, cântam împreună câte un “Ave Maria”. Aveam un băiat care ştia să organizeze… Era prima dată când eram în grup mai mare, că altfel, 3-4… Şi viaţa nu era chair aşa, era numai ’54, deja se mai înmuiaseră lucrurile.

E, de-aici ne-a trimis la Gherla[13]. Şi la Gherla a urmat iarăşi regimul ăla al lui Guicium de acolo la Aiud. Şi-n 1959, după 10 ani m-am eliberat de la Aiud. Şi alt sergent major, tot ungur… Şi de-acolo din apropiere, cel mai rău sergent major. “Domnule, nu-ţi mai dă drumu’?”  E primul om care a venit să-mi spună că e bătălie în Ungaria în ’56. Ce încredere o fi avut în mine, nu ştiu! Şi-am spus: “Nu ne eliberăm acum…” “Câteva zile, zile… şi plecaţi.”

[întrerupere]

 S.A.: Deci practic regimul se liberalizase, se mai “îndulcise”.

N.I.: Da, se mai “îndulcise” puţin. Şi… deci mi-a povestit ce e în Ungaria, el. A rămas surprins. Dădea pe toată lumea afară din celule – eram 3-4 – îi trimitea la closet cu tineta pentru apă. Şi eu rămâneam în celulă să spăl pe jos… |sta era pretextul. Da’ pe furiş îmi spunea noutăţile politice. Şi io: “Vezi domnule de treabă!” Şi s-a adeverit ce-am spus eu. A trecut ’56-’57-’58-’59. Şi zice: “Gata! Două săptămâni mai ei şi pleci…” “Mai ai numai zece zile…” El număra zilele, eu nu le număram. Eu râdeam.

Finalul: a trecut şi iunie, a trecut şi iulie şi-abia în august a venit într-o zi, zice: “Fă-ţi bagajul, da’nu-ţi dă drumul acasă.” Eu ştiam. Şi-atuncea am coborât jos, m-a urcat la dubă şi direcţia Poarta Albă. La tăiat de pietre. La Poarta Albă. Pe urmă am lucrat acolo la câmp.

Apoi ne-a dus în deltă, la Periprava[14], unde am lucrat la stuf. Acolo m-am şi îmbolnăvit.    Şi-acolo am avut iarăşi un moment foarte greu. Poate merită ăsta de reţinut. Da’uite, sunt obosit şi nu reţin numele acum, trebuia să spun şi la sergent, la ăsta de la Aiud, numele.

Băteam la Morse, eram un “Morsist” de mână forte.  Puteam să povestesc cărţi întregi. Şi acum am înc deprinderea de a lucra…

E, aci un caz interesant. Un bătrân mi-aducea de la stuf – că eram bolnav, degeraţi de pe bacurile alea, dormisem nopţile acolo, distruşi – între noi era un bătrân-bătrân. Faţă de mine, la ora aia avea atunci vreo 68-70 de ani, da’era foarte bolnav. Şi-mi pare rău că nu-i reţin acuma numele. A fost plutonier major. Soldaţii, ca să-şi bată joc de noi au îndreptat este o… în deltă sînt nişte lucruri foarte periculoase de umbalt… un fel de plaur, da’un plaur solidificat oarecum. Însă erau ochiuri de apă. Dacă nu călcai pe iarbă, care mişca şi ea şi nu ştiai să merfi, cădeai în apă. Şi riscai să te-nneci. Eu, fiindcă îs de la ţară, am luat o bucată de lemn – când soldaţii s-au depărtat şi ne-au deschis drumul; am stigat la soldaţi: “Dom’le, nu ne băga pe-acolo, că ne-nnecăm!” Râdeau în bătaie de joc, cu miliţianul. Am trecut călcând numai pe smocurile de iarbă pe terenul ăla. Am fost priul care-am ajuns şi ziceam: “Doamne, scapă-i pe toţi!” Cade unul, cade-al doilea, cade-al treilea, da’se prindeau mai tineri. Cade bătrânu’ăla. Şi, dom’le, săracul, a intrat într-un smârc din ăsta mai larg. A început să intre în apă. Nu se mai putea salva. Şi dădea din mâini şi cum dădea, se scufunda mai tare.

Acum s-au speriat soldaţii, dându-şi seama că aveau răspunderea. Aici era… vorba-ceea: pe deţinut trebuie să-l aperi! “Cine sare?” Dumnezeu m-a ajutat, am sărit eu primul. Şi l-am ajuns, da-i ajunsese apa până aici. Nu mai era speranţă să-l scot afară! Da’am zis: încerc! Şi am pus picioarele pe două smârcuri şi cu-o mână pe un al treilea. Şi cu astălaltă, cu dreapta, l-am prins de umăr, şi-am zis: “Să nu mişti, stai aşa!” Acuma îmi dădeam seama că dacă-l lăsam, se ducea pe acea apă. Cât o fi fost de adâncă apa, habar n-am! Şi-am strigat şi-a venit lângă mine un profesor care-i la Arad acuma, Pecican Petru. M-a ajutat şi am făcut trepied. Şi eu cu o mână a mea pe umărul lui, mâna lui pe umărul meu. Şi cu două mâini îl ridicam… Patruped, nu trepied.

L-am ridicat şi l-am scos din apă şi l-am dus afară. L-am scos afară. După chinuri multe. Acest om într-o noapte m-a chemat la patul lui în infermeria de la Periprava şi mi-a spus: “Ştiu că eşti legionar – redau[15] exact cum a spus – ştiu că ne urâţi pe noi, ceilalţi.”  “Da’de unde ştii? Păi, nu te scoteam de la moarte!” “Da, n-ar fi făcut nimeni ce-ai făcut dumneata. De-aia am încredere desăvârşită în dumneata. Şi-acu’am să-ţi spun un lucru: ori ţi-o fi greu, ori nu ţi-o fi greu, eu trebuie să spun, că nu ştiu dacă mai trăiesc ori ba. Dar ceea ce-ai făcut dumneata pentru mine este viaţă. Da’eu am luat viaţă!” Pe mine m-a cutremurat puţin. “Ştii că eu am fost în echipa de plutonieri care a executat pe Corneliu Codreanu?” “Nu, de unde să ştiu?!”

Şi-atunci, omul mi-a povestit pe-ndepelte cum i-a recrutat maiorul Dinulescu, cum le-a dat bani, cum i-a pregătit special, i-a cazarmat, cum s-a dus cu ei la Râmnicu Sărat şi i-a luat. Şi mi-a spus că el a fost la break celălalt, nu la care a fost Codreanu. Că Căpitanu’ a fost pus într-un break şi ceilalţi în altul. Legaţi de mâini şi de picioare şi cu ştreang la gât.

De fapt, spunea el, zice: “ştreangul l-am avut în buzunar. Şi trebuia la un moment dat, când aprindea lumina, să tragem de ştreang şi să-i ucidem.” Ei, Sîrbu, nu, sau cum îl chema pe ăla care l-a ucis pe Căpitan?

Dumitru Grozea: Sîrbu, da.

N.I.: “Sîrbu, zice, nu l-a executat. <<Dă-mi voie să mai spus ceva camarazilor mei.>> Nu i s-a dat voie.” Da’la început nici unul n-a vrut să execute ordinul. Cică aşa a fost. Şi-atunci a apărut Dinulescu şi-a zis: “Vă-mpuşc pe toţi! Executaţi ordinul!” Şi-au început să-i strângă de gât. Au murit horcăindu-se. Iar Căpitanul a murit printre ultimii încercând să spună: “Vreau să mai spus ceva camarazilor.” “Mori, bandItulle!” Şi ăsta mi-a spus: “Dom’le, am tras cu mâna mea şi-a murit omu’ în mâna mea, l-am strâns de gât!”… Plângea când îmi spunea. Şi zice: “Pe mine nu m-or prins în ’40 că eu am fugit în Bulgaria. Că mă-mpuşcau şi pe mine, ca pe ăla…”  A mai fost unu’la Jilava şi care, cică, l-au prins. Eu habar n-am! Nu cunosc povestea.  Şi mi-a spus că după ce au executat ordinul, cum groapa era pregătită, numa’că i-am băgat… Era făcută dinainte. Dacă eu ştiam tot! Că i-au mai pus să-i deshume odată şi să-i bage în aia unde a turnat betonul. Şi zice: “Am pus pe ei vitriol şi var şi am pus beton. Ne-o chemat şi ne-o dat la fiecare o gradaţie. Deci pe mine m-o făcut plutonier major…”  Nu, plutonier, că era sergent major, l-o făcut plutonier. “Şi mi-a dat parcă 10 mii de lei, nu-mi aduc aminte bine. 10 mii de lei o sumă aşa, care la ora aia erau bani foarte mari. Şi-a zis <<Pleci în concediu>>. A scos pistolul pe masă maiorul Dinulescu. <<Dacă undeva îţi clănţăne gura s-a terminat şi cu tine.>> Şi până azi eu n-am spus nimnui ce-am făcut eu. Şi-am fost în închisoare la Făgăraş şi multă lume m-a întrebat pentru ce-s şi n-am spus nimănui!”

C.V.: Da… Deci ăsta era episodul pe care ţineaţi să-l povestiţi de la Periprava. După Periprava v-aţi eliberat?

N.I.: Da, m-am eliberat. Asta în ’64.