Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 262
NR. DE INVENTAR : 1269
DOCUMENTUL NR. : 942
REALIZATOR : Virginia Călin
DATA INREGISTRARII : 1.07.95
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRARII :
TRANSCRIERE : Octavian Silvestru
DACTILO PC : Daniela Ursu
OBSERVAŢII : Continuă pe caseta 266, Inv. 1276. Corectură Lavinia Ivaşcu
CONŢINUT : Interviu cu LUNGU DUMITRU

– Motivele pentru care Lungu Dumitru a intrat în Mişcarea legionară; doctrina legionară
– Lagărul de legionari de la Vaslui din 1939; uciderea de către autorităţi a 32 de legionari
– Tratative privind participarea legionarilor la guvernare în 1940
– Asasinatele legionare: N. Iorga şi Virgil Magearu
– Rebeliunea legionară în judeţul Prahova
– După 23 august 1944 – “Misiune” a intervievatului la Viena

 *

 Virginia Călin: Suntem în 12 iulie 1995 şi înregistrăm cu dl. Lungu Dumitru, fost membru al Mişcării Legionare având anumite funcţii care i-au permis să ştie multe despre perioada guvernării legionare şi despre evenimente extrem de interesante. Şi ca atare şi foarte interesante şi pentru Secţia de Istorie Orală a Radiodifuziunii.

Dar s-a luăm cu începuturile: dl. Dumitru Lungu în ce condiţii aţi ajuns dv. să aderaţi la Mişcarea Legionară şi ce anume v-a atras spre această organizaţie?[1]                                       

Lungu Dumitru: Spre Mişcarea Legionară m-a atras doctrina ei. Ştiam un lucru: că în Mişcarea Legionară intra un om iar la celălalt capăt trebuie să ieşi un erou! Un erou nu de moment, aşa cum e pe front. Nu! Un erou de durată. Un erou care să lupte cu sine însuşi să facă din el tot ceea ce poate să fie mai bun pe linie omenească. Mişcarea Legionară pentru mine n-a fost o luptă politică. A fost o şcoală. O şcoală extraordinară în care am găsi oameni de o curăţenie şi de o frumuseţe sufletească cum nu mi-am putut imagina că există pe pământ. N-o să uit niciodată pe Puiu Gîrcineanu, pe Valeriu Cîrdu, pe Iordache Nicoară, pe Constantin Stoicănescu. Aceşti oameni pentru mine au fost un model şi-mi pare rău că în lupta care am dus-o cu mine însumi n-am putut niciodată să ajung la înălţimea lor. Acest lucru m-a atras pe mine în Mişcarea Legionară. Lupta cu tine însuţi. Mi-a plăcut şi cântecul. Mă entuziasmam. Mi-a plăcut şi dragostea care era între legionari. Era suficient că auzi că un legionar exista la capătul pământului că să ai pentru el o dragoste nemărginită. Mi-au plăcut multe în Mişcarea Legionară.

C.V.: Deci, în ce an aţi intrat dv. în “Frăţiile de Cruce”?

D.L.: Am intrat în “Frăţiile de Cruce” în 1934.

C.V.: Şi eraţi elev atunci?

D.L.: Eram elev – dacă nu mă înşel – în clasa a V-a a Şcolii Normale din Bucureşti. Am avut ca şef… un frate care a murit pe frontul rusesc. Era capacitate. Un om care niciodată n-a fost premiantul clasei, dar care întotdeauna era ascultat şi urmat de toţi colegii mei. Acesta se chema Bădila Dumitru. Chiar când eram elev, atât la Şcoala Normală din Bucureşti – de unde am fost eliminat – cât şi la Şcoala Normală din Ploieşti – unde am absolvit şcoala – am fost arestat de două ori: o dată am fost arestat la Tâncăbeşti, iar altă dată am fost arestat cu un coleg al meu de clasă şi judecat de Tribunalul Militar din Braşov. În urma achitării am venit şi mi-am dat diploma de învăţător.

C.V.: Deci am înţeles dintr-o conversaţie anterioară că nu aţi profesat ca învăţător tocmai datorită acestei activităţi legionare a dv.[2]

D.L.: Da. Am terminat şcoala în ’38. Urma ca în toamnă să iau un post de învăţător undeva în una din comunele ţării. În loc să mi se dea acest post, dintr-o ambiţie personală, şeful de post din comuna respectivă m-a arestat şi am fost trimis de Legiunea de jandarmi din Călăraşi – Ialomiţa în lagărul de la Vaslui. Aici am cunoscut o serie întreagă de personalităţi pe care n-aş fi bănuit niciodată că poate Mişcarea Legionară să le aibe. Aici am cunoscut pe cei pe care i-au pomenit mai înainte. Am fost martor chiar atunci când au fost ucişi 32 de legionari. Şi nu luaţi la voia întâmplării. Nu. Aleşi!

Tot ce era mai bun între noi, tot ce era mai curat, mai sfânt au fost luaţi. Au fost legaţi câte zece cu nişte frânghii. Li s-a spus că vor fi transformaţi la Lagărul de la Miercurea Ciuc şi în zorii zilei au pornit aşa legaţi câte zece până au ajuns la intrarea în oraşul Vaslui. Aici, ascuns după un gard era lt. Cinghiţă. Care comanda câteva mitraliere. În momentul în care legionarii legaţi au ajuns aici s-au auzit mitralierele. Eu eram cel mai tânăr. Eram în dormitorul 7, care era înspre oraşul Vaslui. M-am suit sus pe geam când am auzit mitralierele. Şi am auzit. Şi mărturisesc lucrul ăsta. Cum strigau legionarii în momentul când a început să păcăne mitralierele. Am auzit strigând: “Trăiască legiunea!” Am auzit strigând: “Români!” Am auzit strigând şi un om care a spus: “copiii mei.” Acesta era un muncitor STB-ist din Bucureşti care avea cinci copii. După ce Cinghiţă a făcut această execuţie am auzit cum… câte un foc de pistol pentru fiecare deţinut ca să fie sigur c-a murit. Cum îi împuşcă în ceafă. La un moment dat, culmea, vedem pe dealurile din jurul lagărului soldaţi care veneau unul lângă altul. Ce se întâmplase? Ultimul care fusese legat era Tudose şeful studenţimii de la Iaşi. Acest Tudose era un om voinic, nişte muşchi de atlet. El fiind legat ultimul iar gloanţele lovind în sfoara cu care era legat, s-a dezlegat, a sărit de pe şosea şi a fugit în porumbul care era în dreptul şoselei. Înconjurase lagărul cu un regiment întreg din Vaslui. Când au văzut că lipseşte  unul au început  adune, să adune până când Tudose a venit în locul în care erau cei împuşcaţi cei 32. Şi aici s-a descheiat la cămaşă şi a spus: “Puteţi să mă omorâţi! Trageţi în mine!” Şi atunci Cinghiţă a scos pistolul şi a tras în el trei focuri. Aşa a murit Tudose. Aşa au murit cei 32 de legionari. Mai mult, la ora 8-9  dimineaţa ce se întâmplă? O ploaie caldă începe să cadă din cer. Era ploaia prin care cei 32 de legionari erau spălaţi înaintea morţii. Cinghiţă vine la sârma ghimpată şi spune “Noaptea viitoare urmaţi voi!” Mai eram circa 40 de legionari în închisoare. Mai mult, ştiam că între aceşti oameni erau câţiva şi îndeosebi Puiu Cîrcineanu care se rugau cu o putere extraordinară. Noi făcusem acolo o cameră mică – cameră de rugăciuni. Un pictor dintre noi – pictorul Chiva, moţ – pictase învierea Domnului. Acolo în acea cameră, la ora 12 noaptea, întotdeauna întâlneam pe un om care se ruga cu o putere extraordinară: acesta era Puiu Gîrcineanu. Parcă-l văd şi acum. Deschid uşa încet să nu tulbur pe cei care se rugau. Puiu era în genunchi – se uita la Isus Cristos cum învia. Părul lui strălucea. Avea categoric o aureolă în jur. Întotdeauna la 12 noaptea văzând acest lucru îl găseam acolo pe Puiu Gîrcineanu. Se cânta mult în această puşcărie. Aveam voie să facem acest lucru. Se vorbea foarte mult despre omul nou. Acolo am învăţat eu şi am acceptat total mişcarea legionară. N-am să uit niciodată ceea ce spunea Puiu Gîrcineanu, Valeriu Cîrdu, profesorul Stoicănescu şi mulţi alţii.[3]

C.V.: Deci, din lagărul de la Vaslui v-aţi eliberat în primăvara anului 1940. Apoi, dumneavoastră aţi participat  – am înţeles eu – alături de doctorul Noveanu la tratativele privind participarea Mişcării Legionare la guvern. Asupra acestui episod vă rog să…

D.L.: Da. Când a ţinut aceste tratative Noveanu pe care eu îl cunoşteam încă de la lagărul de la Vaslui, am fost martor. Ele s-au ţinut la Inspectoratul Jandarmeriei care este pe Ştefan cel Mare. Mi-amintesc că Mihail Ghelmegeanu care era ministru de interne şi era martor la aceste tratative ne-a vorbit foarte mult despre Carol al II-lea. După ce a terminat Ghelmegeanu de vorbit s-au înscris la cuvânt mai mulţi. Între alţii au fost Lae Lupu de la Alba Iulia. Lae Lupu care era avocat de profesie i-a spus lui Ghelmegeanu: “De ce veniţi acum după ce l-aţi omorât pe Căpitan? De ce veniţi acum? De ce n-aţi venit până acum? Dacă aţi văzut că Mişcarea Legionară are o mare valoare şi a cucerit tot tineretul ţării, de ce l-aţi omorât? De ce?”

La care Ghelmegeanu n-a mai zis nimic, numai a promis că va da drumul la toate închisorile, la toate lagărele. Că vor fi toţi reintegraţi în funcţiile pe care le-au avut şi de aici încolo prigoană nu va mai fi. Lucru de care nu s-a ţinut de cuvânt.[4]

C.V.: În 1940, cu ocazia venirii Legiunii la conducerea statului dv. aţi deţinut funcţia de…

D.L.: … Inspector şcolar. Am îndeplinit funcţia de subinspector şcolar de cancelarie. În această funcţie pe care n-am dorit-o. Şi n-am dori-o pentru că eram prea tânăr, abia terminasem şcoala în ’38. Şi îmi dam seama că o să am de-a face cu învăţători mult mai bătrâni, cu mult experienţă. Ori credeam că nu voi putea face faţă lucrurilor. N-am stat decât timp de două luni. După două luni, mergând la Ministerul Educaţiei Naţionale am cerut să fie retras din învăţământ un anumit învăţător care ducea o viaţă total imorală. Şi atunci am demisionat din postul pe care îl aveam şi pe care nu-l doream. N-am fost legionar ca să ocup posturi. Am fost legionar ca să schimb omul rău din mine. De aceea m-am făcut legionar.

C.V.: Dar în perioada în care dv. eraţi în judeţul Prahova şi nu aţi mai deţinut funcţii pe linie de stat, dar aţi deţinut funcţii în Mişcarea Legionară. În noiembrie 1940 s-au produs asasinatele, asasinarea lui Iorga şi lui Madgearu. Dv. eraţi în judeţul Prahova şi am înţeles că atunci l-aţi întâlnit pe Horia Sima.

D.L.: Da. Când s-a asasinat Iorga şi Madgearu, la miezul nopţii mă găseam la Chestura de Poliţie. Chestura de Poliţie era dusă de un legionar – Paul Cojocaru. Eram acolo. Auzisem de anumite întâmplări. La un moment dat vine ca un fulger – asta-i realitatea – Horia Sima. Se opreşte o maşină brusc în faţa Chesturii. Coboară Horia Sima. Intră în Chestură. Ne găseşte pe noi şi întreabă: “Unde-i Iorga?” Era congestionat. “Unde-i Iorga?” Noi nu ştiam nimic. Cert este că Horia Sima n-a avut totală încredere în noi şi a mers în Chestură din cameră în cameră. Absolut în toate camerele, ca să fie sigur că Nicolae Iorga nu este la Chestură. S-a suit în maşină şi a plecat la Câmpina. Şi ştiu că la Câmpina s-a dus la Marin Stănescu care era Prefectul judeţului Prahova. Şi acolo aceeaşi întrebare a pus-o. N-a ştiut nimic de uciderea lui Nicolae Iorga. Acesta-i adevărul pe care-l mărturisesc. Dacă ştia ceva oprea acest lucru.

C.V.: Dv. i-aţi cunoscut pe membrii echipei care i-au asasinat pe Iorga şi Madgearu?

D.L.: Am cunoscut pe Traian Boieru. Nu ştiu dacă ceea ce a făcut nu este o influenţă a nu ştiu cărui neamţ. Nicolae Iorga luase atitudine totală împotriva nemţilor. Nemţii ştiau acest lucru. Nu ştiu la îndemnul cui a făcut aceasta. Dar este cert un lucru: în nici un caz Horia Sima n-a ştiut de acest lucru. Nici de Madgearu şi nici de Nicolae Iorga.

C.V.: Pe alţi membri ai echipei nu aţi cunoscut?

D.L.: Am auzit că au fost mai mulţi: vreo 6-7. L-am cunoscut pe Datcu, care era o fire impulsivă. Era avocat. Nu ştiu cât a contribuit şi el la uciderea lui Iorga. Dar ştiu că a făcut parte din acea echipă.

C.V.: Aţi discutat cu el după ce se produsese asasinatul?

D.L.: Cu cine?

V.C.: Cu Datcu.

D.L.: Nu. N-am discutat. Pentru că după ce s-a produs asasinatul Datcu n-a mai apărut la organizaţia de Prahova. N-am discutat nimic cu el. Însă bănuiesc c-a fost din spusele altora. Că a fost unul dintre componenţii acestei echipe. Şi pentru că sunt mulţi care cred că au fost două echipe separate. Şi să spun un lucru: Traian Boieru urmase Academia Comercială. L-a avut ca profesor pe Virgil Madgearu. Îl cunoştea foarte bine şi ştiu că de multe ori acest Traian Boieru avea legăuri cu Virgil Madgearu. De aceea nu cred că au fost două echipe. În nici un caz nu au fost două echipe, ci una singură. Aceeaşi echipă l-a ucis şi pe Madgearu şi pe Nicolae Iorga.

C.V.: Cu Boieru aţi discutat după…

D.L.: Cu Boieru am discutat când am fost la Viena. Ne-am întâlnit într-o cafenea. Soţia lui Boieru este din sat cu mine. O femeie excepţională. Are şi un copil. Am vorbit cu el la Viena despre uciderea lui Iorga. Boieru ştia un lucru: ştia că cel care a fost ucis – căpitanul Mişcării Legionare se datora în cea mai mare parte lui Nicolae Iorga. Dacă Nicolae Iorga ar fi spus un singur cuvânt lui Carol al II-lea, Căpitanul n-ar fi fost asasinat. Ori Iorga a îndemnat la această ucidere. A avut o serie de ieşiri total duşmănoase nejudecate. A fost un mare istoric, dar ca politic a fost o nulitate. El este acela care în timpul guvernării lui a aplicat curbe de sacrificiu învăţătorilor. Iar la Constanţa când un învăţător l-a întrebat: “Ce să facem? Murim de foame!”  a spus: “Aruncaţi-vă în mare!”  Ăsta a fost Iorga.

C.V.: Deci, în acea cafenea la Viena, Boieru vă spunea că a hotărât acest lucru pentru că…

D.L. : … el nu spunea că a fost îndemnat de cineva. Nici de Horia Sima, nici de nemţi. Dar el vroia să arate că istoricul Iorga, ci şi omul politic care a contribuit mult la uciderea Căpitanului. Nu mi-a spus niciodată Traian Boieru că ar fi fost manevrat de nemţi sau de ştiu eu cine. Nu. Dar cert este că aici, la Viena, Horia Sima era total împotriva lui Traian Boieru. Nu-i putea ierta uciderea şi a lui Madgearu şi a lui Nicolae Iorga. Era un lucru pentru care Mişcarea Legionară n-a avut decât de suferit extraordinar. Orice om care nu cunoaşte Mişcarea Legionară este suficient să i se spună că Iorga a fost ucis de legionari ca el să creadă acest lucru şi să fie împotriva legionarilor. De aceea Horia Sima n-a fost în apropierea lui Traian Boieru. N-a fost cel care să-l îndemne pe Boieru să facă acest lucru.

C.V.: Dar nici nu a dezavuat public.

D.L.: Ştiu că atunci, după ucidere imediat, Horia Sima a luat o atitudine contra uciderii lui Nicolae Iorga. Ştiu acest lucru. Lucru după care îmi amintesc a fost dat şi în ziare.

C.V.: Dar cu Hori Sima aţi discutat  şi acest aspect când ai fost la Viena?

D.L.: Nu. Nu am discutat acest aspect. Nici nu vroiam să-l mai amărăsc şi eu aducându-i aminte de un fapt reprobabil. [5]

C.V.: Deci în 1940, în perioada rebeliunii dv. eraţi la Chestura Poliţiei din Ploieşti. Vă rog să ne relataţi cum aţi văzut dv. că s-au desfăşurat lucrurile.

D.L.: În 1940 la rebeliune mă găseam la Chestura din Ploieşti împreună cu Mişu Tase şi o serie întreagă de legionari. A venit un colonel cu o hârtiuţă scrisă în care se spunea că e numit chestor. Întrucât chestorul nu putea fi numit de un general, semna acea hârtie generalul Razin. Trebuia numit de ministrul de interne. Noi ne-am opus. N-am vrut să-i dăm în primire Chestura. Acest colonel care venea însoţit de o echipă de soldaţi a fost tratat omeneşte. Li s-a dat de mâncare şi lui şi soldaţilor. Însă până la urmă, cedând Mişcarea Legionară, a ajuns chestorul judeţului Prahova. Nu poate niciodată acest om să se plângă că ar fi fost… că ar fi avut cineva vreo comportare neloială cu el. În timpul aşa-zisei rebeliuni – care nu e pornită de Mişcarea Legionară cum se spune, ci rebeliunea e pornită de Ion Antonescu. Ca dovadă noi ne apăram drepturile care le aveam, că era regim naţional-legionar.

V.C.:  Dar despre evenimentele care s-au petrecut la Prefectură?

D.L.: La Prefectură a venit Victor Silaghi – era şeful judeţului în acea vreme – de la Bucureşti. Au luat un grup de legionari. Şi s-a dus la Prefectură. Când a pus mâna pe clanţa de la intrare, geamurile s-au spart şi de jos de la subsolurile Prefecturii au tras cu arme automate. Victor Silaghi a căzut. A căzut şi Badea Popescu. Iar al treilea Costică Dumitrescu s-a retras pentru că a fost împuşcat… glonţul în partea de jos a gâtului. El nu a murit. Ceilalţi doi au murit pe loc. Atât Badea Popescu cât şi Victor Silaghi.

 Faţa B

 C.V.: … în timpul rebeliunii Mişcarea legionară, deşi îndepărtată de la mişcarea statului. Şi dv. v-aţi preocupat de organizarea ei – să spunem – în clandestinitate.

D.L.: După rebeliune în timp ce fostul şef de judeţ – Mişu Tase – cu o serie de legionari se găseau la Consulatul german din Ploieşti, am fost chemat, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă să plec cu ei în Germania. N-am acceptat lucrul ăsta, n-am plecat şi am rămas mai departe în Ploieşti.

Eu nu eram din Ploieşti. Eram din Ialomiţa. La mine n-aveau unde să mă găsească Siguranţa, Poliţia, prin Ploieşti. De aceea m-am ocupat de organizarea judeţului Prahova. Am luat legătura cu toţi foştii şefi de secţie, cu toţi cei de la rafinării şi am organizat acest judeţ timp de câţiva ani de zile. Mai mult, la un moment dat eram judeţul cel mai puternic din ţară. Aveam încadraţi peste 1000 de legionari. În ultimul timp, adică prin ’44, pentru că se produsese nişte arestări mai masive şi eram oarecum total descoperit, am trimis în Prahova doi oameni care să reia organizarea judeţului. Acesta a fost Drăgan, inginerul Drăgan şi inginerul Jijie Gheorghe. Ei s-au ocupat cele câteva luni care au mai rămas cu organizarea judeţului – cele câteva luni care au mai rămas până la 23 august. Iar 23 august pe mine m-a găsit în închisoarea de pe Uranus, unde eram de două luni de zile arestat.[6]

C.V.: După 23 august aţi fost imediat eliberat?

D.L.: Da Am fost imediat  eliberat şi am spus că am luat imediat legătura cu Titi Gâţă şi am plecat la Timişoara ca să putem ajunge la Horia Sima.

C.V.: Deci aţi plecat împreună cu Titi Gâţă.

D.L.: Titi Gâţă era şefa femeilor din ţară. Iar Ion Sadoveanu, al doilea cu care am plecat fusese şeful “Frăţiilor de Cruce.”

C.V.: Ce anume vă îndemna pe dv. în acele condiţii de dezorganizare să plecaţi din Bucureşti spre Timişoara?

D.L.: M-am hotărât să plec spre Timişoara pentru că Titi Gâţă luase legătura cu Ilie Vlad Sturdza care era ginerele generalului Avramescu. Iar generalul Avramescu la ora respectivă conducea armata Ţării Româneşti. Ilie Vlad Sturdza luând legătura cu Titi Gâţă i-a spus că generalul Avramescu oricând este gata  să treacă de partea Mişcării Legionare să închidă Ţara Bîrsei şi acolo să dea o luptă pe viaţă şi pe moarte între comunişti şi legionari.

Şi am plecat trei care ştiam acest lucru: Titi Gâţă, Ion Sadoveanu şi eu. Au încercat să treacă graniţa Titi Gâţă cu o maşină mică. Nu s-a putut. A încercat să treacă graniţa Ion Sadoveanu. Nu s-a putut. Pentru că se dase nişte lupte la Timişoara. Ajunseseră nemţii până în apropierea gării Timişoara. Se retrăsese nemţii şi armata română înainta. Deci rămăsese un gol de front. Golul acesta de front mergea pe şoseaua care mergea la Foieni-Cruceni. Două comune mari din sudul Banatului. Eu am pornit singur pe această şosea. Şi am ajuns la Foieni ocolind satele prin care treceam. Mă temeam de jandarmi. Ajungând la Foieni am stat ascuns mai mult timp în nişte porumbişti şi venind noaptea am mers către graniţa iugoslavă. La un moment dat am întâlnit un pietroi mare. De o parte a pietroiului era litera “R” iar pe altă parte “I”. Mi-am dat seama că este graniţa. Am ajuns în primul sat din Serbia. Aicea am întrebat dacă exista vreun Serviciu Secret al nemţilor. Am fost îndrumat la o anumită casă unde am luat legătura cu un ofiţer neamţ. I-am spus ofiţerului neamţ anumite lucruri despre hotărârea unui anumit general român, fără să-i spun nume, care ar vrea să treacă de partea nemţilor, contra comuniştilor.

Atunci acest ofiţer m-a suit într-o maşină şi m-a dus la Vîrşeţ, în Banatul Sîrbesc. La Vîrşeţ am întâlnit doi oameni pe care-i cunoşteam şi care mă cunoşteau: Roşu Octavian care a fost şeful judeţului Caraş-Severin şi Ilie Rota care a fost prefectul judeţului Arad. Le-am spus despre ce este vorba. Amândoi au ajuns la concluzia că-i depăşeşte problema şi nu ei pot hotărî ceva în acest sens. Şi au spus locotenentului care mă însoţea – neamţ – că la Budapesta se găseşte Nicolae Pătraşcu că poate să ne lămurească. Şi am pornit la Budapesta cu maşina neamţului. Aici am găsit pe domnul Nicolae Pătraşcu. Era înconjurat de 10-15 oameni. Am spus că am să-i comunic un lucru foarte important, dar numai între patru ochi. Fiind şi neamţul de faţă i-am spus exact cum stau lucrurile. În legătura cu generalul Avramescu dl. Pătraşcu mi-a dat acelaşi răspuns pe care mi l-a dat Rota şi cu Roşu. Trebuie să mergi la Viena. Să vorbeşti cu Comandamentul. Şi am plecat însoţit de neamţ la Viena ca să stau de vorbă cu Horia Sima.

Radio România