Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 266
NR. DE INVENTAR : 1276
DOCUMENTUL NR. : 942
REALIZATOR : Virginia Călin
DATA ÎNREGISTRĂRII : 17.07.95
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRARII : 26.07.95
TRANSCRIERE : Octavian Silvestru
DACTILO PC : Daniela Ursu
OBSERVAŢII : Continuare a casetei 262. Corectură Lavinia Ivaşcu
CONŢINUT : Interviu cu LUNGU DUMITRU

– Întâlnirea cu Horia Sima la Viena
– Paraşutarea lui Lungu D. în ţară
– Organizarea unui grup de legionari în M. Ciucaş
– Arestarea legionarilor de pe Ciucaş
– Înţelegerea din Ana Pauker şi N. Pătraşcu
– Lungu Dumitru acceptă să colaboreze cu Securitatea

*

 Virginia Călin: Suntem în 17 iulie 1995 şi reluăm înregistrarea cu domnul Lungu Dumitru respectiv episodul călătoriei la Viena pentru a lua legătura cu Horia Sima şi a-i explica care este dorinţa generalului Avramescu. Deci, data trecută dv. aţi ajuns la Viena. Vă rog să reluaţi relatarea acestui episod.[1] 

Dumitru Lungu: Ajungând la Viena mi s-a făcut imediat legătura cu comandantul Horia Sima. Am vorbit cu dânsul mergând pe stradă. De ce?  Pentru că Horia Sima era omul care a activat foarte mult clandestin şi era obişnuit cu strada. I-am spus tot ce ştiam în legătură cu generalul Avramescu. Mai mult abia acum am spus tot adevărul. Până acum, atâta timp cât m-a însoţit acel ofiţer german am căutat să acopăr anumite lucruri. Nu aveam încredere în germani. Îi ştiam mândri, îi ştiam că ei vor să facă totul. Şi am stat de vorbă cu comandantul. Şi i-am spus exact tot ceea ce ştiam despre generalul Avramescu. Ştiam că acest general vroia să intre să închidă Ţara Bîrsei, că el era comandantul întregii armate româneşti. Ori vroia să facă din Ţara Bîrsei o rezistenţă cum nu a mai fost alta. Era ocrotit de munţi, avea toate planurile făcute – cel puţin aşa ştiam la ora aceea – şi dorea acest lucru. Vroia numai să ştie dacă Mişcarea Legionară – respectiv Horia Sima – e de acord cu lucrul acesta. I-am spus, m-a ascultat tot timpul cu foarte multă atenţie. Tot atunci, după ce i-am spus tot ce era în legătură cu Avramescu am mai discutat şi alte lucruri. Între altele mi-a spus că nemţii într-un fel oarecare caută să-l forţeze să facă un guvern în exil. Horia Sima era total împotriva acestui guvern în exil. I se părea ceva fantomatic. Totuşi nemţii trăgeau în fel şi chip de el să facă acest guvern. M-a întrebat într-o doară: eu ce părere am dacă face un guvern. Realitatea este că eu am fost de la început de acord să facă acest guvern. Pentru că va fi un guvern anticomunist şi noi arătăm prin acest guvern că Mişcarea Legionară aşa cum a fost  încă de pe vremea Căpitanului din 1919 e contra comuniştilor, total împotriva comuniştilor.

Nu ştiu cât m-a ascultat. Cert este că până la urmă a luat naştere acest guvern. Şi am stat în Viena timp cam de 3-4 săptămâni. Timp în care am fost chemat de câteva ori de Horia Sima pentru că eu cunoşteam lucrurile din ţară cum au fost.

Dar, la un moment dat sunt chemat urgent. Merg la Horia Sima şi îmi spune ceea ce a făcut generalul Chirnoagă. Avramescu, tot aşteptând un răspuns la ceea ce cerea lui Horia Sima – că Avramescu vroia să închidă Ţara Bîrsei numai atunci când nemţii vor contra-ataca şi vor ajunge din nou la graniţa Ţării Româneşti. Pentru că Horia Sima nu vrea să facă din Mişcarea Legionară carne de tun pentru nemţi. Generalul Chirnoagă se predase. Aşa cum s-a predat şi cum ştie toată lumea. Am fost chemat să-mi spună. “Ai avut totală dreptate! Tot ce mi-ai pus mi-a confirmat Chirnoagă. Dar acuma voi face totul pe altă cale. Chirnoagă are mult mai multe posibilităţi.” [2]

Şi pentru prima dată Horia Sima îmi spune: “O să plece curând în ţară Pătraşcu cu o echipă, două. Vrei să mergi în ţară?”

În faţa acestei întrebări categorice eu i-am spus: “Domnule comandant, eu sunt legionar. Vă rog să-mi ordonaţi şi plec imediat în ţară.”

Încă mai păstram legătura cu ofiţerul neamţ. Mai păstram această legătură. Şi Horia Sima mă îndeamnă să-i promit neamţului că vreau să plec în ţară. De aceea acest ofiţer mă duce la aeroportul din Viena şi acolo constată că nu mai au paraşute care să se deschidă automat.

C.V.: Numai o clipă. Înainte de a ne relata peripeţiile drumului spre ţară, dv. spuneaţi în discuţia anterioară că la Viena aţi mai avut şi alte întâlniri cu Horia Sima. Şi despre aceste întâlniri dacă mai aveţi dv. ceva de adăugat. Ştiu că ne-aţi relatat puţin despre acea întâlnire de la cafeneaua în care s-a evocat momentul asasinării lui Iorga.

D.L.: Da.

C.V.: Deci, despre alte întâlniri care vi se par că sunt relevante.

D.L.: În aceste întâlniri pe care le-am avut cu Horia Sima – spun că de 7-8 ori m-am întâlnit – cel mai mult am discutat despre modul cum erau organizaţi legionarii în ţară. Cunoştea ceva, dar nu cunoştea exact totul cum se desfăşurase. Pentru că în timpul lui Antonescu în ţară Mişcarea Legionară a avut mai mulţi comandanţi. Mai mulţi şefi – ca să spun. Şi comandantul ştia câte ceva, dar nu ştia exact cum a fost. Ori toate discuţiile noastre în afară de cea cu Avramescu au fost numai în legătură cu aceşti şefi care condusese organizaţia legionară.

C.V.: Dacă aţi putea să detaliaţi puţin.

D.L.: Spre exemplu unul dintre şefi cum a fost Corbuţiu, cum a fost Baciu, cum a fost Costică Dumitrescu şi alţii care au mai fost… Iosif Costea, ştia de fiecare câte ceva. Dar nu era informat în mod precis ce-au făcut şi ce au urmărit fiecare. Între altele, ştia că în timpul lui Corbuţiu, când a venit o echipă de fotbal nemţească în ţară, la Stalin, s-a cântat Sfânta tinereţe legionară. Dar nu ştia că au fost arestaţi atuncea sute de tineri care au stat prin puşcărie datorită acestui cântec. Spun, aşa, unul dintre episoade. Alte lucruri cu Horia Sima n-am mai discutat, ci numai în legătură cu organizarea din ţară a Mişcării Legionare.

C.V.: Dar în legătură cu perspectiva reorganizării mişcării şi a rolului pe care îl vedea el.

D.L.: Acuma, când Horia Sima mi-a spus dacă vreau să plec în ţară, mi-a pus în vedere un lucru. Că dacă ajung în ţară să iau legătura cu toate partidele politice: cu ţărăniştii, cu liberalii, cu toţi cei care sunt împotriva comuniştilor. Tot ce este anti-comunist trebuie mobilizat. Luat legătura cu ei şi angrenaţi în lupta anticomunistă. Aceasta am avut eu dispoziţie de la Horia Sima. Ba mai mult, la un moment dat, mi-a spus că ar fi posibil să ne ascundem şi în munţi. Dar niciodată în grupuri mari. Ci în grupuri de câte zece oameni. Şi fiecare echipă de câte zece oameni să aibe un conducător.

C.V.: Şi coordonator al acestor grupuri cine urma să fie?

D.L.: Coordonator al tuturor acestor grupuri care au şi fost în ţară până la urmă, după ce a venit Pătrăşcanu, au venit o serie de echipe din Germania care s-au unit cu oamenii care activau în ţară, iar cel care conducea aceste grupe era Nicolae Pătrăşcanu care-şi aranjase sediul la Braşov. Al doilea om care a avut comanda acestor grupe a fost Costică Stoicănescu, un om foarte capabil, care şi-a fixat domiciliul în Bucureşti. Deci noi, aceste grupe, aveam două legături, fie cu dl. Stoicănescu care era în Bucureşti, fie cu Nicolae Pătrăşcanu care se găsea la Braşov.

C.V.: Deci, să revenim la momentul întoarcerii în ţară.

D.L.: Venind în ţară primul lucru de care m-am îngrijit a fost nu să fac spionaj, nici prin fundul gândului nu mi-a trecut vreodată să fac spionaj în favoarea nemţilor. Nu! A fost acela de a asculta cuvântul lui Horia Sima, de luptă împotriva comuniştilor, cu toate mijloacele posibile.

C.V.: Spuneaţi înainte de a vă întrerupe eu că aţi mers la aeroport şi că aţi aflat că nu puteaţi fi paraşutat. În cele din urmă…

D.L.: Am spus că am ajuns la aeroport şi că aici a constatat ofiţerul german că nu au paraşute automate. Am fost interogat dacă vreodată am călătorit cu avionul, dacă vreodată am fost paraşutat. N-am fost nici paraşutat şi nici cu avionul nu mersesem în viaţa mea. Sunt întrebat la un moment dat de unul din ofiţerii nemţi de la aeroport dacă aş accepta să mă lanseze totuşi cu paraşuta care se va deschide datorită unui buton – era la piept – numărând până la zece. Şi la numărul zece să trag de butonul respectiv ca să se deschidă paraşuta. De ce? Pentru că mi-a spus acest ofiţer neamţ că nu oricine care are paraşută automată acceptă să se lanseze. Şi cum eram eu prima dată să mă lanseze şi la numărul zece să trag acea verigă care exista, am fost de acord şi aşa numai să plec în ţară. Pe mine mă interesa nu ce vroiau ei, ci ce trebuia să fac din ceea ce mi-a spus Horia Sima.

C.V.: Când aţi fost la avion mai erau şi alţi legionari?

D.L.: Am mers la avion singur. Acest avion era un avion special. Era avion de spionaj. Când te lansai nu te lansai ieşind pe o uşă la orizontal. Nu. Avea în fund un capac. Se trăgea acest capac. Te aranjai cu mâinile amândouă într-o parte şi alta a golului respectiv şi când ţi se făcea un anumit semn îţi dădeai drumul. Că până la urmă n-am fost lansat cu paraşută din asta normală, nu automată, ce-au făcut? M-au dus la Budapesta. M-au dus la Budapesta cu avionul. De ce? Am bănuit că să mă obişnuiesc cu mersul în avion. Şi m-au dus la Budapesta numai după ce aicea la aeroportul din Viena am văzut 3-4 ofiţeri germani stând de vorbă în afă…… de mine. Probabil cu avionul la Budapesta. E distanţa asta între Viena şi Budapesta ca să fiu obişnuit cu avionul. Ajuns la Budapesta am fost cazat o săptămână, două, într-o anumită casă unde erau cazaţi şi alţi germani; ca într-o bună zi să fiu luat, dus la aeroportul din Budapesta. Mi s-a dat o paraşută automată. M-am suit în avion. În avion s-au mai suit trei-patru, dar nu legionari. Erau doi sârbi şi doi bulgari.

C.V.: V-aş ruga să încercaţi să precizaţi momentul, luna când se întâmpla.

D.L.: N-aş putea spune exact luna, dar în mod sigur era sfârşitul lui decembrie – începutul lui ianuarie. Când m-am suit în acest avion. Când am ajuns în partea sârbă unde trebuiau cei doi sârbi să sară cu paraşuta, aceştia n-au vrut. Am ajuns la bulgari – bulgarii au sărit. Şi până la urmă, la Turnu-Severin, avionul a făcut un cot – parcă văd şi acum – a tras de jos în noi, pentru ne-au sesizat antiaeriana. Nu ne-au atins. Am ajuns în apropiere de Bucureşti. Aviatorul respectiv   m-a luat şi printr-un hublou mi-a arătat Bucureştiul. Şi am văzut atunci pentru prima dată Bucureştiul de la înălţime, cu luminile aprinse, parcă era straturi-straturi-straturi de case şi de blocuri.

Şi când am ajuns în dreptul comunei Ştefăneşti – este acolo un câmp – eu am cerut să fiu paraşutat la Ştefăneşti. Şi de ce am cerut? Pentru că în apropiere se găseşte un crâng – de Ştefăneşti… crângul lui Bot parcă-i spune. Şi lângă acel crâng cunoşteam pe un om care avea casa. Într-adevăr avionul a făcut un ocol şi la un moment dat văd pe ofiţerul neamţ că face semn să mă lansez. Mi-au dat drumul în gol, ca la un moment dat să simt o zguduitură. Şi de unde când mi-am dat drumul în gol îţi dădeai cu capul în jos, de data asta la zguduitură m-am întors, am fost cu capul în sus şi picioarele în jos. Mai ştiam de la ofiţerul neamţ un lucru: când ajung la 5 m de pământ să fandez, ca nu cumva să cad cu picioarele jos pentru că îmi rup picioarele. În adevăr, la un moment dat m-am uitat, am văzut ceva mai închis la culoare, am zis că e pământul. Am fandat şi n-am mai ştiut nimic de mine.

Ce s-a întâmplat? Sub mine apăruse nu pământul, ci un pom mare, în mijlocul câmpului. Şi eu când m-am uitat în jos m-am trezit cu picioarele în sus şi cu ceafa într-un mic lac. Plouase în noaptea respectivă. Cu greu mi-am adus aminte cine sunt. Şi ce-i cu mine. Imediat cu mi-am revenit – cred că au trecut cel puţin 20 de minute, o jumătate de oră, o oră. Am îngropat paraşuta aşa cum aveam dispoziţii. Am văzut că în faţa mea e o comună. Nu ştiam, nu aveam siguranţa să este Ştefăneşti. Cert este că am ocolit pe margini Ştefăneştii, n-am intrat pe şoseaua din centru, pentru faptul că oricând puteam întâlni un jandarm sau pe cineva. După ce am trecut de Ştefăneşti am luat-o pe şosea, spre Bucureşti. Am avut o oarecare siguranţă că e Bucureştiul. Puţin cunoşteam Ştefăneştiul. Am ajuns într-un loc în care erau cocenii tăiaţi şi făcuţi glugi. Obosit, probabil şi emoţionat, m-am băgat într-o glugă de coceni, unde am adormit. M-am trezit tot noaptea, dar auzeam cum vin spre mine fel de fel de oameni. De ce? Mai târziu m-am lămurit. Bătea vântul şi cocenii fiind uscaţi aveai impresia că vin valuri de oameni către tine.

C.V.: După această aterizare cu peripeţii v-aţi deplasat la Bucureşti.

D.L.: Aşa. Am mers nu la Bucureşti, lângă crângul respectiv. Am intrat în crâng şi am ajuns la şoseaua care merge de la Bucureşti la Ploieşti. Aici cunoşteam pe cineva care avea casă pe şosea. Am intrat la acesta în casă…

C.V.: … acesta fiind tot un legionar?

D.L.: … tot un legionar.

C.V.: Şi numele lui? Acuma nu mai contează.

D.L.: … nu ştiu. Nu-mi mai amintesc numele lui precis. Probabil dacă mă gândeam mai mult de-acasă vă puteam spune. Acuma nu se  mai pune problema de prudenţă. Cert este că pe soţia lui am trimis-o în Bucureşti. Am trimis-o să ia legătura cu Lucia Staicovici care ştiam că are legătură cu Titi Gâţă.

Şi după câteva ore în timpul zilei m-am pomenit cu Titi Gâţă cu o maşină mică. M-a luat şi m-a adus în Bucureşti unde am stat tot timpul ascuns. Prima casă în care am intrat a fost casa lui Şuţea.[3]

C.V.: Deci aş vrea… aţi ajuns la Bucureşti. Şi dv. veniserăţi să luaţi legătura cu unul dintre… Stoicănescu sau Pătraşcu şi să formaţi un grup. Şi am înţeles că aţi activat  în Munţii Ciucaş.

D.L.: Da. Acuma venind la Bucureşti, chiar când mergeam cu maşina mică, când am intrat în Bucureşti cu Titi Gâţă, am întrebat: “Stoicănescu a sosit în ţară?” – pentru că Stoicănescu n-a venit paraşutat, Stoicănescu a trecut prin linia frontului. Şi Horia Sima nu ştia dacă a sosit în ţară sau n-a sosit sau cumva a fost împuşcat pe linia frontului. Lucru de care îmi spusese Horia Sima încă de la Viena. Am primit de la Titit Gîţă înştiinţarea că a sosit în ţară, că e în Bucureşti.

Şi primul om pe care l-am întâlnit a fost dl. Stoicănescu. I-am spus de ce am venit – că-s trimis de Comandant. I-am spus de grupele care vor veni. L-am întrebat dacă a sosit în ţară şi dl. Pătraşcu. Şi într-adevăr, sosise şi se găsea la Braşov.

I-am spus că am venit să fac câteva grupe de oameni în munţi. Şi fac adăposturi. Şi la momentul în care Avramescu va închide trecătorile Ţării Bîrsei iar nemţii vor contra-ataca şi vor ajunge la graniţa Ţării Româneşti şi numai atunci putem să declanşăm şi noi grupele din munţi. Un fel de sabotaj ca ruşii să nu mai aibă pe unde să se retragă. Sabotaj de poduri, de şosele. Tot ceea ce împiedica deplasarea unei armate. Ori eu fiind pe Valea Prahovei, cunoscând foarte bine Prahova pe care o organizasem, aveam multe posibilităţi. Mai mult, am căutat pe cineva şi m-am deplasat pe Valea Prahovei. Mi-am dat seama că dacă cumva ruşii vor fi încercuiţi de Avramescu în Ţara Bârsei, aveam atâtea poduri şi atâtea locuri în care puteam împiedica revenirea în România a armatei ruseşti. Pentru mine ruşii toţi era comunişti.

C.V.: Cum aţi reuşit să formaţi grupul?

D.L.: Şi am format în acest mod un grup în Munţii Ciucaş. M-am bazat pe un om pe care-l credeam – şi nu m-am înşelat – un viteaz. Acesta era un inginer din Ploieşti. Parcă mă tem           şi-acuma, după atâţia ani, de “domnie democrată” să-i spun numele. Totuşi acest om era inginerul Dragon. După mine Dragon era un viteaz. L-am trimis în Munţii Ciucaş. Erau munţii Prahovei. Prahova era un judeţ foarte puternic legionar. Erau încadraţi mii de oameni. Aveam ajutoare din toate părţile. A plecat Dragon cu o echipă de oameni în munte – cu 4-5 oameni. Şi au găsit în miezul iernii – asta era iarna, era după Crăciun – au găsit cabana “Alexandru Vlahuţă” nelocuită. Nu mai trecea nimeni pe la ea. Pentru un moment era un loc bun de adăpost. Cu cât venea primăvara trebuiau şi altele. Şi altele şi altele… Pentru că la o cabană oricând putea să vină un vânător, putea să vină cineva. Şi am început – s-a stabilit Dragon pe munte şi am început să trimet oameni câte unul, câte doi. Îi trimiteam pe linia ferată Bucureşti-Măneciu… asta, Ploieşti-Măneciu. Nu mulţi o dată. Şi căutam să trimet tot oameni care trebuiau să fie arestaţi de către Poliţie. Că deja se făcuse lagăr în închisoarea din Ploieşti, pe Rudului. Şi pe rând pe rând îi băga în închisoare. Cum vedeam că unul e în pericol îl trimiteam pe munte. Şi am stat pe munte – Dragon de fapt a stat cu aceşti oameni, care de fapt au fost 30 de oameni.

C.V.: Dumneavoastră în timpul ăsta locuiaţi în Ploieşti?

D.L.: În timpul ăsta eu stam în Ploieşti şi organizau Ploieştiul. Pentru că aceşti oameni de pe munte trebuiau aprovizionaţi cu alimente, cu arme. Şi se găseau destul  de greu armele cu toate că la ora respectivă fiecare cetăţean avea o armă. Greu ţi-o da. Fiecare o păstra pentru el. Deja ruşii băgaseră o frică în oameni. Ploieştiul în fiecare noapte era străbătut de ruşi în lung şi în lat. Te percheziţiona. Îţi lua ceasul, îţi lua o haină mai bună. Lua tot ce era pe tine. Au fost şi câteva ucideri în Ploieşti.

 Faţa B:

 C.V.: Dar dv. personal aţi ajuns în Munţii Ciucaşului?

D.L.: Am căutat să ajung şi eu pe munte să vedem cum stau lucrurile. Mie nu-mi plăcea adăpostul în cabană. Oricând putea fi descoperit. Şi vroiam să fac un fel de buncăr, aşa cum au făcut toţi, toate echipele care au venit. Inclusiv cea trimeasă de Pătraşcu. Aşa a fost echipa din Postăvaru. Aşa au fost echipele din Mehedinţi. Au fost o serie de echipe care au făcut buncăre în locurile cele mai ascunse, cele mai greu de pătruns, de a ajunge la ele. Oricând îi descoperea poliţia, cine ştie cum, într-un loc, ei schimbau locul, se duceau în alt buncăr.

Mergând pe munte am constatat că, cu toate că eu trimisesem pe munte târnăcoape, cazmale, lopeţi care să ajute la făcutul acestor buncăre, nu se făcuse nimic, după o lună şi ceva de stat în munte. Şi atunci am mers pe munte şi am văzut că nu e nimic făcut în sensul respectiv. Am aranjat cu Dragon că el să vină la Ploieşti iar eu să mă ridic în munte şi să conduc oamenii de acolo. Pentru că aveam de gând să fac aceste buncăre pentru că ştiam că în alte părţi se făcuse. Totuşi, după munte n-am plecat la Ploieşti. I-am spus lui Dragon să nu părăsească muntele, orice ar fi. Pentru că aveam alt om de mai multă încredere decât el. Şi eu am plecat la Braşov ca să iau legătura cu domnul Pătraşcu. Îmi trebuiau bani pentru întreţinerea oamenilor. Am mers la Braşov. L-am întâlnit pe domnul Pătraşcu. Mi-a dat o sumă de bani şi am plecat spre Ploieşti.

C.V.: Acuma mă scuzaţi, ştiaţi întâmplător cum reuşea Pătraşcu să facă rost de bani?

D.L.: Nu ştiam. Dar ştiam un lucru: că toţi cei care venise din Germania aveau asupra lor o sumă de bani.

C.V.: Româneşti?

D.L.: Româneşti.

C.V.: Falşi?

D.L.: Nu. Nu ştiu. Nu pot să spun falşi sau adevăraşi. Cert e că fiecare avea o sumă de bani. Câteva sute de mii de lei… Şi am plecat la Ploieşti.

C.V.: Deci v-a dat bani?

D.L.: Mi-a dat bani. Culmea a fost că venind la Ploieşti îl găsesc… În timp ce eu am stat la Braşov, îl găsesc pe Dragon în Ploieşti. Un lucru ce mie nu prea mi-a convenit. Nu mi-a convenit pentru că nu mai aveam pe munte un alt om de talia lui. Ba, mai mult, s-a întâmplat un lucru. Când l-am întâlnit pe dl. Pătraşcu la Braşov m-a întrebat unde am tabăra asta a legionarilor. I-am spus că pe Postăvarul, la cabana “Alexandru Vlahuţă”.

Şi atuncea a sărit în sus. Că s-a întâmplat o crimă, undeva în munţi, în apropiere de cabana Ciucaş. Noi nu ştiam nimic. Şi că a plecat un regiment de jandarmi din Braşov care să înconjoare muntele. Şi înconjurând muntele Ciucaşului, natural, ne va găsi pe noi acolo. Şi să trimet imediat pe cineva ca să schimbe locul. [4]

Într-adevăr eu am trimes pe cineva, un om care mă însoţea peste tot, cu ordinul să schimbe muntele, fiind sigur că Dragon se găseşte pe Ciucaş. Şi surpriza mea când am sosit în Ploieşti e că l-am întâlnit pe Dragon. Oamenii ce-au făcut? Într-adevăr, au căutat să schimbe locul. Dar neavând nici un buncăr nicăieri ci o stână nenorocită în care ningea, au căutat să repare ei într-un fel sau altul. Li s-a părut că nu e posibil de stat iarna în acea stână şi au început să vină în Bucureşti în grupe de câte 3-4 şi să tragă la casele clandestine pe care noi le-aveam în Ploieşti. Între timp ce s-a întâmplat în Ploieşti? Între timp a evadat de la închisoarea Rudului un legionar. S-a adăpostit la o casă clandestină de-a noastră. Dar când a plecat a spus şi altora de la închisoarea Rudului unde se duce. La ce casă. Fiind înştiinţată Siguranţa din Ploieşti unde se găseşte cel evadat a înconjurat casa, l-a arestat. Şi în timpul ăsta veneau şi cei de pe munte. Am venit la casa respectivă. Deja îl arestase pe cel care evadase. Care cum venea era arestat. Şi încet-încet care cum venea era arestat. Şi încet-încet în acest mod au căzut toţi cei care au fost pe munte. După ce au stat pe munte o lună şi jumătate.

C.V.: Dumneavoastră aţi fost arestat?

D.L.: Eu am fost arestat de la o altă casă. Eu venisem în timpul ăsta de la Braşov. Eu am intrat în casă – nu ştiam că Dragon a venit în Ploieşti. Nu ştiam că evadase acest legionar de la Rudului şi că deja Poliţia descoperise o casă clandestină. Cert e că unul arestat a spus casa în care mă găseam. Într-adevăr, a fost bătut crunt şi într-un timp foarte scurt când l-am văzut nu l-am mai recunoscut. Acesta era un om de munte care făcea pe curierul între munte şi Ploieşti. Era Bacă din Buşteni. Într-adevăr avea un cap cât o baniţă. Fusese bătut crunt de tot şi spusese această casă. Din această casă eram eu şi Matei Vasilescu. Am văzut când la poartă a oprit o maşină cu el puţin 10-15 agenţi. I-am cunoscut imediat. N-aveam decât un pistol. Matei Vasilescu a vrut să tragă. Şi i-am spus: “Nu! Că şi aşa tot ne prind!” N-aveam decât un singur pistol. Ei erau decât 10-15. În acest mod am fost arestat şi eu şi Matei Vasilescu.[5]

C.V.: Aţi vorbit anterior de întâlnirea cu Pătraşcu. Ştiţi cumva de întâlnirea dintre Pătraşcu şi Ana Pauker?

D.L.: Da. În momentul în care Pătraşcu a venit în ţară ştiu că nu ştiu prin ce mijloace a luat legătura cu comuniştii. Noi ne găseam în închisoare de ani de zile. Şi a fost îndeosebi închisoarea Aiud arhiplină, tot timpul lui Antonescu. Iar comandanţii de închisoare au fost nişte bestii. Toate mijloacele posibile şi imposibile le-au întrebuinţat pentru distrugerea noastră.    Domnul Pătraşcu venind în Germania, văzând această situaţie, ştiind că închisoarea Aiudului cel puţin este supraîncărcată, a vrut să facă nu o înţelegere, şi-a luat anumite obligaţii faţă de comunişti. Că nu va  protesta deocamdată împotriva comuniştilor. Nu se va amesteca în mişcările care se făceau anticomuniste. Dar condiţia era să elibereze pe toţi cei din închisoare şi îndeosebi Aiudul. Cert este că au făcut această înţelegere de care comuniştii nu s-au ţinut, de care – să ne fie cu iertare – nici legionarii nu s-au ţinut. Pentru că au luat parte absolut la toate manifestaţiile anticomuniste care au fost. Neţinându-se de acest lucru comuniştii la un moment dat au început să ne aresteze.

C.V.: Dar au mai intrat unii în Partidul Comunist…

D.L.: Da. Au intrat oameni cu totul izolaţi. Cu totul izolaţi. N-a fost, spre exemplu, cum auzeam răutatea unora că… nu ştiu cum… e o zicală care circula… “Garda merge înainte cu Partidul Comunist.” Nu e adevărat. Au fost care au intrat, mai mult fricoşii… Între noi au fost oameni care au văzut pericolul ăsta comunist. Şi când au văzut pe ruşi că au intrat în ţară şi că fac ceea ce fac… a intrat frica în ei. Şi aceşti câţiva probabil au aderat la Partidul Comunist să scape de anumite terori care se dezlănţuiau. Au scăpat şi n-au scăpat. Că până la urmă tot la închisoare au ajuns.[6]

C.V.: Dumneavoastră aţi fost pus în libertate în 1947 şi arestat din nou în 1948. În perioada libertăţii în afară de faptul că v-aţi căsătorit, activităţi politice aţi făcut?

D.L.: Ce se întâmpla? Eu am fost pus în libertate la un moment dat de la Ocnele Mari. Când am fost pus în libertate? Am fost pus exact – întâmplarea a făcut – în momentul când de la Gherla a venit o echipă din cei reeducaţi. Această echipă era condusă de un sublocotenent care era cu Măgureanu. Unul mic, foarte iute, foarte dezgheţat. Echipa o conducea el. În această echipă se găsea şi un ploieştean care îmi cunoştea absolut tot trecutul meu. Se chema Zoican. Această echipă a luat conducerea închisorii. Au dispărut gardienii şi au venit ei. Sau o parte din gardieni au dispărut. În faţa acestei situaţii au început să-i elibereze pe anumiţi oameni. Îi lua cu maşina – venea maşina din judeţ – îi suia în maşină, îi ducea la Securitatea respectivă. Acolo, probabil, bănuiesc, punea anumite condiţii. Şi le da drumul.

C.V.: Asta era ca urmare a înţelegerii dintre Pătraşcu şi…

D.L.: Nu. Căzuse înţelegerea dintre Pătraşcu şi comunişti. Şi Pătraşcu era în puşcărie. Şi ce s-a întâmplat? La un moment dat vine o maşină. Mă cheamă – eu eram la Ocnele Mari necondamnat. Soţia mea se găsea la Miştea. Născuse în puşcărie, în condiţiuni total inumane. Barbare chiar. Mă pomenesc cu ei într-un jeep. Mi se pun ochelarii la ochi şi m-am mai trezit la Bucureşti.

C.V.: În ce an se întâmpla asta?

D.L.: În ’48-’49 cred. Datele astea nu le mai reţin bine.

C.V.: Deci, evident, după scurta perioadă de libertate, arestat şi acuma trimis la Bucureşti.

D.L.: Şi sosim la Bucureşti. Opreşte maşina. Nu mi-am dat seama unde. Cert e că îmi iau ochelarii de la ochi şi atunci îmi dau seama că sunt în faţa Ministerului de Interne. Mă suie la nu ştiu ce etaj şi acolo un colonel îmi spune un lucru: “Dacă colaborezi cu noi eşti pus în libertate imediat. Nu-ţi cerem multe lucruri.” Şi eu i-am spus: “Cum e posibil să credeţi că eu aş putea colabora cu dumneavoastră? Nu accept lucrul ăsta.” “Nu accepţi, nu te trimitem la Canal pentru că eşti cu mâna aşa cum eşti – eu am un defect la mână – şi nu eşti bun de muncă. Dar te trimitem înapoi la Ocnele Mari.”

La Ocnele Mari ştiam că e Zoican cu echipa de al Gherla. Eu, când am fost arestat în procesul Ciucaşului am fost bătut într-un mod groaznic, am fost bătut într-un mod groaznic de Siguranţa din Ploeşti. Am fost bătut numai la tălpi. Pe mine şi pe Ciupală. Ciupală a umblat 15 ani în două cârji în temniţele României Mari.

C.V.: Nu mai era atât de mare…

D.L.: Nu mai era atât de mare… Eu mi-am revenit după aproape un an de zile. Am umblat numai în genunchi. Nu se putea altfel. Ştiam ce este bătaia. Şi ştiam ce este bătaia de durată. Când a început să mă bată Smărăndoiu la Ploieşti – în procesul Ciucaşului – am fost atât de mulţumit… de ce? Pentru că vroiam să sufăr pentru Ţara Românească şi pentru Legiune.

C.V.: Deci eraţi la Bucureşti şi vi s-a propus să mergeţi la Ocnele Mari sau să…

D.L.: Şi mi-a spus: “Sau mergi la Ocnele Mari înapoi, sau accepţi ceea ce noi îţi propunem.” M-am gândit mai bine şi am acceptat să le dau declaraţii.

C.V.: Era o declaraţie de fidelitate faţă de regimul comunist sau…

D.L.: Nu. Declaraţia suna aşa: “Că dacă vine cineva la mine şi-mi propune să mă organizez, eu voi…

C.V.: … informa…

D.L.: … Securitatea statului.

Mi s-a dat un număr de telefon de la Securitate ca să-i pot informa. La un moment dat, cert este că sunt chemat la Securitate şi încep să fiu întrebat foarte stăruitor despre Samoilă Ion. Ştiam că Samoilă e fugit în Germania. Nu ştiam nimic altceva.

C.V.: El fusese între timp paraşutat în ţară?

D.L.: El – după câte ştiu – între timp fusese paraşutat în ţară. Eu mi-am dat seama din acest interogatoriu care mi-a luat, că s-a întâmplat ceva cu Samoilă. Eu, canalie nu puteam fi. Ba mai mult, la un moment dat, cu cine că pomenesc la mine acasă? Cu Samoilă şi cu… hai să-i spunem… soţia lui. Îi pun lui Samoilă: “Cum e posibil să-ţi închipui că nu mă supraveghează nimeni?”

Curtea mea unde stau avea două intrări. Două ieşiri. Am stat de vorbă cu Samoilă. Samoilă mi-a spus că în ’53 va fi război. Că aflasem, vor porni război împotriva ruşilor. Şi ei sunt paraşutaţi mai mulţi. Şi vor căuta să uşureze venirea apusenilor încoace.

C.V.: Deci episodul se întâmpla în 1952?

D.L.: În ’52… cred. Şi acuma i-am spus: “Comuniştii s-au întărit peste tot.” Era Partidul Comunist în Franţa, erau comuniştii în Iugoslavia, Bulgaria… “Nu mai cred în apuseni. Nu mai cred în apuseni. Iar eu sunt supravegheat pas cu pas.” Realitatea  este că cu toate că îmi dăduse drumul, permanent la o săptămână şi eu şi soţia mea  – care fusese eliberată între timp – trebuia să ne prezentăm la poliţie. Iar casa mea fiind aşezată pe colţ, permanent în colţul opus şi în casa opusă cineva îmi supraveghea intrarea şi ieşirea. Şi a plecat Samoilă de la mine. Cert este că după aceasta Securitatea mă cheamă iar la Braşov că Samoilă e în Braşov şi e imposibil să nu aibă legături cu o anumită femeie cu care el a avut o oarecare legătură înainte de a pleca… o anumită Marie Muscal. Şi mi-a zis dacă nu plec la Braşov – puteam să-i refuz – dacă nu plec la Braşov ăştia ştiu de legătura lui Samoilă cu Maria Muscalu. De-aia mă trimite la Maria Muscalu. Ori, în faţa mea era o problemă. Dau risc tot, orice ar fi sau îl salvez pe acest om care – îmi dau seama – nu poate fi decât împuşcat dacă îl prind.

Şi am plecat la Braşov. M-am dus la Maria Muscalu – ştiam unde stă – şi am stat de vorbă cu ea. De la început i-am spus: “Sunt trimes de Securitate.” Maria Muscalu sare odată de pe scaun: “Cum? Te-ai pretat tu la asemenea lucru?” Nu-i venea să creadă. Zic: “Da. M-am pretat. M-am pretat ca să-l salvez pe Samoilă şi pe tine. Uite ce ştie Securitatea.” Realitatea e că Securitatea a comis imprudenţa că la un moment dat m-a lăsat în birou cu unul nou. Agent nou,  un ardelean. Unul din ăla mic, puchinos. Şi eu de la ăla aflasem aproape tot: că Samoilă fusese paraşutat şi poliţia nu-l poate prinde. Şi că  informată că Maria Muscalu nu poate fi străină de prezenţa lui Samoilă la Braşov. Ba mai mult, Securitatea credea că de-aia Samoilă a fost paraşutat şi de-aia e prezenţa lui în Braşov. Că e Maria Muscalu acolo.

C.V.: Şi practic rolul dv…

D.L.: Staţi. Şi după ce sare Maria Muscalu am zis: “Da. Eu am venit să spun lucrul ăsta: <Uite ce ştie Securitatea. Ştie că Samoilă e în Braşov, ştie că tu ai legătură cu el. Dacă vrei să-l duci la moarte anchetat în legătură cu, continuă legăturile cu el. Dacă nu, încetează acest lucru. Îţi dai seama că e un risc. Eu trebuie să răspund, că până la urmă mă vor aresta ăştia. Fără discuţie.> ”

I-am spus absolut tot ce ştiam. Cert e că n-a trecut un an de zile ca să aud să fiu arestat. Să fiu Samoilă. Ştia Securitatea. Spuse Maria Muscalu că i-am spus tot. M-au arestat şi m-au bătut numai la cerebel. Fapt pentru care eu n-am putut să recunosc pe nici unul din toţi fraţii mei cu care am stat în puşcărie după ce s-a înfiinţat această organizaţie. Şi nici acum, după ce văd un om prima dată greu îl recunosc a doua oară. Până nu-l întâlnesc de 4-5 ori nu-l pot recunoaşte. Mai mult, la procesul care l-am avut, fiind în procesul paraşutiştilor, nu cu Samoilă, cu Maria Muscalu. Cert este că Maria Muscalu… mă confruntă la un moment dat cu ea Securitatea. Anchetatorul stă la birou iar Maria Muscalu unde stau eu. Cert este că Maria Muscalu sta cu mâinile la spate. “Îl cunoşti pe domnul?” “Da, îl cunosc. Am fost în casă la el cu Samoilă.”  Dar îmi făcea semn cu degetul: “Aici n-am ce face. Recunosc, că nu mai pot. Dar la proces neg.”

Şi ajungem la proces. S-a judecat procesul în casa lui Brătianu. “Sala oglinzilor” dacă aţi auzit. Oglinzi veneţiene, un perete întreg numai oglinzi. Nu ne-a depus la Jilava şi de acolo să ne ducă la proces. Nu. De la Securitate, fiecare cu sentinele în spate, ne-a dus direct la proces. Maria Muscalu probabil fusese bătută. Era un schelet. Era ceva de neimaginat. Nu m-am gândit niciodată s-o acuz. Îmi e şi acuma în faţa ochilor mei imaginea acestei femei schelet. Era extraordinar. A recunoscut tot, dar eu având experienţa proceselor am inspiraţia de moment şi spun: “daţi-mi voie să pun şi eu o întrebare.” Mi s-a dat voie. Şi am întrebat-o aşa: “Bine, Maria Muscalu spune că am avut legături cu Samilă, a venit la mine acasă şi nu ştiu ce. Ştiam eu că Samoilă Ion a fost arestat? A fost condamnat? Nu!” Şi atuncea Maria Muscalu zice: “Nu! Că nu avea de unde să ştie că a fost condamnat.” Ori pe mine acest lucru – într-un fel – m-a salvat. De ce? Că neştiind că a fost condamnat, chiar dacă a fost la mine acasă nu era o misiune de denunţ în care m-a băgat. Şi atunci mi-a redus pedeapsa la doi ani. Şi după doi ani de puşcărie, însă după bătaia respectivă, pentru că tot timpul am negat că Maria Muscalu şi cu soţul ei şi cu Samoilă au fost la mine acasă. Dacă recunoşteam acest lucru soţia mea… intra iarăşi în puşcărie. Pentru că Maria Muscalu a declarat că eu am stat de vorbă cu Samoilă într-un anumit loc, tot în casă la mine, iar într-un loc opus a stat de vorbă ea cu soţia mea. Ori soţia mea venea din puşcărie. Născuse în puşcărie, ştiam condiţiunile în care a născut, total, total inumane şi barbare. Ori eu am făcut lucrul ăsta să-mi salvez soţia şi în acelaşi timp să-l salvez şi pe Ion Samoilă. Aceasta este vina mea. Probabil că cineva se va mira că declar aceste lucruri public. Nu. Oricând le declar. Şi oricând îmi iau răspunderea faptelor mele. N-am fost tot timpul decât în slujba Mişcării Legionare. N-am fost tot timpul decât în apărarea camarazilor mei. De aceea şi pe Samoilă într-un fel sau altul am vrut să-l apăr, să-l previn cu tot riscul meu. Pentru că întotdeauna am crezut că după ce la proces – când am declarat: “Nu e procesul meu!” ….

Radio România

Sfârşitul înregistrării