Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : R 797
NR. DE INVENTAR : 2457
DOCUMENTUL NR. : 1643
REALIZATOR : Octavian Silvestru
DATA ÎNREGISTRĂRII : 3.01.1999
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 13.04.2001
TRANSCRIERE : Sora Florin
DACTILO PC : Sora Florin
OBSERVAŢII : Corectură Silvia Angelescu.
CONŢINUT: Interviu cu MIRCEA DIMITRIU

Războiul rece: planul unei “organizaţii americano-franceze” împotriva regimurilor comuniste
Comitetul Naţional Român
“Organizaţia”

• contactele cu Mişcarea legionară
• ajutorul legionar
• legătura franceză cu Mişcarea legionară: dr. Muşetescu (Paris)
• întâlnirea de la Paris a agenţilor de legătură cu Horia Sima
• întâlnirea de la Paris:
• obiectivele organizaţiei
• acţiuni concrete în ţările comunizate
• agenţii de contrainformaţii
• centrele de instruire din Franţa
• legăturile din Austria şi Franţa

Centrul Studenţesc Legionar, Timişoara
“Organizaţia”: echipele paraşutate

• instruirea echipelor: telegrafie, acte false, apărarea armată, orientarea în teren
• alcătuirea echipelor
• echipamentul tehnic
• echipa condusă de  Ică Tănase
• echipa condusă de Samoilă, Golea
• echipa terestră: Tolan, Teodorescu
• şefii operaţiunilor, alegerea locurilor de paraşutare
• organizarea: şefii operaţiunilor şi Horia Sima
• operaţiunea terestră
• operaţiuni de scoatere a legionarilor din ţară

Echipa de paraşutaţi a căpitanului Sabin Mare (echipă a CNR)
Bebi Toma, paraşutat
Date biografice

Octavian Silvestru: Astăzi, 29 decembrie 1998, din Germania, domnul Mircea Dimitriu  a avut  amabilitatea să acorde un interviu  Secţiei de Istorie Orală  din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.

Domnule Dimitriu, la începutul anilor 1950 un grup de români s-au implicat în rezistenţa  anticomunistă, plecând din Europa occidentală şi fiind lansaţi cu paraşuta. Cine a avut ideea acestei operaţiuni, mai ţineţi minte?

Mircea Dimitriu: În toiul războiului rece, în anii ’49-’50[1], guvernele americane şi franceze s-au gândit să facă o organizaţie mixtă, subordonată preşedinţilor celor două state, cu scopul să facă acţiuni acoperite, cu ajutorul emigraţiilor respective, pentru a slăbi impactul regimurilor instalate de Soviete asupra populaţiilor din ţările satelite şi să pregătească eventuala rezistenţă a lor, pentru eventualitatea unui atac sovietic. Totodată, a existat şi necesitatea unei completări a cunoaşterii potenţialului inamic din ţările satelite, în plus faţă de informaţiile obţinute pe căile convenţionale, prin consulate şi ambasade. Şi atunci, secţia pentru România din această organizaţie s-a adresat în primul rând Comitetului Naţional Român[2] şi a văzut că posibilităţile lui sunt destul de reduse şi atunci s-a adresat şi mişcării legionare, după ce, în prealabil, a obţinut aprobarea preşedintelui Statelor Unite şi a preşedintelui Franţei. În plus, s-a asigurat şi de asentimentul generalului Rădescu, pentru că fusese ultimul prim-ministru al României şi Rădescu era o persoană destul de bine agreată la  Washington, deşi nu mai era preşedintele Comitetului Român, care acum era Vişoianu. Asta a fost ideea care a stat la baza acestei colaborări din partea americanilor şi a francezilor.

O.S.: Mişcarea legionară avea un comandament, avea un birou de coordonare?

M.D.: Mişcarea legionară[3] era condusă de Horia Sima, care conducea în toate acţiunile Mişcarea legionară.

O.S.: Şi s-a numit un ofiţer de legătură între Mişcarea legionară şi această organizaţie?

M.D.: Ei au făcut doi ofiţeri de legătură, al Serviciilor Secrete Militare, americane şi franceze, au contactat la Paris pe Mircea, doctorul Mircea Muşetescu[4] şi i-au propus, în general, problema, care şi-a lăsat rezerva, ca să comunice lui Horia Sima această propunere. Şi când Horia Sima a luat cunoştinţă, atunci i-a dat un răspuns afirmativ şi m-a delegat pe mine şi pe doctorul Muşetescu să venim la Paris[5], Muşetescu era  deja la Paris şi unde ne-am întâlnit împreună cu Horia Sima şi cu cei doi ofiţeri de legătură franco-americani.

O.S.: Ei de ce naţionalitate erau, aţi aflat? Ofiţerii…

M.D.: Unul era american şi celălalt  era francez.

O.S.: Da. Unde a avut loc întâlnirea?

M.D.: La Paris.

O.S.: Dar mai precis, unde? În casa doctorului Muşetescu sau în altă parte?

M.D.: Nu. Într-o casă conspirativă a Serviciului francez.

O.S.: Am înţeles. Dar Horia Sima şi dumneavoastră unde vă aflaţi în acel moment?

M.D.: Horia Sima se găsea la Madrid şi eu  mă găseam la Salzburg.

O.S.: Da. Ce aţi discutat la această întâlnire din acea casă conspirativă? Ce anume s-a hotărât?

M.D.: Ofiţerii francezi şi americani au dezvoltat propunerea, cerând aprobarea  Mişcării pentru ca să se facă operaţii ofensive în România[6]. Atunci, bineînţeles, Mişcarea legionară avea un interes deosebit, din mai multe motive: ea obţinea o dovadă  mai vizibilă şi mai convingătoare decât la Nürnberg, că nu este o organizaţie fascistă sau nazistă. Pe urmă, ea putea activa public, fiind considerată un factor politic de importanţă în emigraţia românească. Şi, în afară de asta, în special i se oferea posibilitatea de a intra mai uşor în contact cu Mişcarea legionară din ţară, pentru a o reorganiza, după arestările masive care au avut loc, pentru eventuala răscoală populară în caz de conflict. De asemenea, ne interesa crearea de filiere, prin care să treacă clandestin frontiera ungaro sau sârbo-română şi pentru persoanele legionare mai periclitate din ţară, care erau încă libere.

Aşa că  Horia Sima, după ce a aflat tot ansamblul ofertelor care s-au făcut Mişcării, a fost de acord  pentru a implica o cantitate de legionari  în această acţiune.

O.S.: Americanii şi francezii ce ofereau?

M.D.: Păi, ofereau în primul rând pregătirea tehnică a acestor persoane care urmau să plece. Şi s-a convenit ca, în diferite centre puse la dispoziţie de francezi – pentru că ei erau în Europa – Mişcarea să aducă un total de 50 de persoane, de voluntari.

O.S.: Da!

M.D.: Şi, în acelaşi timp, pentru protecţia acestor acţiuni, mai era necesară o parte contra-informativă[7], răspândită în spaţiile vestice: Franţa, Germania, Italia, Austria.

O.S.: Nu am înţeles…

M.D.: Unde, la fel, trebuiau să fie oferiţi de Mişcare, circa, tot 50 de persoane.

O.S.: Nu am înţeles exact. Ce trebuia să facă această parte contra-informativă?

M.D.: Să supravegheze ce se vorbeşte în emigraţia română, să observe dacă există spioni ai guvernului  român, comunist şi să prevină eventualele scurgeri.

O.S.: Am înţeles. S-a dat o denumire acestei acţiuni, un nume de cod?

M.D.: Nu, nu, n-a avut.

O.S.: N-a avut  un nume de cod?

M.D.: Nu.

O.S.: Au trecut 50 de ani de atunci. Mai ţineţi minte unde era situată această casă conspirativă în Paris?

M.D.: Asta, din prima întâlnire, nu am…

O.S.: Dar după aceea aţi avut un loc unde vă întâlneaţi?

M.D.: După aceea am avut la Lindau, în zona franceză din Germania, la Biberach şi la Isny.

O.S.: Da.

M.D.: Iar în Franţa au fost Longjumeau, Montfermeil[8]. Acolo erau centre  de instruire.

O.S.: Am înţeles. Dar dumneavoastră cum ţineaţi legătura cu organizaţia americano-franceză?

M.D: Ne întâlneam tot la două-trei săptămâni.

O.S.: Şi  aveaţi un loc anume  sau de fiecare dată…? (voci suprapuse)

M.D.: De fiecare dată, ni se comunica unde. Erau şi întâlniri în Germania, erau în Franţa, de fiecare dată ni se comunica.

O.S.: Dacă aveaţi o urgenţă? Trebuia să comunicaţi ceva urgent, cum procedaţi?

M.D.: Aveam contacte de legătură în Austria şi în Paris[9].

O.S.: Telefonic sau direct?

M.D.: Erau nişte ofiţeri din Securitatea Militară, cu care aveam contacte permanente.

O.S.: Ofiţerii cu care v-aţi întâlnit deci pentru prima dată, aţi reuşit să le aflaţi numele reale?

M.D.: Numele reale, în astfel de probleme, (râde) nu există.

O.S.: Dar ei cum  s-au prezentat?

M.D.: S-au prezentat cu nume: Johnny, Vidal, Medal, George, Jean,  Blondel, Carpentier, Beaumont, Vernier.

O.S.: Am înţeles. Deci, erau nume de acoperire?

M.D.: Toate erau nume de acoperire, nici nu ne-am  gândit noi că sunt nume reale.

O.S.: Dar, acum, domnul doctor Mircea Muşetescu locuia la Paris…

M.D.: Locuia în Paris.

O.S.: Locuia în Paris… De ce aţi fost dumneavoastră cooptat în această acţiune?

M.D.: De ce am fost cooptat?

O.S.: Da. Adică aveaţi o funcţie în cadrul Mişcării,  care presupunea…

M.D.: Eu eram vechi legionar, (repetă cu convingere). Făcusem  o organizaţie legionară în România, la Timişoara – Centrul Studenţesc Legionar[10] – eram comandant ajutor, făcut de Corneliu Codreanu şi colaborasem cu Horia Sima foarte strâns în Banat, el fiind întâi şeful judeţului Caraş-Severin şi după aceea şeful Banatului, regiunii Banatului.

O.S.. Da. Dar asta poate o să discutăm cu altă ocazie. Mi-aţi spus că cei care  s-au înscris în această acţiune au fost voluntari. Aţi avut 150 de voluntari?

M.D.: Nu, nu 150!

O.S.: 50!

M.D.: 50 şi 50. Da’ am avut.

O.S.: Da’ aţi avut! Ce ne puteţi spune despre persoanele care au fost voluntare? Din câte am înţeles de la domnul Golea, în ţară n-au fost paraşutaţi decât 11 persoane?

M.D.: Da, n-au fost toţi. Noi am pregătit mai multe echipe[11]. Însă după ce a fost procesul, am întrerupt această colaborare, împreună, de comun acord, din mai multe motive. În primul rând, nici franco-americanii nu mai erau prea fericiţi de această colaborare, pentru că… murise Stalin, începuse destinderea şi în afară de asta, nici noi nu eram prea mulţumiţi, pentru că echipa, ultima care a fost trimisă, Gogu Gheorghiu, a fost paraşutată la un loc foarte îndepărtat de locul prevăzut şi din cauza asta a fost arestată. A căzut.

O.S.: Da. Acum ce vroiam să vă întreb… Ce ne puteţi spune despre antrenamentul lor?

M.D.: Este foarte… În primul rând, era telegrafia Morse[12]. Noi am avut persoane  care să-i instruiască, adică instructori, în diferite domenii. Dar am avut şi instructori oferiţi de francezi.

O.S.: Americanii nu s-au implicat cu instructori?

M.D.: În instrucţie – nu.

O.S.: Deci numai dumneavoastră şi francezii?

M.D.: Da.

O.S.:  Şi francezii ce anume vă ajutau, în ce anume, în ce domenii?

M.D.: La telegrafie. Fiecare echipă trebuia să aibă un aparat Morse, pentru a ţine legătura. La telegrafia Morse, aveam noi un instructor, care fusese instruit la Viena şi fusese paraşutat în ţară şi s-a înapoiat. El făcea, alături de un specialist francez, făcea instruirea telegrafiştilor.

O.S.: De cine este vorba?

M.D.: Este vorba de  Filon Verca.

O.S.: Am înţeles. Alte…?

M.D.: Pe urmă, era o instruire foarte importantă de a-şi procura fiecare acte de identitate; şi anume erau instruiţi cum să facă orice semnătură şi orice ştampilă, cu mijloace enorm de primitive, adică cu un fir de chibrit şi cu puţin tuş.

O.S.: Da.

M.D.: Aici aveam noi un specialist, care era aşa de bun, încât nici francezii, nici americanii n-au putut să constate care semnătură este falsă şi care reală sau care ştampilă este reală şi care este falsă.

O.S.: Mai  ţineţi minte cum se numea acest instructor?

M.D.: Petre Ponta.

O.S.: Mai trăieşte?

M.D.: Nu,  e mort de mult!

O.S.: Da! Alte domenii de…?

M.D.: Pe urmă, era instruirea de apărare cu pistolul[13], pe care o făcea un francez, singur, şi pe urmă o pregătire foarte importantă şi de orientare în timpul nopţii în teren, fără lumină şi numai cu far.

O.S.: Da. Şi unde s-au făcut aceste exerciţii de paraşutare?

M.D.: Acestea se făceau în sudul Franţei.

O.S.: Deci acum numai puţin. Mai existau şi alte domenii de instruire?

M.D.: Nu.

O.S.: Bun. Fiecare etapă se instruia în altă parte?

M.D.: Cam fiecare echipă, tot în altă parte se instruia.

O.S.: Nu, staţi, nu am fost eu clar. Deci pentru aparatul Morse, era un centru care diferea faţă de cel de paraşutare?

M.D.: A da! Sigur că da! Paraşutarea se făcea în sudul Franţei, la sfârşitul restului de instrucţie şi era ultima parte din instrucţie.

O.S.: În sudul Franţei, mai precis unde? Mai ţineţi minte?

M.D.: În Languedoc, în diferite localităţi, erau lansaţi cu paraşuta la 20 de kilometri, în timpul nopţii, trebuiau să-i parcurgă  la locul de întâlnire cu francezii.

O.S.: Apărarea cu pistolul, instruirea unde se făcea?

M.D.: Se făcea în centrele din Franţa, în special la…  (ezită) Cheville la Rue.

O.S.: Pregătirea aceasta cu acte de identitate cu Petre Ponta, unde avea loc această pregătire?

M.D.: Am avut la Izny şi pe  urmă în Franţa, la… (ezită) Nici eu nu ştiu exact în care…

O.S.: La Long…

M.D.: La Longjumeau era…

O.S.: Şi cu instrucţia cu Morse?

M.D.: Asta era, în toate aceste centre se făcea instrucţia cu Morse.

O.S.: Acum s-o luăm puţin invers. Fiecare echipă era formată din doi oameni.

 M.D.: Doi şi trei[14].

O.S.: Doi şi trei. Toate echipele treceau prin aceste etape?

M.D.: Da, da.

O.S.: Dar la timp diferit, nu se antrenau laolaltă?

M.D.: Poftim?

O.S.: Se antrenau două echipe simultan sau separat?

M.D.: Nu, nu.

O.S.: Separat!

M.D.: Separat.

O.S.: Şi toate treceau prin aceeaşi filieră şi aceeaşi ordine?

M.D.: Da, sigur!

O.S.: Aşa. Exista un şef al echipei sau exista un şef al acestei echipe de oameni?

 M.D.: Şefi eram eu şi cu doctorul Muşetescu, care ne vizitam regulat, pentru a afla dacă sunt mulţumiţi, dacă s-a întâmplat ceva care nu le place etc… Pentru a întreţine buna voie.

O.S.: Buna desfăşurare.

M.D.: Buna desfăşurare.

O.S.: Dumneavoastră cum ţineaţi legătura cu comandantul Horia Sima? Vă duceaţi la Madrid? Îi telefonaţi?

M.D.: Nu, când era nevoie – că a fost nevoie de câteva ori – venea el în Franţa.

O.S.: Putea să circule!

M.D.: A, sigur că da!

O.S.: El avea paşaport spaniol, ce fel de paşaport avea, ca să poată trece dintr-o ţară  într-alta?

M.D.: El avea un paşaport de refugiat politic.

O.S.: Da. Acum ce ne mai puteţi spune despre…? Cum  se preconiza să se ţină legătura cu aceşti paraşutişti, prin aparate Morse, prin telegrafie fără fir? Dumneavoastră aveaţi, în Europa Occidentală, aveaţi un centru de radio-ascultare?

M.D.: Noi nu, aveau francezii.

O.S.: Ei aveau?

M.D.: Ei aveau ascultarea.

O.S.: Şi aveaţi şi dumneavoastră un om acolo care să vă…?

M.D.: Nu, nu. Ei ne comunicau ce au primit, ne comunicau regulat.

O.S.. Cu ce echipament se preconiza să se plece? Deci cu ce anume trebuiau ei să plece în ţară?

M.D.. Ei trebuiau să plece în ţară în primul rând cu aparatul de emisie-recepţie[15].

O.S.: Ce fel de aparat aveau, mai ţineţi minte?

M.D.: Erau destul de mari şi grele. Dar am făcut şi noi, am avut o secţie de construcţii de aparate, aveam un şef. Şeful acestei grupe era un camarad, inginer electronist din Melbourne, din Australia, fusese acolo la Televiziune angajat.

O.S.: N-am înţeles. Dânsul era român?

M.D.: Era român.

O.S.. Şi a ajuns în Australia?

M.D.: Locuia în Australia şi l-am chemat de-acolo, era angajat la Televiziune şi l-am chemat, şi cu el împreună cu un alt inginer electronic din Germania, am deschis un atelier şi cu câţiva meşteşugari, am deschis un atelier de făcut aparate de radio-emisie şi recepţie, mult mai mici.

O.S.: Da. Şi unde era acest atelier? În ce localitate?

M.D.: La Montfermeille.

O.S.: Da. Şi cum se numea inginerul care locuia în Australia?

M.D.: Uite că am uitat numele.

O.S.: Dar cel din Germania?

M.D.: … (ezită)

O.S.: Nu mai ţineţi minte… Mai trăieşte vreunul din cei doi?

M.D.: Sunt atâţia zeci de ani trecuţi…

O.S.: Mai trăieşte vreunul din ei?

M.D.: Nu cred că mai trăieşte.

O.S.: N-aţi ţinut legătura?

M.D.: Nu, după ce ne-am demobilizat cu toţii, n-am mai ţinut legătura.

O.S.: O să vă rog să vă gândiţi şi o să vă mai sun peste o săptămână-două şi să-mi spuneţi numele lor, dacă vă aduceţi aminte…

M.D.: … (Râde)

O.S.: Poate încerc să-i contactez, ca să se creeze o imagine completă a ceea ce a însemnat această acţiune. Aţi reuşit să trimiteţi o echipă dotată cu aparate, făcute de dumneavoastră?

M.D.: Am trimis, da.

O.S.: Ce echipe au plecat cu aparate făcute de dumneavoastră?

M.D.: A fost echipa lui Tănase[16]…

O.S.: Dânsul n-a fost prima echipă?

M.D.: N-a fost prima echipă. Prima echipă a fost Samoilă – Golea.

O.S.: Aşa, Samoilă – Golea[17]. Aceste aparate erau alimentate cu acumulatori?

M.D.: Erau dotate cu baterii.

O.S.: Care se găseau şi în România?

M.D.: Şi cu un aparat – cum se cheamă? – cu pedale…

O.S.: Cu un dinam…

M.D.: Cu un dinam.

O.S.: Mi-aţi spus că s-a făcut transportul cu avionul. De unde plecau aceste avioane?

M.D.: Ce ştim noi? Erau luaţi din Franţa şi duşi în Grecia, aşa am aflat de la ei. Din Grecia, plecau peste Marea Neagră, întâi peste Bulgaria, peste Marea Neagră şi pe urmă intrau în România.

O.S.: Piloţii de ce naţionalitate erau, aţi aflat?

M.D.: Nu ştiu ce erau.

O.S.: Dumneavoastră mi-aţi spus că aţi trimis din cei 50 de voluntari numai 11 şi toţi au fost executaţi.

M.D.: Bine, am mai trimis cel puţin cinci pe calea terestră[18].

O.S.: Aţi mai trimis cinci pe calea terestră?

M.D.: Da.

O.S.: Ce s-a întâmplat cu această echipă?

M.D.: Unul singur a fost arestat şi executat: Tolan.

O.S.: Tolan! Şi ceilalţi patru?

M.D.: Au rămas în viaţă. Adică, unul a fost şi el arestat: Teodorescu, Eugen Teodorescu. A colaborat cu Pătraşcu.

O.S.: Da!

M.D.: Şi a fost arestat şi apoi a fost condamnat la puşcărie şi a murit, după ce a fost eliberat, printr-un accident foarte suspect: a fost călcat de o maşină.

O.S.: Da. Şi ceilalţi trei?

M.D.: Ceilalţi trei trăiesc.

O.S.: În România?

M.D.: În România.

O.S.: Şi ne puteţi spune numele lor?

M.D.: A nu,(râde) asta nu!

O.S.: Bine. Mă gândeam că ar fi fost foarte interesant să-i găsim şi să facem şi cu dânşii o emisiune.

M.D.: Nu, nu, nu. Încă nu este situaţia în România atât de consolidată, ca să poată numele lor să fie cunoscute!

O.S.: Am înţeles… În ceea ce priveşte instruirea – ne întoarcem puţin înapoi – cât timp dura acest proces de instruire?

M.D.: Vreo cinci-şase luni, până la un an.

O.S.: Destul de mult, până la un an! Cine alegea…? Mi-aţi spus că ultima echipă a fost paraşutată eronat. Cine alegea locurile de…?

M.D.: Noi: doctorul Muşetescu şi cu mine[19].

O.S.: Care erau criteriile?

M.D.: Criteriile erau când echipelor li se adăuga o persoană de obicei, care în anumite locuri din ţară cunoştea terenul şi avea şi puncte de contact locale.

O.S.: Da. În afară de legătura radio, mai aveaţi şi alte legături, adică prin curier, prin scrisori codificate. Aţi pregătit astfel de legături?

M.D.: Codificate nu, dar aveam contacte prin curieri, care puteau veni peste Iugoslavia sau peste Ungaria.

O.S.: Şi au fost cazuri în care curierii au trecut?

M.D.: Da, sigur că da.

O.S.: Exista un serviciu – cum să spunem?! – un serviciu regulat de curieri sau ocazional?

M.D.: Nu regulat, ocazional.

O.S.: Deci numai ocazional ţineaţi legătura?

M.D.: Da.

O.S.: Acum, haideţi să revenim puţin la conducerea Mişcării legionare din această perioadă. Mi-aţi spus, comandantul Horia Sima era la Madrid

M.D.: La Madrid.

O.S.: Doctorul Mircea Muşetescu era la Paris, iar dumneavoastră eraţi în Germania.

M.D.: Nu, eu am stat foarte mult în Franţa.

O.S.: Deci dumneavoastră aţi stat în perioada aceea şi dumneavoastră în Franţa.

M.D.: Da, deseori am fost dus cu avionul militar francez în Franţa şi adus înapoi. Făceam drumul acesta foarte regulat.

O.S.. Da, asta vroiam să vă întreb, dumneavoastră… Asta vroiam să vă întreb. Vă întâlneaţi… ţineaţi şedinţe, în care… ca să luaţi hotărârile cele mai bune. În cadrul Mişcării legionare, deci asta vă întreb.

M.D.: Poftim?

O.S.: Asta vă întreb. În cadrul Mişcării legionare, vă întruneaţi ca să ţineţi şedinţe, ca să alegeţi o variantă sau alta?

M.D.: A nu, erau o dispoziţie generală a lui Horia Sima, şeful Mişcării, şi eu cu Muşetescu eram însărcinaţi cu conducerea acestei operaţii[20].

O.S.: Da, deci făceaţi, prezentaţi raportul, ceea ce aţi făcut?

M.D.: Da, da, sigur, comunicam şi deseori venea şi Horia Sima şi lua contact cu…

FAŢA B 

O.S.: Comunicarea…

M.D.: Şi deseori venea şi Horia Sima şi lua contact, înainte de plecarea echipelor cu persoanele respective.

O.S.: Aţi participat la o astfel de întâlnire, înaintea plecării echipei?

M.D.: Da, sigur că da.

O.S.: Era ceva festiv, ceva deosebit?

M.D.: Nu, era, ce are de făcut, acolo să ţină legătura cu diferite persoane, care erau în ţară, încă nearestate, să reorganizeze din ceea ce a mai rămas nearestat dintre legionari, cam asta era…

O.S.: Da, mi-aţi spus de aceşti cinci voluntari, care au venit terestru. Pe unde au reuşit să intre în România?

M.D.: Prin Ungaria[21].

O.S.: Aveaţi călăuze sau…?

M.D.: Am avut filieră constantă, peste frontiera română-ungară, în apropiere de Arad.

O.S.: Filiera a funcţionat şi în sens invers, adică puteaţi să scoateţi din România pe cineva?

M.D.: Da, da, am scos[22].

O.S.: Aţi reuşit să scoateţi!

M.D.: Da.

O.S.: Ei acţionau pentru că erau şi ei legionari, această filieră, sau îi plăteaţi?

M.D.: N-aveam… plătit, numai un – cum să spun – un cioban ungur, acela era plătit.

O.S.: Restul erau legionari?

M.D.: Restul erau prieteni şi legionari.

O.S.: Da. Acum despre această acţiune de paraşutare. A! o ultimă întrebare. Mi-aţi… că aveaţi o parte contra-informativă formată din 50 de persoane. Aceste persoane făceau raportul către Mişcarea  legionară sau numai…?

M.D.: Numai către Mişcarea legionară.

O.S.: Şi dumneavoastră ce făceaţi cu aceste note informative? Le centralizaţi?

M.D.: Le valorificam.

O.S.: Da… Adică, cum?

M.D.: În sensul că luam măsurile de protecţie necesare.

O.S.: Dar le furnizaţi informaţii serviciilor specializate din Franţa?

M.D.: Nu. Nu, astea erau numai pentru noi.

O.S.: Deci numai pentru dumneavoastră?

M.D.: Da.

O.S.: Dar totuşi s-a pus la cale în acea casă conspirativă cu ofiţerii americani şi francezi – că aşa mi-aţi spus, la început.

M.D.: Da, da, în sensul că au fost informaţi ca să ştie, să fie informaţi că există. Şi au fost cazuri când aflând… chestii care erau de oarecare gravitate şi care interesau şi pe ei, că le-am adus lor la cunoştinţă.

Spre exemplu, a fost o echipă care nu a fost a noastră şi a fost a Comitetului Naţional, echipa Mare[23] care după ce a plecat, a doua sau a treia zi, am aflat că un personaj care a participat la organizarea acestei echipe ar fi spus că ar fi plecat în ţară respectivul, Căpitanul Mare. Şi natural că acest lucru l-am adus la cunoştinţa franco-americanilor, pentru că era vorba de o delăsare teribilă din partea acelei persoane care lucrase la această echipă.

O.S.: Dar eu nu ştiu nimic despre echipa Căpitanului Mare… Ce ne puteţi spune?

M.D.: Da, echipa Căpitanului Mare a fost tehnic organizată de colonelul Opran, reprezentant al Comitetului Naţional Român. Nu avea de-a face nimic cu noi.

O.S.: Da.

M.D.: Şi această echipă a fost paraşutată în regiunea Satului Mare… (voci suprapuse)

O.S.: Câţi oameni au fost în echipă?

M.D.: Trei.

O.S.: Da.

M.D.: A fost căpitanul Mare şi cu unul, Gavrilă Pop, şi încă unul, care-l chema Ilie Ralea. Şi ăştia s-au adresat la o persoană care le fusese recomandată de la plecare şi acea persoană, i-a denunţat imediat la Miliţie.

O.S.: Când a avut loc această acţiune?

M.D.: …

O.S.: … ’50, înainte de a cădea echipele dumneavoastră, sau după?

M.D.: Înainte…

O.S.: Deci până în ’53.

M.D.: Da. Înainte a fost.

O.S.: Şi ei…

M.D.: Şi când Miliţia, grupa Miliţiei, din satul respectiv a pornit în pas alergător spre casa unde erau adăpostiţi, ei au auzit tropotul pe stradă (râde) şi au sărit pe fereastră şi au reuşit doi inşi să scape. Unul a fost arestat şi a fost în proces, implicat în proces, împreună cu ai noştri.

O.S.: Şi a fost şi dânsul condamnat la moarte?

M.D.: Şi a fost condamnat la moarte.

O.S.: Cine anume?

M.D.: Gavrilă Pop. Iar Ion Cosma şi Ion Iuhacs, care erau cu Gavrilă Pop au reuşit să fugă, împreună cu căpitanul Sabin Mare. Şi cu Rada; or, căpitanul Sabin Mare a fost găsit mort lângă o porumbişte, lângă Făgăraş.

O.S.: Da.

M.D.: Şi Rada s-a întors la Paris.

O.S.: Şi mai trăieşte?

M.D.: Nu mai ştiu dacă trăieşte, ştiu însă că a fost bănuit că l-ar fi asasinat el pe Căpitanul Mare. Iar fostul general Neagu Cosma – şeful Serviciului de Contrainformaţii pe vremea aia –  scrie în cartea lui: “L-a asasinat ca să-i ia bocancii”, pentru că atunci când s-au anunţat prima dată, au sărit pe geam desculţi. Nu mai aveau bocanci.

O.S.: Dar care era misiunea acestei echipe, aţi aflat vreodată?

M.D.: Nu, nu n-am avut nimic de-a face cu ea.

O.S.: Deci nu ştiţi ce misiuni aveau?

M.D.: Poftim?

O.S.: Nu ştiţi ce misiune avea?

M.D.: Păi, probabil că aceeaşi misiune ca şi noi.

O.S.: Da. Domnule Dimitriu, vreau să vă întreb ceva. Aţi avut vreodată o echipă paraşutată şi care să nu fi fost prinsă?

M.D.: Paraşutată – nu.

O.S.: Dar aţi auzit de vreo echipă de români paraşutată în anii respectivi şi care să nu fi fost niciodată prinsă?

M.D.: N-am mai auzit de o altă echipă paraşutată.

O.S.: Pentru că există o astfel de variantă. Am citit în Dosarele Istoriei că ar fi existat o echipă destul de mare, de şase-opt persoane şi despre care nu s-a auzit niciodată că ar fi fost prinsă. Deci de aici am tras concluzia că ea a reuşit să-şi îndeplinească misiunea.

M.D.: Eu nu cunosc decât echipele care le-am trimis noi. A mai fost un singur om, Bebi Toma[24], care a fost paraşutat, nu de noi, n-a avut cu noi nici în clin nici în mânecă. Şi care s-a predat imediat la primul post de Miliţie.

O.S.: Da.

M.D.: L-au băgat însă în proces împreună cu… (nu se înţelege)

O.S.: Da. Şi el a fost condamnat, nu ştiţi?

M.D.: A fost, numai la trei ani închisoare.

O.S.: Da. Acum despre această acţiune, despre care mi-aţi povestit până acum, credeţi că mai aveţi ceva de adăugat dumneavoastră, ceva ce nu s-a spus până acum, ar trebui să se spună?

M.D.: Da, s-a vorbit foarte mult că echipele paraşutate au fost trădate de Philby.

O.S.: Da.

M.D.: Ştiţi cine a fost?

O.S.: Oarecum.

M.D.: Un spion englez.

O.S.: Da!

M.D.: Care a fugit de la Ankara, a fugit la ruşi.

O.S.: Asta ştiu.

M.D.: Şi care a fost făcut imediat general de K.G.B..

O.S.: Aşa se zice, am citit o carte acum şi nu e adevărat, era doar un zvon.

M.D.: Şi eu pot însă să vă asigur că nici una din echipele pe care noi le-am trimis, n-a fost aşteptată la sol, cum s-a propagat de către comunişti* (vezi nota marginală dela finele acestui interviu).

O.S.: Deci cam asta aveaţi de adăugat, altceva credeţi că s-a spus totul?

M.D.: Da, n-aş avea de adăugat nimic.

O.S.: Acum, v-aţi adus aminte numele inginerului din Australia şi al celui din Germania, ca să completăm această imagine, a ceea ce a însemnat această acţiune?

M.D.: O să fie foarte dificil, pentru că n-am pe cine să întreb.

O.S.: Da. Mi-aţi spus că dumneavoastră aţi fost comandant ajutor la Timişoara!

M.D.: Da.

O.S.: În 1940, când a plecat Regele, fostul suveran, fostul rege Carol al II-lea din ţară…

M.D.: Nu, eu am plecat, am fugit din România în 1938[25].

O.S.: Am înţeles. Deci aţi plecat din ţară în 1938. Acum dacă vreţi să ne faceţi o scurtă prezentare a dumneavoastră. Când sunteţi născut?

M.D: ( râde) În 1913.

O.S.: Unde?

M.D.: La Panciu, în judeţul Vrancea. Acum e…

O.S.: Mai precis când?

M.D.: La 13 martie.

O.S.: Martie. Da. Şcoala unde aţi făcut-o ?

M.D.: Am făcut-o la liceul “Unirea” din Focşani, la liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti şi la liceul “Papiu-Ilarian” dinTârgu-Mureş.

O.S.: Studii universitare aveţi?

M.D.: Am fost la Politehnica din Timişoara, unde am studiat vreo doi ani, pe urmă am fugit din ţară din cauza prigoanei dezlănţuite de Carol.

O.S.: Am înţeles. Din ceea ce mi-a povestit domnul Traian… (zgomot) Mă auziţi?

M.D.: Da, vă aud.

O.S.: Din ceea ce mi-a spus, mi-a povestit domnul Traian Golea, mi-a spus că din echipa care a tras în gara Timişoara asupra trenului lui Carol al II-lea, ar mai trăi doar domnul Ion Simicin.

M.D.: Ion… Ştiu şi eu că trăieşte, însă e deranjat mintal.

O.S.. A, deci nu mai poate fi abordat, contactat?

M.D.: Nu, nu.

O.S.: Şi altcineva din echipa din gară, cine credeţi că ar mai putea trăi? Cine ne-ar putea ajuta? Poate vă gândiţi, să ne spuneţi.

M.D.: Nu cred, nu cred că mai trăieşte cineva.

O.S.: Pentru că ne-ar interesa această acţiune, deci din gara Timişoara.

M.D.: S-ar putea întâmpla, inginerul Ion Constantin.

O.S.. Unde stă?

M.D.: În Buşteni.

O.S.: A, în România!

M.D.: Da.

O.S.: Şi credeţi că dânsul a fost în echipa din gara Timişoara?

M.D.: El era, el era în Timişoara la acea dată.

O.S.: Am înţeles, bun…

M.D.: Şi avea funcţii; era şef de judeţ sau aşa ceva.

O.S.: Da.

M.D.: Şi probabil că a fost anunţat de la Bucureşti…

O.S.: Când a plecat părintele Boldeanu?

M.D.: Da, împreună cu părintele Boldeanu, trebuie să fi fost…

O.S.: Da…

Radio România

Sfârşitul înregistrării = 50’