Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 257
NR. DE INVENTAR : 1256
DOCUMENTUL NR. : 933
CONTINUT : LAURIC FILON despre istoria Mişcării Legionare
REALIZATOR : Virginia Călin
DATA INREGISTRĂRII : 25.06.95
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 3.07.95
TRANSCRIERE : Virginia Cãlin
DACTILO PC : Daniela Ursu
OBSERVATII : 

            Călin Virginia: Sîntem în 29 iunie 1995 şi înregistrăm cu dl. Lauric Filon, unul dintre fondatorii Mişcării Legionare în Bucovina.

Domnule Lauric Filon, v-aş ruga mai întâi sã ne povestiţi în ce împrejurãri aţi ajuns să înfiinţaţi primele “cuiburi” în cadrul Universităţii din Cernãuţi? Deci, am înţeles din discuţia anterioară că dv. cunoşteaţi doctrina şi aveaţi simpatii pentru întemeietorii Legiunii, în special pentru Corneliu Zelea Codreanu.

            Lauric Filon: Da. Dintr-o simpatie deosebitã pentru Corneliu Codreanu pe care l-am urmãrit încã din Mişcarea lui Cuza, fiind la Şcoala militarã de ofiţeri de rezervã din Piteşti, am profitat de-o permisie şi am ajuns la Bucureşti şi într-o searã la sediul Studenţilor în Medicinã. Andrei Ionescu, printre alţi vorbitori, l-a prezentat şi i-a fãcut un portret lui Corneliu Codreanu. El înfiinţase încã din 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail. Prin acel discurs al lui Andrei Ionescu mi-a trezit interesul mai acut sã-l înţeleg mai acut pe Codreanu şi-n felul acesta am ajuns când m-am întors la Cernãuţi, la facultate, am iniţiat dimpreunã cu Vasile Posteucã, care era aşa un fel de poet şi sub supravegherea prof. Traian Brãileanu şi a altora: prof. Topa, Neagoe Flondor am iniţiat organizarea Mişcãrii Legionare în cadrul Universitãţii de la Cernãuţi.

Elemente diriguitoare în aceastã privinţã am avut la dispoziţie “Cãrticica şefului de cuib” dupã care ne-am orientat şi am început în mod stângaci. Totuşi, am înfiinţat o serie întreagã de cuiburi pe care mai târziu le-am desãvârşit în diverse tabere înfiinţate de cãtre Mişcarea Legionarã la care am participat.

C.V.: Care elemente din doctrinã v-au atras mai mult?

L.F.:  Foarte simplu: cinste, demnitate, iubire de patrie, credinţã. Acestea au fost. Şi operaţia în sufletul individului care intra în Mişcarea Legionarã ca sã devinã dintr-o mãmãligã un erou!

C.V.: Ce vă propuneaţi dv. personal pentru a deveni erou?

L.F.: A duce lupta pentru a infiltra în sânul generaţiei mele, ale tinerilor aceastã învãţãturã a lui Corneliu Codreanu prin care spunea: “Nu din lipsã de oameni deştepţi ducem noi nevoie pentru aranjarea politic a statului român, ci de caractere care într-adevãr sã reziste tuturor tentaţiilor şi sã-şi serveascã cu abnegaţie patria şi neamul!”.

C.V.: In afarã de acest program educativ care se practica în “cuiburile” legionare, la activitãţi politice am înţeles cã aţi participat încã din 1931, din perioada alegerilor.

L.F.: In 1931, la Piatra Neamţ, candida chiar Corneliu sau tatãl lui Corneliu şi-atunci am fost acolo în propagandã. Şi în toate celelalte judeţe, ulterior, în alte alegeri. In ’31 iarãşi au fost alegeri federale, am participat în propaganda din Rãdãuţi.

C.V.: Vã mai amintiţi în ce mod fãceaţi propagandã?

L.F.: Cum sã nu. Mergeam în grupuleţe cu cântecele noastre. Nu ţineam discursuri. Cetãţenii ne vedeau, se interesau de noi şi cum în Bucovina era o atmosferã cu caracter naţional – noi fusesem sub austrieci, de aici ne provenea aceastã sensibilitate faţã de situaţia neamului nostru, în concurenţã cu mulţi strãini care se pretindeau întotdeauna cã ne sînt superiori din multe puncte de vedere, al civilizaţiei şi al culturii. Prin acestã concurenţã s-a întãrit acest sentiment naţionalist în Bucovina.

Şi pe aceastã temã imediat cum a apãrut Mişcarea Legionarã am avut un aflux formidabil de intrare în Mişcarea Legionarã a cetãţenilor.

C.V.: Aţi ajuns în 1936 preşedintele Centrului Studenţesc din Cernãuţi şi-aţi participat la Congresul de……

L.F.: … de la Târgu Mureş.

In 1936 eram înscris la doctorat. Am fost ales preşedintele Centrului Studenţesc. Fiind mai vechi şi mai versat şi mai adaptat cu instinctul meu de luptã în contactul cu alţii şi cu strãinii am fost ales preşedinte al Centrului Studenţesc.

Şi în acel an a avut loc la Târgu Mureş congresul general al studenţimii din România. In calitate de preşedinte am participat cu grupul… Nu numai  cu legionarii, cu toţi studenţii care au dorit sã participe la congresul de la Târgu Mureş. Cã nu erau toţi înrolaţi în Mişcarea Legionarã.

Insã aveam simpatie între toţi studenţii. Cu întregul grup studenţesc am participat la Congresul de la Târgu Mureş.

C.V.: Ce vã amintiţi despre acea încerecare a poliţiei de-a opri…?

L.F.: Am cerut aprobare din partea rectorului de la Cernãuţi. Aprobarea de participare la congres. Mi-au pus nişte condiţii. Una: noi aveam o gradinã la Cernãuţi pusã la dispoziţia studenţilor şi studenţii peste varã care nu plecau acasã lucrau în aceastã grãdinã unde îşi cultivau zarzavaturi, cartofi şi alte legume pentru cantina studenţeascã din Cernãuţi.  Era un mediu şi-un centru de unde se radiau aceste manifestãri ale Mişcãrii Legionare. Pentru cã în fiecare dimineaţã şi seara când se începea şi sfârşea lucru se începea cu cântece, cu rugãciuni. Cetãţenii care treceau pe-acolo vedeau şi aceasta ne-a adus oarecum o invidie din partea politicienilor din Cernãuţi şi s-a încercat sã ni se ia aceastã grãdinã. Şi a venit administratorul universitãţii şi mi-a spus: “Dacã aţi vrea sã ne cedaţi pentru târgul pe care-l proiectãm noi la toamnã aceastã grãdinã.” Zic: “Bine. Problema aceasta o s-o pun eu în plenul studenţimii de la Cernãuţi  şi cred c-om ajunge la o înţelegere.”

A fost un gând, dar nu prea sincer. Insã mi-a luat cuvântul rectorul, Iancu Nistor, un om foarte cumsecade. Era exponenul liberalilor, dar un om cumsecade.

“Dar Lauric, îmi dai cuvântul cã vã veţi abţine de la orice manifestãri de dezordine.” “Bine, d-le rector. Vã dau cuvântul cã ne vom abţine.”

Mi-a pus la dispoziţie un tren. Mi-a ataşat în spate douã vagoane mari de tot cu o companie şi ceva de jandarmi. Pe care i-a ataşat în spatele trenului nostru. Ştiind cã ieşenilor nu li s-a dat permisiunea sã participe la acest congres am luat din stocul de bilete pe care le-am primit eu pentru cãlãtoria pe tren şi l-am trimis pe un camarad de-al nostru Tarãlungã, student la Teologie la Iaşi la preşedintele Centrului Studenţesc Tudose. Zic: “Uite ai biletele. Te aştept în garã la Paşcani, cu trenul meu. Eu mi-am luat mai multe vagoane decât am avut nevoie.” Când am ajuns la Paşcani ieşenii erau acolo. Ei au venit cum au putut, cu personalul clandestin.

I-am luat în tren. Şi când am ajuns la Ghimeş trenul s-a oprit. Am crezut cã sînt chestiuni de naturã ceferistã. Dar când am observat cã depãşeşte timpul, cã stã, 30 de minute şi trenul nu se mişcã, studenţii – cum era acolo pãdure – s-au dat jos prin pãdure cântând şi ieşenii şi cernãuţenii.

Dar am observat cã dupã mine se ţinea sublocotenentul de jandarmi, din trenul din spatele nostru. Atunci mi-a atras atenţia. “D-le, trebuie sã fie ceva!” L-am chemat pe Tudose şi i-am spus: “Tudose, tu ştii cã noi sîntem aicea opriţi?”  “Cum aşa?” “Pãi, de ce stãm noi aicea atâta timp şi nu pornim? Sã mergem sã vorbim cu impiegatul!” Nu era garã, era un fel de haltã. Ne-am dus acolo. Inãuntru cãpitanul care comanda jandarmii de-acolo, încã nişte civili, doi civili în biroul împiegatului. Şi sublocotenentul dupã mine. “D-le împiegat, pentru ce stãm aicea?” Zice: “S-a produs avarie mare  pe linie. Şi pânã când se reparã acolo ţinem trenul aici.” “D-le împiegat, nu-mi miroase bine chestiunea aceasta! Noi o sã mergem sã vedem. Poate dãm şi noi o mânã de ajutor dacã-i nevoie.” “Pãi nu, nu pot da drumul.” Ne-am urcat în tren. Am avut un mecanic foarte cumsecade. Unul ungur. “D-le, dã drumul la locomotivã!” “Pãi n-am nici o dispoziţie!”

Ieşenii… Eu aicea m-am abţinut oarecum pentru cã-mi dãdusem cuvântul. Dar ieşenii aveau un student la Mecanicã, fiul unui mecanc de locomotivã. Ăsta a început… Şi-a pus mâna pe manete, acolo. Şi-a început trenul: puf! puf!… Şi-am ajuns pe socoteala noastrã pânã aproape sã intrãm în staţia “Petru Rareş”. Eu trimisesem cu douã zile înainte tot pe acest Tarãlungã care a dus biletele la Iaşi, sã se ducã la Târgu Mureş, sã aranjeze gãzduirea noastrã pentru perioada cât va ţine congresul. L-au arestat chiar la “Petru Rareş”. Şi când veneam noi sã intrãm în garã, ăsta a profitat de faptul cã era un regiment de jandarmi la Petru Rareş. Ăştia au început sã ia poziţie. L-a uitat pe Tarãlungã. Tarãlungã, pe un geam, a ieşit. Şi-a alergat la tren şi a început sã strige: “Lauric, Lauric!” “Ce e, mã?”  “Nu intraţi în garã cã aici vã aşteaptã un regiment de jandarmi şi-o sã vã facã figura pe care le-au fãcut-o şi celor de la Lunca Bradului. Noi am intrat cu trenul pânã am trecut de acul care schimba linia de plecare înspre Târgu Mureş. Şi dupã ce-am trecut pe-acolo s-au dus ieşenii la acar: “Care-i linia care pleacã la Târgu Mureş?” “Uite asta de-aici” “Schimbã aicea acu’!” “Pãi nu. Trebuie sã-mi dea un telefon.”

Ăsta, studentul, a pus mâna pe manivelele alea de la… acele alea de-acolo şi a schimbat. Şi eu le-am fãcut semn cu o lanternã şi-atunci ne-am pornit cu spatele înapoi şi-am mers aşa vreo cinci gãri. Şi i-am lãsat pe ãia de la Petru Rareş sã ne-aştepte sã intrãm în garã!

Am uitat sã vã relatez cã în trenul nostru coborând de la Petru Rareş spre Ghimeş, Palanca, un agent al Siguranţei a început sã puie frâna puternic la vagonul jandarmilor. Era acolo cu ei. Era în spatele nostru. Mecanicul de locomotivã care s-a împãcat cu noi, zice: “S-a întâmplat ceva. Avem o frânã puternicã.” Am oprit trenul în câmp. Ne-am dus pe fir înapoi şi când am ajuns la vagonul jandarmilor saboţii erau roşii! Şi-atunci am desprins legãtura şi i-am lãsat pe jandarmi în câmp! Şi-am ajuns… Mecanicul ne-a ghidat foarte bine. La un moment dat povestea. “Uite acum ajungem la o pantã unde vine încã o locomotivã care va trece în cap ca sã ne urce dealu’. Când terminãm acolo eu plec şi cu ãsta plecaţi mai departe.”

Şi-aşa am ajuns la Lunca Bradului. Când am ajuns acolo gara era arhiplinã de studenţi. Studenţii erau opriţi ca sã nu mai plece trenul la Târgu Mureş. In garã era procurorul general de la Târgu Mureş. Era comandantul diviziei de jandarmi. Inspectorii poliţiei. Şi o mulţime de alţi funcţionari. Am început să ducem tratative cu ei cã noi trebuie sã ajungm la Târgu Mureş. In momentul când duceam noi tratative toţi studenţii de la Bucureşti n-au mai încãput în trenul nostru, s-au urcat pe vagoane. Parcã erau nişte rândunele pe sârme. Unul lângã altul. Şi am spus: “Domnilor, uitaţi-vã, noi cu ãştia  mergem la Târgu Mureş. Dacã se întâmplã o nenorocire undeva trecem printr-un tunel ceva şi moare cineva dv. sunteţi responsabili! Sau ne puneţi la dipoziţie vagoane şi pentru ei.”

Intre timp un mare inspector de la Siguranţã din Bucureşti s-a repezit între locomotivã şi trenul nostru sã desfacã, sã ne ia locomotiva şi nouã. Mã rog, ce-a pãţit nu mai descriu!

C.V.: Descrieţi, totuşi!

L.F.: Da? A fost scãrmãnat destul de bine! Incât locomotiva a rãmas pe loc. Şi ne-a propus: “Sã luãm locomotiva sã mergem, sã vã luãm douã vagoane!” “Nu, d-le inspector, mergem întregul tren! Facem manevra, mergem înãuntru sau dacã nu manevraţi dv. şi ne puneţi în spate douã-trei vagoane mai mari în care sã încapã şi studenţii care nu încap în vagoanele noastre.” S-a fãcut şi chestiunea aceasta şi-am ajuns în sfârşit la Târgu Mureş.

Era o linişte formidabilã! Lumea de la Târgu Mureş era îngrozitã cã vin barbarii. Insã le-am demonstrat, cã au rãmas uimiţi în final de disciplina care a decurs acolo, la congres, discursurile care s-au ţinut acolo. Şi-n sfârşit s-a nimerit atunci sã avem un preşedinte al Uniunii un adevãrat savant.  Pe Gheorghe Furdui, un tip cum n-am mai întâlnit cu o capacitate la un student. Student la Teologie.

A decurs congresul în condiţii absolut corecte şi de un stil de civilizaţie nemaiîntâlnit în viaţa studenţeascã din România. Ce s-a mai întâmplat acolo?! Un studnt de la Cernãuţi, de la Teologie, unu’ Huştin, s-a dus înainte cu câteva zile cu o listã sã strângã de pe la negustorii din Târgu Mureş pentru a suporta cheltuielile congresului de la Târgu Mureş. Da’ pe ãsta nu l-a trimis nimeni! El s-a dus pe socoteala lui sã-şi facã rost de ceva parale!

A fost depistat, captat şi i s-a ars o raţie în faţa întregului congres. In faţa Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Lucru ce a impresionat. Şi bine. Şi ne-bine. Fiecare dupã starea lui de spirit. Şi de-acolo am venit foarte comozi şi foarte liniştiţi înapoi fiecare la Universitatea lui.

C.V.: Este totuşi congresul la care s-au alcãtuit “echipele morţii”!

L.F.: Sã spun şi de-asta? In fine, s-a ridicat unul din studenţi şi a spus: “D-lor colegi, am fost dizolvaţi în anul cutare, în anul cutare… Şi cu Duca… ş.a.m.d. Ei bine, atragem atenţia celor care vor mai îndrãzni sã ne mai dizolve odatã cã nu ne vom rezuma numai la preşedintele guvernului! Şi vom extinde treaba şi pe mai departe!”

Şi-atunci s-au anunţat o serie întreagã de echipe. Zice: “Eu mã anunţ sã-l pedepsesc pe cutare!” Altul pe cutare!… Mã rog,  s-au anunţat o serie întreagã de echipe, lucruri care s-au mai discutat şi pe la universitãţi când ne-am întors înapoi. Insã, echipele acelea au fost aşa mai mult ameninţãtoare. Nu erau porniţi ca sã facã – ştiu eu – ravagii şi sã bage groaza în lume! Incât n-a avut nici o urmare chestia aceasta. Decât cã s-a discutat… Ne-a deschis un proces pe chestia acestor echipe. Ne-am judecat la Târgu Mureş. Nu ne-a gãsit prea vinovaţi. Ne-a achitat.

C.V.: Vorbind despre proces… dv. aţi fost implicat într-un proces în 1933. Dacã vreţi sã spuneţi câteva cuvinte despre procesul în care aţi fost implicat dv. în 1933.

L.F.: Pãi, în 1933, când am fost identificaţi legionarii mai evidenţi care fãcusem propagandã… în cap era farmacistul Vasile Iasinski, care era oarecum şeful Bucovinei. Şi împreunã cu el ne-au arestat pe unde au putut şi ne-am adunat la o închisoare la Tg. Siret unde am stat acolo vreo douã luni. Unde am stat acolo şi ne-am dus cu toţii la Jilava.

Şi-acolo ne-am întâlnit toatã Mişcrea Legionarã din întreaga ţarã! Din toate judeţele, cvasi exponenţii care au fost atunci acolo. Ne-au adunat la Jilava. Ne-au fãcut un mare serviciu cã ne-am cunoscut! A luat contact cu intelectualii noştri: profesori universitari, avocaţi eminenţi, poeţi, oameni de ştiinţã. Era Nichifor Crainic, Dragoş Protopopescu, Ionel Moţa, Ionica inginerul, profesorul Dobre, popa Dumitrescu Borşa, bãtrânul Codreanu, generalul Zizi Cantacuzino – şeful partidului. Şi-acolo am început noi sã ne edificãm şi mai bine asupra Mişcãrii Legionare şi sã intrãm în punctele esenţiale ale Mişcãrii Legionare. Şi dupã chestiunea aceasta, bineînţeles cã s-a deschis procesul cu întreaga Mişcare Legionarã.

Cei trei care l-au împuşcat pe Duca şi-au luat ei… Nu am avut nici un îndemn de la nimeni. Noi am fãcut-o pe socoteala noastrã. Vinovaţi de acest asasinat sîntem numai noi trei!

Şi într-adevãr pe dânşii i-a condamnat pe viaţã şi nouã ne-a dat drumul la toţi. Şi ne-am rãspândit fiecare pe la casele lor.

C.V.: Deci, aţi fost eliberat şi v-aţi continuat activitatea politicã. Spuneaţi cã v-aţi implicat şi în alegerile din 1937?

L.F.: Da. Am fost şeful judeţului Dorohoi. Deci, am fãcut propagandã pentru partidul “Totul pentru ţarã!”.

C.V.: Deci atmosfera acestei campanii vã amintiţi. Au fost neregularitãţi, au fost violenţe în judeţul dv.?

L.F.: Nu. Eu am fost urmãrit şi de jandarmi dar mai cu seamã de partizanii liberalilor ca sã fiu pus la punct, cã n-am ce cãuta eu din Bucovina, de la Cernãuţi, la Dorohoi. Da’ datoritã abilitãţii şi mãsurilor pe care mi le-am luat s-a evitat orice violenţã, nici cu jandarmii, nici cu liberalii.

C.V.: In ’34 aţi devenit ajutor al comandantului legionar din Cernãuţi. Practic care erau atribuţiile dv. ca ajutor de comandant?

L.F.: Pãi…

C.V.: Era mai mult un grad onorific?

L.F.: Era un grad de evidenţiere a noastrã în faţa celorlalţi, a masei legionare. Totuşi aceşti comandanţi organizau coloanele în marş, cântãrile, datul raportului, etc. Aşa era… comandanţii legionari.

C.V.: In ’38-’39 dv. n-aţi mai fost arestat?

L.F.: Iniţial, când s-au produs arestãrile în masã eu am fost la nişte rubedenii ale soţiei mele de Paştele catolic la o familie. Deşi, când am plecat de acolo spre aceastã familie sã sãrbãtorim acest Paşte catolic am observat echipe de militari plimbându-se pe strãzile Cernãuţiului. Ne-am gândit cã nu e bine. Dar în momentul când am venit spre casã mi-a ieşit în cale, din întâmplare, un camarad, Petecaşu. Era şi niţel poet. Cred cã e prin America acuma. Şi zice: “Nene Lauric, fii atent! Au fost arestaţi cutare, cutare… I-au luat pe toţi ai noştri. Ăştia mai evidenţi. Şi transportaţi la Mitocul Dragomirnei.” “Bine mã Petecaşule. Condu-mi, te rog, soţia acasã. Uitã-te tu dacã e vreo mişcare unde locuiesc eu. Eu intru în cinematograf. O sã stau unde stau copiii, în banca întâia. Cum ai intrat în cinematograf. Uite aici nişte bani, îţi iei un bilet, vii şi-mi spui.”

A venit şi mi-a spus. Nu m-am mai dus acasã. M-am dat la fund. Nu m-au putut aresta. Şi-am stat ascuns atunci vreo şase luni. Dupã şase luni m-am dus la Batalionul II din care fãceam eu parte. Am vorbit cu colonelul. Şi ãsta m-a mobilizat. Şi-am stat mobilizat pânã…

C.V.: … cam pânã în vara anului 1940?

L.F.: Aşa. Şi în momentul când…

Faţa B a casetei

 L.F.: In momentul când a venit Mişcarea la conducere, colonelul mã întreabã: “Vrei sã-ţi dau drumul?” “Da.” Şi m-a demobilizat. Insã, ne refugiasem de la Cernãuţi. Acolo, intraserã deja ruşii. Şi eram acuma în Bucureşti şi au început neînţelegerile între Horia Sima şi Mareşal.

C.V.: Aţi avut vreo funcţie în perioada guvernãrii.

L.F.: Nici o funcţie. Şi dupã mai multe peripeţii şi neînţelegeri şi discuţii şi paradiscuţii între conducerea Mişcãrii Legionare şi Mareşal, la un moment dat Mareşalul, printr-o înţelegere probabil cu Hitler, lucrurile sînt de disecat mai în amãnunt… încât într-o zi Mareşalul cheamã toţi prefecţii – erau prefecţi legionari – sã facã instructaj cu dânşii.

In mod secret însã a vorbit cu comandanţii tuturor garnizoanelor cã în momentul când lipsesc de-acolo prefecţii legionari sã meargã sã ocupe Prefectura. Atunci eu mã aflam la Radu Mironovici la Prefectura Poliţiei în Bucureşti. Şi întâlnirea comandanţilor garnizoanelor de la diverse judeţe cu legionarii s-au produs atunci mici neînţelegeri. Da’ în majoritatea cazurilor… Mi-amintesc când au venit şi la Radu Mironovici ca sã-l schimbe de la Prefectura Poliţiei, Radu Mironovici a spus: “D-le colonel, uitaţi, luaţi loc cu mine aici. Pe mine nu m-a pus aici Antonescu! Pe mine m-a pus Mişcarea Legionarã! Eu nu pot spune <Poftiţi, d-le!>” Şi în momentul când ãştia doi se vor înţelege şi care va ieşi primul ãla va lua Prefectura! Or ieşi legionarii o sã plecaţi dv. acasã! Pierdem noi şi ia Mareşalul o sã luaţi dv. Prefectura!

Şi-a fost absolut în linişte! Insã profitând de aceastã tulburare şi când legionarii erau baricadaţi pe la sedii, pe nu ştiu unde, partidul comunist cu Siguranţa şi cu ţiganii au fãcut bande care se plimbau pe stradã. Au intrat pe la prãvãliile ovreieşti, i-au prãdat, i-au jefuit! Lucru la care nici un legionar n-a luat parte! Cum însã mareşalul Antonescu când a ajuns el cu statul legionar şi când el era şeful statului şi-a venit şi el în cãmaşã verde şi-a spus: “Toatã lumea sã intre în Mişcarea Legionarã!”

Or, intrarea în Mişcarea Legionarã nu se putea decât cu o verificare foarte serioasã, de unde provine individul care vrea sã intre în Mişcare Legionarã.

Şi prin urmare n-au putut sã fie legionari aceia care au produs dezordini. Deci, aşa-zisa revoluţie s-a chemat puciul lui Antonescu şi nu al Mişcãrii Legionare! Şi s-a pus atuncea problema cã legionarii au luat un soldat şi i-au dat foc… Mint! Omul de la Morgã a spus: “D-le, au venit şi-au luat de-aicea un cadavru, l-au înfofolit şi l-au arãtat cã legionarii i-au dat foc!”

Nu puteau sã facã acest lucru legionarii. Şi-n felul acesta s-a încheiat guvernarea legionarã cu mareşalul Antonescu. Mareşalul Antonescu care a fost un om din câteva puncte de vedere… ca militar – bun, ca om cinstit – perfect; însã foarte ranchiunos!

I-a intrat în cap sã distrugã completamente Mişcarea Legionarã! Şi-atunci au început procesele, arestãrile, trimiterea pe front. Unitãţi speciale organizate pe care le bãga în faţa ruşilor. Şi cine nu era împuşcat din faţã era împuşcat din spate de cãtre jandarmii noştri!

Şi-au murit acolo pedepsiţi la Sãrata legionarii care erau verificaţi şi indicaţi de cãtre Siguranţã. Mobilizat şi direct la Sãrata. Elevi de liceu. Patru batalioane au fost de elevi care i-au mãcinat în faţa ruşilor. Asta a fost.

C.V.: Aţi fost pe front?

L.F.: Am fost în Crimea.

C.V.: Şi dupã 23 august în ce context aţi ajuns dv. sã formaţi acest grup de partizani în Bucovina?

L.F.: In timp ce trupele noastre erau încã prin Rusia eu am revenit cu batalionul meu din Crimea la Odessa în reparaţii. Acolo era profesorul meu Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Şi toţi funcţionarii lui superiori erau colegii mei!

Şi zice: “Bãi, Lauric, demobilizeazã-te şi vino aicea la noi!”

Am încercat sã mã demobilizez. Insã între timp îmi venise un cãpitan activ – eu eram de rezervã – şi mi-a luat comanda Batalionului şi eu am rãmas cu comandantul Companiei II, grupul de comandã şi alte angarale.

Când am cerut sã fiu demobilizat pe criteriul unei dispoziţii a Mareşalului în care se spunea: “toţi liberii profesonişti care au nevoie sã-şi refacã birourile lor au dreptul la câteva luni de concediu”  noul comandant  se opunea categoric.

Norocul meu a fost cã a pãtruns în birou un colonel. “Ce faceţi aici?” “Uite, sîntem în discuţii. Locotenentul – ãsta eram eu – cere sã meargã în concediu. Nu pot sã-i dau drumul pentru cã el a comandat acest batalion. El cunoaşte toate aicea şi deocamdatã încã am nevoie de el.” Colonelul mã întreabã: “Cum te cheamã locotenente?” Ii spun. “Şi de ce vrei sã iei concediu?”    I-am spus: “Este dispoziţia Mareşalului…” El stã. Zice: “Un moment. Ia lasã-mã, d-le, cu locotenentul zice! Poate-l conving sã renunţe.”

Şi-a ieşit cãpitanul. I-a fãcut semn sã-l dea afarã şi pe dactilograf. “Ia mai spune odatã cum te cheamã?” “Lauric.” “Mã, tu nu eşti din Calafindeşti? N-a fost tatãl tãu primar sub austrieci?” “Ba da.” “Pãrintele Turtureanu, ce-i cu el?” Zic: “Da’ de unde unoaşteţi dv. toate chestiile astea?” “Eu am fost comandantul pichetelor de grãniceri de pe graniţa din dreptul satului dv. Am fost în casã la voi de-atâtea ori.”

M-a înţeles omul. Il cheamã… Zice: “Are dreptate. Ii semnezi sã plece în concediu.” “Eu nu pot.” “Dã-l încoace cã semnez eu!” “Ei, hai sã semnez dacã spuneţi dv.”

Şi-aşa am scãpat. Am rãmas în Transtria. Şi-am ajuns prim pretor într-un raion în Odessa. Şi de-acolo am ţinut-o pânã când au venit ruşii peste noi.

Ajunserã ãştia la conducere. In acest timp în Munţii Bucovinei era încã rezistenţã. Şi eu l-am susţinut pe Macoviciuc acolo şi l-am alimentat. Unul dintre ei ne-a trãdat. Şi l-a arestat pe frate-meu. M-au capturat şi pe mine. M-au ţinut în anchetã vreo patru luni. Au vãzut cã nu pot scoate de la mine nimic. A intervenit Pãtraşcu. Sã se înţeleagã cu Nicolski şi cu alţii.

Au venit doi jidani de la Siguranţa Statului la ruşi. M-au ridicat de-acolo şi m-au dus la Siguranţã. Şi la Siguranţã m-au ţinut şi-acolo vreo patru luni arestat, timp în care Pãtraşcu ducea aceste tratative. Gãsindu-mã acolo m-au pus şi pe mine în libertate.

Ca sã ajungem în ’48 identificaţi cu toţii, în care-am fost ridicaţi cu toţii pânã în ’64!

C.V.: Numai o clipã… Dv. în perioada toamnă ’43 – primãvara ’44 ce-aţi fãcut? In Transnitria aţi fost funcţionar civil.

L.F.: Am venit în Bucureşti. Am încercat să fac din nou avocatură şi… câr… câr… Nu mergea. Pentru cã eram şi strãin şi rupsesem atâta timp legãtura şi cu profesiunea şi necunoscut… Şi-am încercat şi eu de unele şi de altele. Am avut câteva procese. Câteva acte de încheiat. Prin cunoştinţele mele. Câştigam modest de tot.

C.V.: Şi-n aceste condiţii aţi mers în Bucovina?

L.F.: Nu. Am mers în Bucovina sã-mi vãd părinţii. Eu evacuasem şi pãrinţii de-acolo. Şi-atunci am luat contactul cu Macoviciuc şi prin el l-am dresat cum sã se comporte. Da’ sãracu nu prea m-a ascultat şi a cãzut.

C.V.: Deci, când aţi luat contactul cu Macoviciuc? Era în toamna lui ’44? Şi rolul dv. în ce a constat? Doar sã-l aprovizionaţi pe el şi grupul lui?

L.F.: Da. Şi unde sã opereze… Se încheiase frontul Macoviciuc a venit la Bucureşti. Şi-a venit şi cu ãla care l-a trãdat.  Şi a venit şi pe la mine pe-acasã cu cetãţeanul ãla. Şi ãluia atât i-a trebuit sã vadã unde stăm! L-a arestat pe fratele meu cel mic. Dupã aia m-or înşfãcat şi pe mine. Şi cum v-am spus, dupã patru luni cât am stat la ruşi, încã douã la Interne, a intervenit Pãtraşcu. Atunci am scãpat şi eu.

C.V.: In ’45 aţi încercat să luaţi legătura cu un grup paraşutati?

L.F.: Am luat eu contact, dar de chestia asta nu vorbim!

Radio România