Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 986
NR. DE INVENTAR : 2477
DOCUMENTUL NR. : 1688
CONTINUT : Interviu cu OVIDIU GĂINĂ despre rezistenţa anticomunistă din Bucovina (1944-1946); gărzile încazarmate, <<Spărgătorii de fronturi>> -mişcarea legionară.
REALIZATOR : Octavian Silvestru
DATA INREGISTRARII : 2.06.1999
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRARII : 20.09.1999
TRANSCRIERE : Lavinia Ivaşcu
DACTILO PC : Lavinia Ivaşcu
OBSERVATII:  Caseta are 30 de minute de înregistrare.

O.G.: Armata germană a pus la dispoziţia mişcãrii legionare o echipă de elitã, de paraşutişti, care să ne antreneze pe noi, care nu aveam nici o preparaţie, nu numai ca sã fim paraşutaţi, ci sã facem şi acte de sabotaj şi sã întrerupem liniile de comunicaţie a armatei sovietice şi sã distrugem cuiburile de spionaj a NKVD şi atunci noi am stat într-o permanentã, i-aş spune, forţare de la 6 dimineaţa pânã la 7 seara, de a înmagazina şi de a încorpora în sufletul şi în mintea noastrã şi abilitãţile noastre, toate învãţãmintele acestea care pentru noi erau noi necunoscute. Şi, totuşi, am reuşit începând cu luna noiembrie, din ’44 pânã în luna martie ’45, am reuşit sã mânuim toate armele care ne-au fost date, sã încorporãm în cunoştinţele noastre, chiar, şi tehnica germanã de a distruge cuiburile NKVD şi a armatei sovietice din Carpaţi. Pe data de 25 martie, la 3 dimineaţa, un avion ne-a dus şi ne-a paraşutat, iniţial, pe Giumalău, însã cum pilotul avionului nu a fost destul de atent, ne-a paraşutat la vreo 90 de kilometri, pe alt munte, Mãgura, în Maramureş. Nouă nu ne-a spus nimic, însã, totuşi, am acceptat şi a doua eroare a fost dramaticã pentru cã toate bombele de aprovizionare care trebuia sã ne însoţeascã cu paraşutele pe noi, au fost lansate fãrã paraşute şi când au ajuns jos, bombele au explodat sau s-au distrus. Deci, mitraliere moderne, cu grenade, cu panzerfaust… ştiţi ce este panzerfaust? … şi cu aparate de transmisiune şi toate modalitãţile perfecţionate care erau la acel timp, s-au fãcut praf, a rãmas un singur aparat de transmisiune care nu funcţiona, am rãmas cu o puşcã mitralierã, cu un revolver şi cu pumnalul şi unii din noi au avut prevederea sã punã într-un buzunar nişte pesmeţi şi o bucatã de slãninã şi am fost paraşutaţi pe munte, iar muntele era complet acoperit cu zãpadã, un metru şi jumãtate, asta a fost salvarea noastrã pentru cã nu ne-a aruncat unde trebuia, ci într-un loc necunoscut. Am scos harta şi am consultat locul, ne-am uitat cu ocheanul (…) şi ne-a fost imposibil sã ştim unde suntem.

O.S.: De ce aţi ales aceastã zonã?

O.G.: Noi am ales Giumalãul şi Rarãul pentru cã o cunoşteam eu dinainte şi nu numai eu, ci şi camarazii legionari pe care îi lãsaserãm în Bucovina dinainte şi care ne aşteptau acolo, pe Giumalãu, ştiau cã noi trebuia sã mergem pe Giumalãu, aşa cã ne-au paraşutat pe Maramureş şi a trebuit sã dãm o luptã teribilã pentru ca sã ajungem din nou înspre Giumalãu. Am mers, evident, cu mari sforţãri pânã când ne-am orientat şi la vreo douã zile, deja ne-a interceptat o patrulã ruseascã şi cred cã am anihilat-o sau au fugit, pentru cã pe urmã nu i-am mai întâlnit nicãieri şi am ajuns pe Giumalãu unde ne-am întâlnit, în sfârşit, cu camarazii care ne aşteptau. Aici am început…

O.S.: Domnule profesor, vreau sã vã întreb altceva: consideraţi cã a existat un plan comun al armatei naţionale, privind paraşutãrile? Adicã au fost mai multe echipe care au fost paraşutate în diferite…

O.G.: Înainte au fost paraşutate mai multe echipe, nu-mi amintesc dacã şapte sau opt, dar au fost. Şi unii dintre camarazii pe care îi cunoşteam, pe urmã i-am întâlnit şi mi-au spus: “Eu am fost paraşutat în Banat şi altul mi-a spus în Fãgãraş sau undeva…”

O.S.: Exista posibilitatea de a-i contacta şi de a stabili legãturi între aceste nuclee de rezistenţã?

O.G.: Ar fi existat dacã am fi salvat aceste aparate de transmisiune, pentru cã aveam un antrenament special pentru ca sã luãm contact şi sã ştim cu toate cifrele secrete, toate acestea le aveam, dar unicul aparat pe care l-am salvat nu funcţiona. Şi atunci am rãmas izolaţi pe contul nostru.

O.S.: Vreau sã vã întreb despre grupul dumneavoastrã. Cum era organizat? Cine era şeful? Dumneavoastrã  eraţi şeful acestui grup?

O.G.: Eu eram şeful, da.

O.S.: Aveaţi oameni specializaţi pe diferite funcţii, transmisionist, artificier, observator? Existau astfel de…?

O.G.: Exista numai un şef al aprovizionãrii şi specialistul în transmisiuni şi exista un ajutor al meu care avea o oarecare experienţã în arta militarã. Atât. Restul, noi eram opt în total, însã ne aşteptau ceilalţi camarazi, în total eram 22. Şi pe urmã s-au încorporat şi echipa lui Macoveiciuc cu fiul lui şi alţii, cred cã erau în total vreo 12. Aşa cã am format… vreo 40 eram, am dat câteva lovituri, am ucis câţiva NKVD-işti care au îndrãznit sã se apropie şi pe urmã am reuşit, chiar, sã anihilãm câteva grupuri de comunişti noi, aduşi din Transnistria sau din Basarabia, pentru cã cum în România nu existau comunişti, atunci îi aduceau de acolo vorbind româneşte, evident, însã cu accent basarabean şi care veneau sã punã stãpânire pe judeţ, judeţul Câmpulung, în special, şi Rãdãuţi, sã punã un primar comisar de-al lor. Parte din ei i-am anihilat în lupte de munte şi lupta a durat multe luni, nu numai la noi, noi ştiam, însã, cã şi în Transilvania echipele noastre acţionau, aşa cã… Ana Pauker şi cu guvernul cela care s-a cam împestriţat între liberali, ţãrãnişti, socialişti şi pe care Rusia îl sprijinea pentru cã îşi dãdea seama cã nu avea pe nimeni, acest guvern s-a înspãimântat când a vãzut cã nu pot sã fie stãpâni şi atunci a fost momentul în care a încercat sã stabileascã contact cu Comandamentul mişcãrii legionare şi sã facã un pact de pacificare…

O.S.: Neagresiune.

O.G.: De neagresiune, da.

O.S.: Asta este altã poveste, este vorba de acordul care s-a semnat între Nicolae Pãtraşcu şi Ana Pauker, este altceva. Haideţi sã revenim la grupul dumneavoastrã. Mi-aţi spus cã aveaţi un expert pentru probleme militare. Ce înţelegeţi prin “expert”? Era un ofiţer de carierã?

O.G.: Nu, era un subofiţer, Oprea, se chema, cred cã era din Oltenia, dupã câte îmi amintesc care avea o oarecare viziune cã în timpul şcolii pe care o fãcusem toţi, ofiţerii germani mi-au comunicat cã “Ãsta ştie ceva, mult mai mult decât dumneavoastrã, aşa cã este bine ca sã-l consultaţi când faceţi o ieşire împotriva ruşilor şi sã vedeţi cum vede el situaţia.” Acesta a fost Oprea. Oprea a murit…

O.S.: A murit în luptã sau dupã aceea?

O.G.: A murit dupã aceea rãnit în luptã, Oprea, noi nu l-am putut salva pentru cã el avansase singur cu un camarad, camaradul luase pe o potecã separatã şi el a înfruntat o echipã de ruşi, l-au rãnit grav, camaradul care se… dezviase, au auzit gemete, s-a întors, l-a gãsit într-o mare de sânge şi…

O.S.: Aveaţi vreun agent sanitar, medicamente?

O.G.: Medicamente, numai strictul necesar, spre exemplu vatã şi iod. Atât.

O.S.: Aţi încercat dupã aceea sã luaţi legãtura prin radio cu centrala de la Viena sau sã încercaţi sã luaţi legãtura cu ceilalţi camarazi?

O.G.: Era un camarad, Gherasie, un excelent… licenţiat în drept care avea o mare abilitate pentru aparatul care… fãcuse o şcoalã specialã şi a încercat sã repare aparatul, nu au reuşit sã luãm contact cu nimeni, din pãcate…

O.S.: Aţi fost izolaţi.

O.G.: Izolaţi complet.

O.S.: Cât timp a durat lupta dumneavoastrã în munţi?

O.G.: Din 25 martie pânã în 15 septembrie 1945. Pe urmã am primit un curier din Bucureşti care ne-a invitat ca sã mergem sã luãm contact cu Comandamentul mişcãrii legionare şi ne-au rugat sã depunem armele pentru cã era… Noi, însã, nu am depus decât câteva arme, pentru cã, între timp, reuşiserãm sã punem mâna pe multe mitraliere, puşti mitraliere şi grenade ruseşti în aceste… Şi atunci acestea le-am predat noi autoritãţilor, iar armele noastre, germane, le-am îngropat, însã nu toate, ci o echipã a rãmas mereu sã facã un fel de pazã, un fel  de veghe, sã vadã dacã, într-adevãr, se va îndeplini promisiunea acelui guvern fantasmã sau nu. Eu, pe urmã, am primit ordinul sã plec în Occident în ’46. M-au gãzduit aici, în Bucureşti, şi familia lui Nicu Bãlãnescu, şi alţi camarazi pânã când am putut pleca în Occident.

O.S.: Pe unde aţi plecat?

O.G.: Prin Arad. La frontierã am dormit, evident, în câmp, pândind mişcãrile grãnicerilor şi la 3 dimineaţa, în 6 iunie am trecut graniţa…

O.S.: În Ungaria.

O.G.: În Ungaria. Am fugit vreo 14 kilometri pânã la o staţie…

O.S.: Şi de acolo aţi ajuns la Viena.

O.G.: La Viena aveam, deja, adresa unui legionar care m-a primit foarte bine şi mi-a dat altã adresã, din Leads, din Leads în Munchen, din Munchen în Italia şi aşa,

O.S.: Când aţi ajuns în Italia eraţi în 1945.

O.G.: 1946.

O.S.: În 1946 aţi rãmas mai mult timp în Italia?

O.G.: Da, am rãmas 6 luni.

O.S.: V-aţi întâlnit cu Comadamentul legionar din Italia.

O.G.: M-am întâlnit cu Comandamentul legionar şi imediat dupã aceea am fost numit profesor de pedagogie şi limba germanã în colegiul catolic din Brescia. Şi cum comandantul mi-a sugerat sã pãrãsesc Italia şi sã merg în Spania, atunci (…) Catolica de Asistencia Universitaria din Madrid mi-a dãruit paşaportul Crucea Roşie pentru cã eu nu aveam acte şi cu acest paşaport am ajuns în Spania. Şi aici, în Spania, am fost cu ceilalţi români, eram 5 sau 6, însã 4 am fost invitaţi de guvernul spaniol sã locuim în Colegiul Naţional (…) de Guadalupe şi Santiago Apostol, unde am stat cu alţi refugiaţi francezi, ucraineni, poloni, toţi refugiaţi la Madrid.

O.S.: În 1946.

O.G.: În 1947, deja.

O.S.: În 1947 erau emisiuni la Radio Madrid în limba românã?

O.G.: Da, mi se pare cã era una şi care era dirijatã de Uscãtescu şi de Rãuţã.

O.S.: Aurel Rãuţã.

O.G.: Aurel Rãuţã, da.

O.S.: Numai dânşii.

O.G.: Ei doi erau  cei mai cunoscuţi.

O.S.: Mariad Log (?)

O.G.: Mariad Log (?) la fel, exact, şi mai era încã Popovici.

O.S.: Aurel Popovici.

O.G.: Aurel Popovici, da. Cred cã mai am o fotografie cu ei în Buenos Aires, în faţa locului unde murise Moţa şi Marin.

O.S.: Este altã poveste, cu doamna Ana Maria Marin, azi (…), am şi cu dânsa înregistrare. Cât timp aţi rãmas în Spania.

O.G.: Pânã în 1948, în mai.

O.S.: Dupã care aţi plecat…

O.G.:…în Argentina.

O.S.: Când aţi ajuns în Argentina, foarte pe scurt, aţi reuşit sã vã integraţi în societate, sã vã…?

O.G.: În societatea legionarã, şi cea româneascã care venise în urma faptului cã Radu Ghenea, fostul ambasador legionar în Madrid avusese relaţii cu ministrul de externe al Argentinei şi atunci el a putut sã obţinã beneficii importante pentru legionarii care veniserã cu titlu şi aveau documente, erau cinci care primiserã un serviciu imediat. Iar noi, care eram cu paşapoarte false şi cu tot, nu am putut sã primim nimic şi atunci am început sã muncim ca muncitori simpli…

O.S.: Diplomele v-au fost recunoscute.

O.G.: Dupã aceea, încetul cu încetul a trebuit sã facem un fel de examen de…

O.G.: …de echivalare. Şi pe urmã, încetul cu încetul s-au recunoscut anumite calitãţi şi am fost numiţi la diferite funcţii şi…

O.S.: Dacã vreţi sã faceţi o foarte scurtã fişã biograficã a dumneavoastrã. Când sunteţi nãscut?

O.G.: În 24 aprilie 1918.

O.S.: Unde?

O.G.: În Solca, judeţul Suceava.

O.S.: Şi studiile dumneavoastrã care sunt?

O.G.: Am fãcut Filozofia în parte în Cernãuţi şi în parte, pe urmã, în Rostock şi pe urmã în Madrid.

O.S.: Când aţi terminat?

O.G.: Am terminat… când am venit în Argentina am venit, deja, cu un certificat ca adjutant, ca profesor adjutant de istorie anticã Santiago (…) Eu fusesem, cât am stat în Spania, adjutantul lui de catedrã şi cu acest certificat, pe urmã, am putut sã mã introduc în universitãţile din Argentina şi pe urmã sã fiu recunoscut ca psiholog internaţional pentru cã m-au invitat în Germania şi în Olanda sã dau conferinţe dupã ani şi mi-au publicat, chiar, anumite investigaţii, una la Universitatea din Kyoto, de Revista Psihologia şi alte douã în Germania şi acest lucru a fãcut ca numele de Popescu sã fie cunoscut ca ştiinţific argentinian şi sã mã invite mereu, pentru cã eu fusesem director de psihologie industrialã în cea mai mare fabricã de frigidere şi de motociclete, de automobile din Argentina. Şi, ca atare, am avut aceastã cinste, de a fi iniţiatorul psihologiei industriale în Argentina, cã au venit din SUA ca sã constate cum am fãcut, ei voiau la fel sã introducã în fabricile lor.

O.S.: Dumneavoastrã aţi fost şi unul dintre conducãtorii, dacã nu chiar conducãtorul, acelei unitãţi de elitã numitã “Spãrgãtorii de fronturi”. De unde aceastã denumire.

O.G.: Denumirea, în realitate, este alta: “Gãrzile încazarmate”. “Spãrgãtorii de fronturi” a fost o denumire pe care unul dintre noi, în timp ce povestea cum vede el viitorul “Gãrzilor încazarmate” pentru cã în fiecare zi erau conferinţe, dupã şedinţe erau conferinţe speciale şi doctrinament dupã cãrţile Cãpitanului şi ale lui Moţa şi cu acest motiv unul din ei a zis: “Noi trebuie sã fim spãrgãtori de fronturi.” În ce sens? Cã noi, iniţial, eu i-am spus comandantului Horia Sima cã vãd aceastã unitate de gãrzi încazarmate ca o posibilã recrutare a viitorilor integranţi ai Corpului Moţa-Marin, o etapã prealabilã. Deci, trebuia sã fim curaţi la suflet, sã fim credincioşi, sã ne identificãm mult cu spiritul de sacrificiu care i-a caracterizat pe Moţa şi pe Marin.

O.S.: Câţi membri avea aceastã unitate?

O.G.: Eram cam 110.

O.S.: Aveaţi un sediu al dumneavoastrã, al acestei unitãţi?

O.G.: Da, aveam un sediu într-o fostã, uriaşã ambasadã a unui domn… nu-mi mai amintesc a cãrei naţionalitãţi din Africa sau aşa ceva care pãrãsise România şi atunci guvernul ne-a permis sã o ocupãm, era uriaşã, avea cam 8 dormitoare şi o salã enormã de conferinţe şi…

O.S.: Eraţi dotaţi cu anumite mijloace de transport, cu motociclete, maşini?

O.G.: Da, aveam douã sau trei camioane şi pe urmã aveam motociclete…

O.S.: Ce înseamnã cã aveaţi motociclete? Erau mai multe?

O.G.: Da, erau 100 şi ceva de motociclete. Guvernul german ni le oferise, pentru cã guvernul german ştia cã aceastã unitate era destinatã unei viitoare proiectãri spre Moţa-Marin, spre sacrificiul suprem.

O.S.: Motociclete simple, motociclete cu ataş?

O.G.: Ambele, erau şi simple, şi cu ataş.

O.S.: Cum eraţi organizaţi pe aceste motociclete? Erau grupe de doi, de trei trãgãtori?

O.G.: Erau grupe de şase şi fiecare…

O.S.: Şase motociclete sau şase indivizi?

O.G.: Şase motociclete, aşa, pe linie.

O.S.: Şi era conducãtorul şi în spate…

O.G.: Exact, în spate veneau cei cinci.

O.S.: Nu cei cinci. Pe locul din spate era un alt…?

O.G.: Nu, nu era nimeni. În spate nu… Numai conducãtorul.

O.S.: Un singur om pe o singurã motocicletã.

O.G.: Exact.

O.S.: Nu eraţi gen în spate sã fie trãgãtorul care sã tragã, sã…

O.G.: Nu, nu ajunsesem la asta.

O.S.: Fãceaţi exerciţii de tragere din mers?

O.G.: În fiecare zi. Şi exerciţii militare. Dar în fiecare zi cel puţin şase ore de doctrinã legionar şi creştinã, toţi erau obligaţi sã cunoascã bine Noul Testament şi doctrina legionarã.

O.S.: Dar pregãtire militarã în ce consta?

O.G.: Consta în trageri la ţintã, în alergãri, în încercãri de învãluire, în apãrare de obiective sau de case sau de dealuri.

O.S.: Tragerile se fãceau din mers?

O.G.: Şi din mers, uneori le fãceam din motociclete, la fel din mers.

O.S.: Echipa aceasta a dumneavoastrã a constituit şi o echipã de pazã pentru conducãtorii Mişcãrii?

O.G.: Da. Pentru conducãtorul Mişcãrii legionare, într-adevãr, noi dãdeam în fiecare zi şi noapte o pazã în faţa casei. Afarã de asta mai erau şi alţii, însã pe noi ne considera cei mai intimi.

O.S.: Asiguraţi paza afarã, dar şi în interior?

O.G.: Afarã.

O.S.: În interior cine constituia paza?

O.G.: Nu-mi mai amintesc.

O.S.: Nu, vã întreb: exista un grup de protecţie personalã a Comandantului?

O.G.: Înãuntru nu cred, numai în afarã.

O.S.: Numai în afarã. În timpul conflictului dintre Antonescu şi Mişcare, în ianuarie 1941, când au fost şi ceva lupte de stradã, unitatea dumneavoastrã a participat la apãrarea sediilor Mişcãrii legionare sau la apãrarea conducãtorilor?

O.G.: Da, în parte au fost trimise echipe ca sã apere anumite ministere şi cealaltã parte a venit cu mine, ca sã ajute prefectura de poliţie. Însã când am ajuns la prefectura de poliţie, erau deja cordoane de regimente româneşti…

O.S.: Din armatã.

O.G.: Da, armata totalã. Noi am rãmas atunci aşa… puteam sã facem un gest de suprem sacrificiu ca sã murim toţi acolo, însã nu mai era nici un sens, era o sinucidere.

O.S.: Ce armament aveaţi în dotare?

O.G.: Aveam numai revolvere şi baionete. Nu aveam nici o mitralierã, numai revolvere şi baionete.

O.S.: În 1937-1938 a existat un post de radio clandestin al Mişcãrii legionare, “Buna vestire”. Ştiţi ceva despre acest post de radio?

O.G.: 1937-1938?

O.S.: Da.

O.G.: Eu am auzit ceva de asta, însã trebuie sã recunosc cã în ’38, deja, fusesem închis. Vedeţi, eu am trãit o etapã în temniţã.

O.S.: Da. Cine era şeful dumneavoastrã ierarhic pe linie legionarã în cadrul “Gãrzilor încazarmate”?

O.G.: Numai Comandantul Mişcãrii legionare.

O.S.: Horia Sima?

O.G.: Atât. Primeam ordin de la el direct.

O.S.: Nu exista altcineva între dumneavoastrã şi el?

O.G.: Nimeni.

O.S.: Mi-aţi spus cã echipa dumneavoastrã, aceste gãrzi numãrau cam 110 persoane. Eraţi în grupe de 6 persoane.

O.G.: Când era vorba de motociclete.

O.S.: Dar altfel, cum eraţi organizaţi?

O.G.: Pe cuiburi: 13 persoane, 12 şi un şef.

O.S.: Şi nu erau şi ele grupate mai multe sã fie sub un şef?

O.G.: Nu, nu, era şeful de cuib şi cei 12.

O.S.: Asta înseamnã 10 grupe a câte 10 cuiburi?

O.G.: Cam aşa ceva, da. Pentru cã veneau mulţi din provincie, însã noi trebuia sã facem selecţie.

O.S.: Cum o fãceaţi?

O.G.: Convorbiri şi luam ceva examene sã vedem care este pregãtirea moralã şi ceream pe urmã din judeţe sã ne dea toate informaţiile asupra trecutului.

O.S.: Dar pregãtire fizicã, examen din acesta de rezistenţã?

O.G.: Da. Şi revizie medicalã, evident, sigur cã da.

O.S.: Cine cã pregãtea? Aveaţi profesori de educaţie fizicã sau instructori militari?

O.G.: Aveam profesori de educaţie fizicã, da, într-adevãr.

O.S.: Pentru partea fizicã. Şi pentru trageri aveaţi instructori militari?

O.G.: Aveam la fel, legionari care fuseserã, care erau ofiţeri de rezervã sau fuseserã ofiţeri şi se retrãseserã din militãrie.

O.S.: Dar grupe de transmisiuni aţi avut?

O.G.: Nu.

O.S.: Sau cineva cu un aparat de emisie-recepţie? Vã pregãteaţi, doar, sã interveniţi în caz de forţã majorã.

O.G.: Numai cu telefoane sau cu curieri rapizi motociclişti.

O.S.: Maşini aţi avut în dotare?

O.G.: Automobile aveam trei, vechi, evident, cu care ne mişcam când era nevoie, însã nu ne plimbam pentru cã nu aveam timp, numai în caz de…

O.S.: Aţi acţionat sau v-aţi pregãtit numai în Bucureşti sau şi în teritoriu, în diferite regiuni?

O.G.: În teritoriu aveam mici reprezentanţi care ne erau foarte utili pentru a afla datele acelora care doreau sã se încorporeze.

O.S.: Deci, erau oamenii dumneavoastrã?

O.G.: Da, erau cunoştinţe personale.

O.S.: Dar nu fãceau parte din acest…

O.G.: Nu, numai ca legionari, numai camarazi.

O.S.: Deci, nu existau nişte oameni din aceste gãrzi încazarmate care sã fie în teritoriu şi asta sã fie misiunea lor.

O.G.: Încã nu ajunsesem la asta…

O.S.: …aşa de perfecţionaţi.

O.G.: …erau puţine luni.

O.S.: Ce s-a întâmplat cu dumneavoastrã dupã 1941, dupã ianuarie?

O.G.: Am fost invitaţi ca sã ne strângem în localuri pe care germanii ni le indicaserã ca recomandare, sã nu facem nici un fel de rezistenţã şi atunci pe mine m-au invitat sã fac parte într-un apartament al nemţilor, unde era domnul Corneliu Georgescu şi Viorel Trifan.  Noi trei am stat douã sau trei sãptãmâni într-un… şi pe urmã ne-au mutat în tren, ne-au dus în mod secret…

O.S.: Prin Bulgaria sau prin Ungaria?

O.G.: Nu, prin Ungaria.

Radio România

Sfârşitul înregistrãrii.