Garda de Fier

CASETA / ROLA NR : C 1233
NR. DE INVENTAR : 2886
DOCUMENTUL NR. : 1873
REALIZATOR : Silvia Angelescu
DATA ÎNREGISTRĂRII : 08/24/2000
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 01/15/2001
TRANSCRIERE : Eugen Stancu
DACTILO PC : Eugen Stancu
OBSERVAŢII: Corectura: Silvia Angelescu
CONŢINUT : Interviu cu VICTOR MOISE

Frăţiile de Cruce (1935)
Rebeliunea legionară 1941 (Buzău)

• ocuparea Prefecturii Buzău
• percheziţia la Seminarul Teologic Buzău – 1941
• arestarea 1941

Studii:

• Seminar Bucureşti,
• Seminar Cernăuţi
• Şcoala de ofiţeri de rezervă, Bacău

Războiul

• retragerea la Arad
• frontul după 23 august 1944
• la Sebeş, între fronturi

Facultatea de Teologie, Suceava

• Sumanele Negre
• sumanul negru – haina
• rezistenţa Sumanelor Negre din auzite
• preot Adrian Făgeţeanu
• atmosfera anticomunistă

Organizaţii comuniste şi anti- la Suceava:

• Frontul Democrat Universitar
• Studenţi Creştini: insignă
• Sumanele Negre
• manifestări studenţeşti
• propagandă pentru aderarea la organizaţii studenţeşti comuniste
• ds. organizaţia Sumanele Negre

Alegerile din 1946
Facultatea de Teologie Suceava: desfiinţarea (1948)
Activitate:

• secretar eparhial la Mitropolia Bucovinei
• revistele mitropolitane
• şcoala de cântăreţi bisericeşti la Mănăstirea Dragomirna
• presiunile Securităţii asupra familiei
• parohia de la Volovăţ, Rădăuţi
• directorul Şcolii mânăstireşti Suceviţa

Închisori:

• preoţi în închisori
• Crăciunul 1947 – la capela închisorii din Suceava
• prinţul Ghica în închisoare (Suceava)

Parohia de la Coşna, Suceava (1949)

• informaţii despre fugari în munţi
• ds. Sandu Grigore
• informaţii despre arestările de la Coşna
• ds. Vasile Sângeorzan şi alţi rezistenţi
• ciocnirea rezistenţilor din Sumanele Negre cu Securitatea (râul Bancului) – din auzite
• speranţa războiului ruso-american

Parohia Strunga, Iaşi

• propaganda pentru colectiv
• conflictul cu autorităţile locale

Parohia Crucea, Bistriţa

• contactele cu Securitatea
• informările

Silvia Angelescu: … suntem cu Victor Moise. Mai întâi, părinte, aş vrea să vă mulţumesc că aţi acceptat să acordaţi acest interviu Centrului de Istorie Orală al Sosietăţii Române de Radiodifuziune, şi apoi am să vă rog să povestiţi despre rebeliunea legionară din 1941, de la Buzău. Dumneavoastră, mi-aţi spus că eraţi în Frăţiile de Cruce din ’35, şi că în acel moment vă aflaţi la Buzău.

Victor Moise: Dacă aveţi spaţiu mai mult, spun mai pe larg.

S.A.: Vă rog…

V.M.: În 1935 am fost cooptat în Prietenii Frăţiei de Cruce[1], în “Mănunchier” – se zicea acolo – şi până în ’40 am rămas numai doi din toată şcoala asta, eu şi un coleg care trăieşte acum la Urziceni, profesorul Tudorache Ion.

S.A.: De ce aţi rămas numai doi?

V.M.: Din ’35 până-n ’40 a fost cea mai mare persecuţie a legionarilor pe timpul lui Carol al II-lea.

S.A.: Deci dumneavoastră spuneţi că aţi rămas în libertate?

V.M.: Am, nu! Am rămas în cadrul Mişcării legionare, ceilaiţi au fugit, de frică… din alte motive, s-au retras. Şi am impresia că şi cei care ne conduceau, ne instruiau pe noi, au renunţat mulţi care erau mai slabi de fire, nu corespundeau, aşa încât în ’40, în septembrie când, zicem aşa, că au venit la putere şi legionarii; în seminarul de la Buzău nu eram în Mişcarea legionară decât doi: eu şi colegul Tudorache. Şi am fost şefi de subunitate de F.D.C. Am lucrat deci din septembrie până în ianuarie.

În ianuarie când a fost acestă rebeliune[2], am fost chemat la sediul F.D.C.-ului, din Buzău, în dimineaţa de 21, să mă prezint acolo, fără să ştiu despre ce este vorba. Şi acolo mi-a spus că avem nevoie să facem de pază la Prefectură, şi “Du-te şi vii cu câţi băieţi ai.” Şi am luat de la seminar, nu era departe.

S.A.: Între timp se mai înmulţiseră legionarii?

V.M.: Da, da, aşa, au fost chiar foarte mulţi, dar eu aveam de acum înscrişi peste  60 de elevi din vreo 300 câţi eram la internat acolo.

S.A.: Aveaţi timp să-i verificaţi, să fie oameni de încredere sau acuma-i luaţi?

V.M.:Cât ne cunoşteam, trăind în acelaşi internat, cât ne cunoşteam şi am luat atuncea cu mine 13, deşi nici eu nu ştiam pentru ce merg acolo şi nici ei nu ştiau la ce-i iau. Dar toţi ar fi vrut să se afirme cumva, să facă ceva pentru Mişcarea legionară.

Şi am mers cu aceşti 13, am fost ţinuţi pe acolo câteva ore în sediul F.D.C. şi abia după masă ne-au dus la Prefectură, să păzim Prefectura[3]. Ei, am fost postaţi în faţa intrării, era chiar în centrul Buzăului, palatul ăla mare, din Buzău, dacă ştiţi, vis-à-vis de palat era Prefectura.

S.A.: Deci prefectura era ocupată de…

V.M.: Era prefect pus acolo şi – legionar! – şi să-l păzim. Am înţeles mai tâziu că de la Bucureşti se ştia că trebuiesc înlocuiţi prefecţii ăştia legionari, primarii legionari cu cadre militare. Noi trebuia să apărăm ca să nu ne ocupe Prefectura, cei care veneau militari să ocupe Prefectura, să-l dea jos pe ăsta.

Am stat acolo şi de-abia pe seară armata ne-a agresat a început să ne ia de mână să ne tragă, să ne azvârle încoace şi-ncolo.

S.A.: Deci armata a venit si a înconjurat Prefectura?

V.M.: A venit. Eu n-am văzut înconjurată Prefectura. Intrarea – pentru că erau clădiri şi-n dreapta şi-n stânga Prefecturii şi numai din stradă de acolo, pe trotuar – dar la intrare am stat să nu intre, să nu cedăm.

E, când s-a făcut seară de-acum au venit mai mulţi şi ne-au smuls de acolo câţi eram. E, când am fost acuma aruncaţi în stradă de acolo cineva, tot dintre legionari, a strigat la noi “Treceţi dincolo, în palat!” Alături era palatul. Ne–am dus acolo şi acolo au fost baricadaţi toţi legionarii din Buzău în palatul acela. Şi să rezistăm acolo şi să nu predăm palatul. Inconjuraţi de armată şi eu şi cu colegii mei am avut câteva ferestre de apărat. Probabil că am fost baricadat acolo, n-am cunoscut mai departe, aşa, şi acolo am stat singur la un moment dat, n-aveam apă nu aveam mâncare şi am impresia că s-au dus nişte tratative de cei de acolo din palat unde eram asediaţi, cu alţii de afară, şi ne-au adus după aceea mâncare. Am stat acolo, nu s-a tras nici un foc de armă, nu s-a aruncat nici cu pietre, nimic, doar asediaţi.

Şi pe 23 sau pe 24 chiar, dimineaţa, mi s-a dat poruncă de acolo că părăsim locurile pe care le avem de apărat şi ieşim din palat, ne ducem fiecare la locul nostru. Inainte de a ieşi din palat însă erau doi subofiţeri nemţi care ne-au percheziţionat să n-avem arme, să n-avem ceva şi ne-a dat drumul. Asta a fost toată participarea noastră la revoluţie în Buzău.

S.A.: Au găsit ceva arme? Aveaţi asupra dumneavoastră arme ?

V.M.: Nu, ai noştri n-au avut. Nu ştiu de alţii. Palatul ăla e mare, au fost şi alţii probabil din sate sau alţi legionari pe acolo nu ştiu. Am înţeles pe urmă, după ce au fost procesele acelea, că şeful legionarilor din Buzău era un avocat, Popescu Buzău aşa ceva parcă-i spunea, care a fost foarte cuminte şi s-a înţeles cu colonelul acela, comandant de garnizoană de acolo care avea ordin să ocupe toate instituţiile în care erau legionari instalaţi. S-au înţeles aşa: “Băi, aşa cuminţi, nu ne omorâm şi cine biruie în Bucureşti acela să fie şi aicea să biruie!”

Şi în felul acesta noi am ieşit de dimineaţă de acolo şi mergeam spre seminar spre internatul nostru şi atât de neinformaţi erau ai noştri toţi, de altfel şi eu care comandam eram neinformat, încât după ce am ieşit de acolo ne-am încolonat şi unul de acolo din coloană zice: “Camaradul Moise, dar nu cântăm?!” Da’ ăsta care a zis vorba asta nu ştiu dacă mai este acuma, preot era prin Vrancea, preot, tot fecior de preot, un suflet aşa de frumos, făcea nişte glume aşa de, de… când nu te aşteptai!

S.A.: Cum se numea ?

V.M.: Nu ştiu, nu-mi aduc aminte. Am ştiut mult timp, m-am mai întâlnit cu el o dată. Am fost la nişte cursuri misionare, pe timpul lui Ceauşescu, la Curtea de Argeş şi acolo a venit şi el, dar nu ne-am mai cunoscut şi am ţinut o predică, toţi trebuia să predicăm acolo şi… vine  un preot la mine: “Tu eşti faimosul Moise Victor?” Eu mă uit la el, l-am recunoscut, zic: “Eu sunt, dar nici o faimă…” aşa, îmi scapă mie, nu-mi aduc aminte numele lui, fecior de preot foarte, foarte bun la suflet! Aşa, aşa a fost. După …

S.A.: Cum aţi fost arestat?

V.M.: Am fost în ‘41[4]. Au venit la… au venit întâi să facă percheziţie la seminar. Se ştia că acolo există o unitate aşa şi noi aveam la dormitoarele noastre, în pod, aveam nişte valize nişte cuferaşe, aşa, în care ne ţineam lucrurile noastre, şi au venit şi ne-au luat pe clase să mergem să ne arate, să cerceteze fiecare valiză să nu fie eu ştiu ce. Eu eram de-abia în clasa a şasea, erau mai mari ca mine în clasa a şaptea, a opta. Eu am fost pus acolo… peste ei. Şi ne-au luat pe clase şi ne-au dus… să ne cerceteze valizele şi am aflat până la urmă ce se face acolo. Şi intrăm acolo şi ăsta merge cu fiecare la valiză şi după ce am arătat şi am căutat, are o cretă şi trage cu creta, aşa, un semn şi dă drumul pe cealaltă parte. Eu am pregătit o cretă cu mine şi aveam două valize: într-una erau numai cărţi legionare şi într-alta erau lucrurile mele. Şi când am intrat noi toată clasa a VI-a acolo în pod, am vorbit cu colegii mei: “Măi, dăm buzna toţi, nu aşteptăm să ne ia ei câte unu’ câte unu’!”. Şi am intrat cu buzna şi ne-a scăpat pe toţi acolo şi eu am ajuns mai întâi la valiza unde erau cărţile legionare am tras cu creta şi am dat-o aşa, şi am aşteptat cuminte la cealaltă valiză. Aşa am reuşit să scap atunci.

Şi când au fost alţii arestaţi, am fost şi eu pe acolo, am fost ţinut într-un hotel, nu pot să spun cum îl cheamă unde acolo, aşa, mulţi, toţi care am participat acolo[5]. Au venit şi de la seminar m-au luat, m-au dus cu escortă acolo la hotelul cela, ţinut, cu declaraţie. Atuncea nu-mi mai aduc aminte foarte bine ce-am spus, cum am spus ce-a fost, aşa, destul că mi-au dat drumul, am venit la seminar, directorul supărat foc pe mine, că i-am făcut ruşine că e debandadă… şi târziu am fost chemat la proces ca martor, şi directorul mi-a pus în vedere să nu mai vin la seminar, să mă duc în altă parte, şi el mi-a dat toată situaţia şcolară acolo, şi actele şi actele şi o recomandare către seminarul din Chişinău. De-abia atunci se desrobise Basarabia, se înfiinţa seminar acolo, şi mă trimitea acolo.

S.A.: Staţi puţin, până la Chişinău, am uitat să vă întreb, alte ciocniri propriu-zise au fost pe stradă în Buzău în zilele rebeliunii?

V.M.: Nu, nu n-au fost, nu însă a fost… aşa cum ne-o luat de mânecă să ne azvârle de acolo… dar am ţipat şi noi, am strigat acolo…

S.A.: Nu, ciocniri de stradă…

V.M.: Nu, nu, nu. Şi din cauza asta la Buzău n-au fost evenimente, nu. Şi aşa, după ce au trecut toate astea am reuşit şi am ajuns la Bucureşti la Seminarul Nifon[6]. Am terminat la Nifon, am dat admitere la Teologie, m-am dus la Cernăuţi cu gândul să fac şi muzică nu numai Teologie, m-au luat la armată la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Bacău[7], de acolo ne-am refugiat, deci în ’43… am fost încorporaţi, şi în’44 în martie ne-am retras de acolo şi am mers la Arad[8], la Ineu. Acolo am făcut câteva luni de instrucţie şi ne-au dus la o manevră la Gurahonţ, şi după aceea a venit 23 august[9] când am fost luat ca instructor la elevii de anul I, şi s-a anunţat că ungurii vin să ocupe tot Ardealul şi să facem faţă, că nu sunt armate. Şi aşa am fost purtat pe front.

S.A.: Unde aţi făcut frontul?

V.M.: Am fost întâi rezerva frontului, vreo 2 săptămâni, cu o companie de rezervă. A fost cel mai cumplit timp petrecut! Toată ziua ocupam o poziţie şi trebuia să ne facem gropile astea, pentru mitralieră o groapă aşa rotuundă, să poţi să învârţi mitraliera, să tragi aşa, în cele mai nepotrivite locuri pentru noi; şi cu săpăliga, cu căsmăluţa aceea. Dădeai, dădeam în piatră, şi seara venea ordin că schimbăm poziţia. Şi mergeam cine ştie câţi kilometri, ne trăgem pe acolo… prin satele celea, Maieru, Mânerău, nu mai ştiu… şi eram la ora aceea încheietor de companie, n-am putut să dorm două săptămâni deloc. Toată noaptea trebuia să găsesc locuri, să-i cazez pe elevii din companie. Mă prindea ziua, iar eu nu prindeam să mă odihnesc, iar ziua eram ca trăgător la mitralieră şi trebuia să fac iară treabă.

La Buteni acolo, în mijlocul şoselei am fost pus să fac groapă cu un coleg Mişca Viorel. Am lucrat toată ziua, şi în septembrie acela, era cald tare, şi fugeau românii cu carele încărcate şi plângeau pe lângă noi, să se retragă în spatele nostru, să rămână. Şi de la Buteni după aceea a trebuit să mergem înapoi, la Sebeş, am ajuns spre seară la Sebeş, de acolo ne-o băgat într-o pădure[10]. E, în pădurea aceea, ai noştri, ofiţerii noştrii nu şi-au dat seama, ne-au băgat în coloană de marş toată şcoala militară, între fronturi. Într-o parte erau ungurii, pârâul era aici… peste deal erau câţiva români care ţineau… Noi am intrat pe aicea de la Sebeş, pe acolo, între fronturi. Am văzut colo armele puse aşa, în rastel, cum ziceam noi acolo şi noi n-am ştiut, am crezut că sunt români.

După ce am intrat în pădure, am fost trimis cu alt coleg pe terenul de lupte să aduc muniţii pentru mitraliere. Şi am mers tot pe aceelaşi drum. Şi au început ungurii să tragă în mine. Şi eu m-am mirat: “Ce-i cu românii ăştia?!” Da’ vedeam că înţeapă colo, înţeapă dincolo, da împrejurul meu. Şi în timpul acela, când fugeam de acolo ca să mă feresc, am ajuns din cealaltă parte, din partea românească, stigând: “Băi, tu nu vezi că trag ungurii după tine, ce cauţi acolo?” Atunci mi-am dat seama că eram între fronturi. Am reuşit şi am scăpat, şi când am ajuns la terenul nostru de luptă, ungurii distruseseră tot ce aveam noi acolo, toată muniţia, tot armementul care-l aveam de rezervă, tot, tot distrus acolo! Şi trebuia să mă întorc de acolo să viu să raportez aici, pe dincoace, pe unde m-am dus nu mai puteam. Mi-am făcut socoteala, deşi nu cunoşteam terenul, că am să ies aşa ocolind.

Şi am ieşit acolo, am găsit în pădurea aia unde era distrus tot, caii ofiţerilor noştri legaţi acolo de copaci. Şi am luat un cal de acolo, am suit pe el şi am alergat printr-un porumb, prin păduri… să ajung, şi când am ajuns, credeam eu că este compania noastră, era de-acum întuneric. Şi acolo am fost somat… “Cine eşti, spui cine eşti, dă-ţi parola!”… şi am strigat la ei: “Ce vreţi de la mine parolă, măi! Eu am plecat la 3 şi jumătate, nu ştiu nimică!”. “Stai aşa, nu mişca că te împuşcăm!”. Şi au trimis, au raportat şi a veni Moisei: “Tu eşti?”, “Eu, domnule căpitan!”. Şi m-am dus şi-am văzut ce-i acolo, aşa… şi spre ziuă am aflat că ungurii ne înconjuraseră. Da’ ai noştri ştiau! Şi au rânduit aşa în… ca un arici şi era un părâu în altă parte pe unde se credea că vom putea să ne retragem.

Şi noaptea am fost scos de acolo cu un locotenent, Trufaşu Nicolae, să mergem să inspectăm posturile avansate de pază. Şi pădure şi întuneric, poate era şi înnorat, nu se vedea nimic. Şi am mers noi aşa o bucată şi din faţa noastră – era aşa o cărare – auzim tropot. Parcă ar fi fost de cal, parcă ar fi fost un om care merge fuga. Şi venea spre noi. Ei, când s-apropia de tot, de tot, de noi am tras şi eu şi a tras şi locotenentul Trufaşu, în partea asta, aşa. Dar tropotul a trecut printre noi. Eu m-am întors din partea asta să trag iarăşi, şi dincolo locotenentul: “Moise, nu mai trage, că mă împuşti pe mine!”. În situaţia asta, domniţă, în zorii zilei eu am fost dus să stau de pază în postul cel mai avansat, să observ ce mişcări fac ungurii. Lăsat acolo şi-au plecat…

S.A.: Singur?

V.M.: Singur… la distamţă aşa de vreo 50, 60 de m. mai erau alţii. Da’ postul era un post de observaţii de unde se vedea. Şi eu acolo am căzut în nesimţire… a venit când m-am trezit eu de jos.

S.A.: Când eraţi în post?

V.M.: Da, aşa… oboseală, istovire, eu ştiu ce a fost, nu ştiu ce a fost. Şi era lângă mine un băiat şi m-am uitat, şi mi-a spus după ceea ce s-a întâmplat tot acolo, şi am căzut iarăşi. Şi mi-au povestit pe urmă… Băiatul mi-a spus: “Domnu’ elev, uitaţi, a fost domnul căpitan aşa, şi a zis că să dau cu piciorul în dumnevoastră, şi v-aţi sculat aşa într-o oră… într-o rână şi aţi fluierat ceva, şi aţi căzut iarăşi. Şi atuncea căpitanul a zis: <Viorel, stai lângă el, când se trezeşte să-l trimeţi la comandament>.” Şi în câteva clipe după ce a plecat m-a trezit ăla, mi-a povestit şi istovit atuncea am zis: “Curtea marţială!”

Când am ajuns la postul de comandă al căpitanului, căpitanul scoate pistolul de aici şi: “Moise, te împuşc!”, “Domnule căpitan, zic, ştiu că atâta mai merit!” S-a uitat aşa lung la mine, s-a uitat, şi a început să fluiere şi: “Cunoşti melodia asta, Moise?”, “Domnule căpitan, nu mă pot gândi la numic, nu ştiu!”, şi: “Moise, melodia asta te-a scăpat de moarte! Du-te şi adună compania, să plecăm!”

S.A.: Da’ ce melodie era?

V.M.: Nu ştiu! Am fluierat şi el a reţinut. A fost o melodie pe care el o cunoştea, o cunoştea că altfel nu ar fi reţinut-o. Mi-a fluierat-o el mie. Da, căpitanul Vasile Drăguş era ofiţer de stat major, un om foarte cuminte. Aşa am scăpat de pe front.

Am fost trecuţi după aceea în refacere pe acolo, pe la un sat, Dieci, lângă Gurahonţ, la Iosaş, la Ioşăşel, pe acolo. Veneau, lumea, gospodari pe acolo, ne aduceau mâncare, ne aduceau…

S.A.: Să vorbim acuma despre perioada în care aţi fost la Suceava, la Facultatea de Teologie.

V.M.: Da! Deci în ’46… în ’45 toamna, mi-am dat nişte examene de anul II, şi în ’46, din ianuarie chiar, am stat la cursuri tot timpul, şi am fost cu mulţi la cursuri la Suceava[11]. Aicea se vorbea mult printre studenţi de Sumanele Negre. Ei, erau unii studenţi, mai ales din Bucovina, cum e colegul ăsta, Popescu Elinor de la Vatra Moldoviţei, el era cu suman negru[12]. Mai avea un coleg Viţeglu… (voci suprapuse) Da, da, da, haină, cum erau costumele alea vechi boiereşti aşa, cu ceaprazuri cusute pe aici care se încheiau aşa frumos, largi jos aşa, aşa, cu gulerul făcut frumos şi se vorbea atuncea şi despre Sumanele Negre şi despre rezistenţa lor în munţi[13]. Acuma cei care vorbeau mai mult, pot să spun acuma că nu mai sunt în viaţă, printre aceeia au fost un Cărăuşu Adrian, un Vlad Mircea, un Silviu… Săveanu, Silviu Săveanu. E, poate că toţi ăştia erau dirijaţi, da’ bănuiesc, n-am nici o informaţie precisă… de un călugăr Adrian Făgeţeanu[14]. El este şi acum la Antim în Bucureşti, da, probabil. Şi vorbeam de toate chestiile astea.

S.A.: Spuneţi, vorbeau despre Sumanele Negre? Adică ce spuneau?

V.M.: Că există o organizaţie de luptă împotriva comunismului şi..

S.A.: … în general atmosfera printre studenţi atunci era…

V.M.: Era pentru Sumanele Negre. A fost…

S.A.: Deci cei mai mulţi erau împotriva noului guvern care se instalase, guvernul Petru Groza.

V.M.: Cred că spuneţi prea puţin. Eu cred că toţi erau![15] Am avut colegi care au fost prizonieri şi care au venit cu Divizia Tudor Vladimirescu, şi ăştia erau împotrivă, îi cunoşteam.

S.A.: Chiar şi ei?

V.M.: Chiar şi ei! Şi aş putea să vă dau exemplu, colegul meu, Gheorghe Solcan, care e cu un an mai în vârstă ca mine. El a fost prizonier în URRS, el a venit de pe front, s-a deconcentrat ca locotenent. Eu am fost făcut ofiţer după 9 mai’45, deci am luptat pe front ca subofiţer. Ei, toţi erau împotrivă, şi era o exaltare aşa, mai ales noi care făcuserăm armata şi făcusem front, “Ce, să ne lăsăm călcaţi în picioare?!”

Păi au venit de la Iaşi cândva, tot atuncea, un grup era format, o asociaţie democrată studenţească, Frontul Democrat Universitar[16], aşa ceva. Şi au venit la Suceava la teologi, că să ne înscriem şi noi acolo. E, a fost o revoltă întreagă! “Noi, care am luptat pe front, şi credeţi că ne vindem conştiintele pentru voi?!”, că spunea că le-a dat încălţăminte, că le-a dat lenjerie, că le-a dat fulgi de ovăz… noi. Şi se vorbeu toţi şi căutau să poarte uniformă… era şi o insignă cu student creştin[17], “S.C.”, aşa, cu o cupă aşa, cu un şarpe ca la medicină, ca la farmacie… o insignă, purtam aceeaşi, erau toate astea…

S.A.: Şi insigna asta de student creştin cărei organizaţii aparţinea?

V.M.: Aparţinea tuturor studenţilor care vroiau să spună că sunt creştini. Ea pornise de mult, nu ştiu din ce an, dar în orice caz de la organizaţia lui A.C. Cuza, fost partidu… care i-a bătut pe evrei şi le-a făcut cât cele aşa, de acolo venea. Dar era un semn că eşti student şi că eşti împotriva celor care au ocupat ţara.

S.A.: Deci în momentul acela încă  mai puteaţi să faceţi aceste lucruri pe faţă?

V.M.: Da! Da, da. Vă spun şi mai mult chiar! Eu, de la Suceava, în februarie ’45… aşa cred ’45, aşa, am luat legătură cu studenţi din Bucureşti, fiindcă absolvisem Seminarul în Bucureşti, cunoşteam pe acolo, şi am adus de acolo mărţişoare cu Hristos, capul lui Hristos, cu spini. Ăsta iarăşi un semn, îl purtau toţi studenţii în loc de mărţişor, aşa, ca să le arătăm la toţi că noi suntem de altă părere. Şi auzeam vorbindu-se, mai ales cei care erau de prin părţile astea, pe Mircea Vlad, de Sumanele Negre[18]. Era atât de mult îndrăgită formaţia asta despre care ştiam poate puţin, de altfel şi cei care ştiau atuncea ţineau secret şi nu ne spuneau nouă, încât căutau să-şi cumpere cei veniţi din regat, că au fost studenţi munteni mulţi aici la Cernăuţi şi la Suceava, aşa şi ei să-şi cumpere sumane…

S.A.: Deci fără să fie în organizaţie?

V.M.: Fără, să poarte suman negru![19] Ei chiar colegul ăsta al meu, Mircea Beraru, de pe la Fălticeni pe undeva, dacă mai trăieşte preotul îl mai ştiu. Apoi el m-a căutat, pe când eram preot, că să-i găsesc pe cineva, că eu ştiu pe cei care au sumane negre, că vrea şi el să aibă măcar în casă sumanul negru, să-l păstreze, că a rămas un semn de demnitate aşa, un semn de nobleţe.

S.A.: Dumneavoastră aţi avut suman negru?

V.M.: Nu, nu. Am purtat, da, de împrumutat, dar nu am avut.

S.A.: Deci circulaţi prin facultate cu sumanele…

V.M.: Da, ieşeam în oraş la plimbare, da, cu suman negru…

S.A.: Şi n-aţi căutat să luaţi legătura cu cineva din organizaţia lor sau cu oameni de-ai lor de legătură, ca să justificaţi această haină pe care o purtaţi?

V.M.: Domniţă, vedeţi, da, dumneavoastră veniţi dintr-un alt mediu, de asta îmi puneţi întrebarea asta.

Faţa B

 V.M.: … da este, era imediat izolat, că vine să ne spioneze. Pot să spun acuma că am fost în situaţia când am plănuit odată, că venea Emil Bodnăraş să vorbească pe la Suceava, la bucovinenii lui. Ei, el era plănuit să iasă în balcon la Palatul Primăriei şi noi ne gândeam cum să ajungem cu o armă în turnul bisericii catolice, ca atunci când unul dintre noi… eram trăgători, făcusem armata, eram ofiţeri, nu, să-l împuşcăm de acolo. E, şi Adrian Făgeţeanu a spus “Nu, băieţi!”…

S.A.: De ce nu? I se părea prea periculos?

V.M.: Eu ştiu! Probabil că cei care conduceau, gândeau altfel, îşi dădeau seama ce se întâmplă. Ei şi eu am fost unul dintre naivi şi am propus: “Mergem cu toţii la Bosanci şi acolo sunt oameni care au arme, au mitraliere, au şi tunuri, sunt oameni hotărâţi…

S.A.: Da’ de unde ştiaţi despre cei de la Bosanci?

V.M.: Noi ca studenţi aveam nişte formaţii culturale, nişte echipe de-astea, artistice. Mergeam cu corul, cu poezii, cu piese de teatru şi umblasem noi pe acolo prin Bosanci, prin alte sate şi ştiam unde, la Mitocul Dragomirnei, iarăşi. Da, chiar în Bosanci unul dintre profesorii noştri n-a vrut să vorbească… la cine sunt acolo, şi m-a pus pe mine să vorbesc pe scenă. Era aşa: mergeam singuri cu costume naţionale, cu sumane negre şi… se auzise peste tot că Bosanci este o comună care se supune, nu ştiu ce…

E, am avut o întâmplare urâtă de tot cumva, da. Am plecat odată de la Suceava spre Brăila, trenul era cu linie largă, erau vagoane de vite pe care se circula şi am plecat de la Suceava foarte mulţi studenţi şi n-am putut să încăpem toţi în vagoane. Şi printre ei care n-a încăput am fost şi eu. Şi am urcat sus pe vagonul de marfă şi cu bagajele toate. Şi pe drum de greutatea care era sus, scârţâia vagonul, se apleca şi-n colo şi-n colo, cei dinăuntru ţipau că-i strivim acolo. Şi paza militară a trenului a venit să ne dea jos şi foarte mulţi s-au dat jos, dar încolo mersesem o bucată aproape de Bacău  şi eu nu m-am dat jos şi a venit la mine, a ţipat ca să mă dau jos şi era un ofiţer şi a trimis un sergent la mine: “Du-te şi dă-l jos pe cel de acolo!” Şi am ţipat de acolo: “Dacă vrei să mă dai jos, vino dumneata, că şi eu sunt ofiţer, că dacă trimiţi sergentul, îi dau cu piciorul în fund!”. Şi a plecat trenul de acolo, şi mai departe, şi până la urmă a venit şi: “Domnul student, vă rog veniţi, vă duc la corpul de gardă al nostru, şi vă ţin acolo, şi nu mai rămâneţi aicea, că toată lumea din cauza dumneavoastră ţipă!”. Şi m-a dus ăla în condiţii frumoase până la Mărăşeşti şi m-a lăsat, aşa.

Au fost întâmplări de felul ăsta multe pe timpul studenţiei şi ne-am manifestat direct împotrivă[20]. Ei, a fost situaţia că ne-am jignit profesorii noştri ca să apărăm cauza asta a noastră naţională. Sigur noi aveam un aliat în Sumanele Negre, fără să ştim cine lucrează şi cum lucrează, aşa. Când au venit de la Iaşi să ne ia pe noi să intrăm în organizaţia asta, ne-au adunat pe toţi studenţii acolo[21].

S.A.: În care organizaţie?

V.M.: În… Uniunea Democrată Studenţească, aşa ceva, şi a venit un profesor de la Iaşi cu nişte studenţi de acolo şi ne-au vobit, şi decanul nostru spune: “Ei, vă înscriţi?…” Am tăcut toţi. “Ei, da’ ce nu vorbiţi?! Spuneţi!… ”, cumva nervos. El era preot bătrân, profesor, bine pregătit, aşa, şi unul dintre studenţi de colo: “Părinte decan, propun să vă răspundă în numele nostru, zice, colegul Moise”. Şi am făcut o gafă urâta atuncea: “Ei, unde eşti? Spune ce spui!”, şi zic: “Majoritatea suntem cu armata făcută, ofiţeri de rezervă. Am fost şi pe front, şi dumnealor vin de la Iaşi să ne vindem conştiinţa pe o pereche de izmene?!” Ne-au promis că ne dă pantofi, ne dă izmene, ne dă fulgi de ovăz aşa,… şi studenţii au început să aplaude, şi s-a enervat: “Nu, nu tăceţi din gură! Dacă vă înscriţi, vă înscriţi!” După ce s-a făcut linişte acolo, el a dat cu pumnul în masă, iar eu de colo: “Domnule decan, ne-aţi uimit! Duneavoastră niciodată nu ne-aţi argumentat la cursuri bătând cu pumnul în masă!”. Şi nu s-a înscris nici unul în organizaţie, toţi erau de altă părere. Şi am plecat de acolo, studenţii mi-au spus: “Băi, fugi că ăştia te arestează”. Şi într- adevăr două săptămâni am lipsit…

Când am venit, m-a văzut: “E, e ia să vii la mine, ia să vii la mine!”… la decan, la părintele decan. Şi m-am dus la el, şi: “Dumitale îţi convine! Eşti tânăr şi nu ai familie, n-ai obligaţii! Da’ te-ai gândit ce-a fost cu noi când ai zis vorbele alea?!” Şi [zic]: “Vă rog să mă iertaţi…” “N-am ce ierta, du-te şi-ţi vezi de treabă!”.

S.A.: Spuneaţi de dumneavoastră, când vă manifestaţi în felul acesta, eraţi şi organizaţi, sau astea erau doar nişte manifestări spontane? Vă adunaţi la un moment dat? Cum a fost ceea ce mi-aţi povestit până acuma, presiunea pentru înscriere.

V.M.: Da, era o solidaritate studenţească…

S.A.: Atât, deci nu aveaţi alte organizaţii în care să puneţi lucrurile cap la cap, vreun plan coerent.

V.M.: Nu, poate că cei care erau mai răsăriţi decât noi, au avut ceva dar, eu nu am cunoscut aşa ceva.

S.A.: Pentru că înţeleg povestea cu Sumanele, de exemplu, era un fel de modă şi de mândrie.

V.M.: Da, dar a venit totul un ecou de la cei care se intitulau aşa. Noi după aceea am aflat că este o organizaţie cu Sumanele Negre[22]. Dar ăia au pornit, noi gândeam aşa, că ăsta e un curent care cuprinde toată ţara. În felul ăsta scăpăm de comunişti, scăpăm de ruşi, că au fost atâtea jafuri, au fost atâtea nenorociri aici! Şi nu se poate spune că au fost nici militari, deşi, după ce s-au mai liniştit lucrurile aicea, în Suceava bunăoară, se organizau baluri ofiţereşti. Ei, şi la toate balurile ofiţereşti eram invitaţi şi noi, că deşi eram nişte studenţi necăjiţi, nu aveam nici îmbrăcăminte, nici încălţăminte atuncea, era sărăcie mare, fusese seceta aia în ’46, atuncea, aşa, eram invitaţi la baluri, şi jerpelit şi nu ştiu ce dar: “… Am onoarea să vă salut!”…

S.A.: Despre alegerile din ’46 vă amintiţi?

V.M.: O, au fost primele alegeri la care am votat şi eu[23]. Da, eram la părinţi atunci, şi pentru că se ştia că comuna noastră era aşa-zis comună de chiaburi, da, n-o fost secţie de voatare în comună, o fost secţie de votare la 11 km. Şi atunci am mers şi eu şi tata şi mama pe jos până acolo, deci de la Domniţa, eram mutaţi acuma la Râncelu până la Movila Miresei. Şi am stat acolo, ne-a ţinut mult şi ne-am dat seama ce se lucrează, şi toţi am votat cu…

S.A.: Campania a fost deosebită, de…?

V.M.: N-aş putea să vă spun, nu-mi dau seama, n-aş putea să vă spun nimic.

S.A.: Adică n-aţi simţit lucruri din astea?

V.M.: Nu, nu decât… acolo însă se vorbeau lucruri, că cei care nu votează cu ei, îi însemna cu o cretă şi-i bat alţii şi aşa. Eu n-am votat cu comuniştii, nici mama nici tata. Şi am plecat de acolo şi nu am fost nici bătuţi. Da’ rezultatul a fost aşa cum au fost la alegerile acelea. Astea ar fi fost atunci şi cu ele.

S.A.: Să mergem mai departe… Să spunem în câteva cuvinte ce s-a întâmplat cu dumneavoastră după ce v-aţi dat licenţa. Aş vrea să vorbim pe urmă despre arestarea dumneavoastră în ’56, de la sfârşitul anului1956.

V.M.: Am impresia că v-am povestit ceva despre asta…

S.A.: Da, dar nu am înregistrat.

V.M.: Aşa… aţi zis întâi despre…

S.A.: În câteva cuvinte, destinul dumneavoastră după licenţă…

V.M.: Da, da, da. Eu, înainte de a-mi da licenţa, am fost oprit la Facultatea de Teologie ca prefect de studii[24], şi îndrumător pentru studenţii care veneau cu liceul, nu, cu seminarul, pentru limba greacă de… Noul Testament. Şi pentru asta am fost primit… fostul patriarh al nostru, Iustin Moisescu, m-am bucurat de favoarea lui. După aceea ne-am certat amândoi, şi am rămas la Teologie, m-am căsătorit, am fost prefect de studii mai departe şi a venit desfinţarea Facultăţii de Teologie din Suceava. Şi mi se propunea să merg la Cluj, era o Facultate de Teologie, pe un post foarte neînsemnat, provizoriu.

S.A.: Când a fost asta?

V.M.: Asta a fost în’48. Deci în’47 mi-am luat licenţa, am fost făcut diacon, aşa, şi diacon pentru catedrala studenţilor teologi şi lucram la Facultatea de Teologie. Când s-a desfiinţat Teologia, am fost angajat ca secretar eparhial la Mitropolia Bucovinei[25], care venise din Cernăuţi. Dar a venit şi desfiinţarea Mitropoliei Bucovinei, şi a fost numit aicea mitropolitul, episcopul Sebastiam Rusan din Maramureş, şi a venit acela aici. A venit şi cu un consilier care s-a mirat: “Cum să fie ăsta secretar eparhial?! Are 25 de ani!” Acela avea un frate salariat la Mitropolie, aproape de pensie, şi pe un post mic acolo. M-a scos de la secretariatul eparhial, l-a numit pe frati-su, eu am trecut dactilograf şef la editarea revistelor mitropolitane[26]. Erau două reviste, Cuvântul Adevărului şi Credinţa. Puţin am lucrat acolo şi m-au trecut profesor la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mânăstirea Dragomirna[27], da’ cu familia în Suceava. Am mers acolo şi soţia acasă era sfătuită să divorţeze, că eu am să intru la puşcărie şi ar fi greu de ea.

S.A.: Cine o sfătuia?

V.M.: Securitatea[28].

S.A.: Deci ea era vizitată de Securitate?

V.M.: Da. Am avut o arestare, nu ştiu, înainte de a-mi da licenţa, în ’46-’47, între studenţi. Şi eu eram numai logodit atuncea, şi colegii care au fost arestaţi, erau ţinuţi la Suceava, şi ştiam că le putem trimite mâncare. Eu am făcut această imprudenţă că am trimis-o pe ea, căci eu eram cunoscut şi căutat. Şi strângeam alimentele şi ea s-o dus şi o dus acolo, de două, de trei ori a dus acolo şi… aşa. Şi de asta s-a ajuns aici.

Eu mergeam de acuma la şcoala de cântăreţi, şi ea era sfătuită. A ajuns până la urmă, a cerut divorţ, pentru “nepotrivire de caracter”. Aveam şi un copil. Este acuma şi el aici, da. După ce s-a îmtâmplat chestia asta, mi s-a propus să mă duc la o parohie în Maramureş, la Moisei şi am refuzat. Şi am fost trimis la o parohie la Moldoviţa, la Rânceni. Acolo era un sat de ucrainieni şi iar am refuzat.

S.A.: De ce aţi refuzat satele acestea?

V.M.: Nu le cunoşteam, şi ştiam că e vorba de limbă ucraineană, oameni care nici măcar nu vorbeau româneşte. Şi am acceptat o parohie la Volovăţ lângă Rădăuţi[29]. Am mers acolo, câteva luni am stat acolo, şi în timpul ăsta soţia m-a chemat la divorţ. Şi pentru că era ameninţată de Securitate să nu spună care e motivul adevărat, trebuia să inventeze ceva… Aşa, şi ea a inventat că eu am înnebunit, mi-am ieşit din minţi şi… o dat telefon acolo unde era parohie, la Primărie, la şeful de post: “Luaţi seama că soţul meu şi-a pierdut mintea şi, uneori e furios şi să vedeţi ce şi cum!…” Aşa.

Şi am fost chemat la divorţ, şi a divorţat, şi atunci am mers de la parohia asta, ca directorul Şcolii mânăstireşti de la Suceviţa[30]. O singură serie am scos acolo.

S.A.: Dar staţi puţin: preoţii puteau divorţa?

V.M.: Păi ea a cerut divorţ şi m-a lăsat! Preotul nu, eu nu am cerut divorţ! Ea a cerut şi s-a aprobat divorţul, şi am rămas aşa.

Şi atuncea m-am dus la mânăstire şi am stat acolo la şcoala aceea, au venit alţi călugări şi mi-au propus că să mă călugăresc, şi n-am acceptat, mi-am dat seama că nu sunt bun de călugăr. Şi am zis mai bine să mă arate lumea cu degetul, “uite un ticălos!”, decât să zică oamenii “uite un sfânt!”, şi eu să fiu un ticălos.

S.A.: În tot acest timp v-aţi mai întâlnit cu foşti colegi de-ai dumneavoastră?

V.M.: Aproape toţi erau la închisoare[31], n-aş putea să spun în timpul ăsta… târziu, târziu m-am întâlnit, după ce au revenit. Mircea Vlad a fost ţinut vreo 2-3 ani şi după aceea m-am întâlnit cu el. M-am mai întâlnit cu un Alupoaiei Costache şi el tot aşa după ce ieşise de la închisoare.

E, la Crăciunul din ’47, l-am făcut cu duhovnicul închisorii din Suceava, am făcut prima zi de Crăciun la capela închisorii[32]. Atuncea am putut să cunosc şi eu în închisoare câteva vârfuri între legionari, da, care au murit: Victor Biriş, prinţu ăsta, Sturdza sau cum îi spunea… nu, prinţul Ghica[33], da,da,da, aşa! 5 sau 6 au fost…

S.A.: Aţi stat de vorbă cu ei?

V.M.: Da, în biserică am stat de vorbă, da, da. Chiar ei în închisoare aveau, cum se cheamă… îmbătrâneşti şi lapsus… un roman pe care noi în libertate nu-l aveam, da, Cămaşa lui Hristos. Ei, aşa, prinţul Ghica mi-a împrumutat această carte, şi n-am putut să i-o mai dau înapoi, că după aceea n-am mai putut să mai intru acolo.

Şi am plecat, a trebuit să plec, m-am dus, la Vorovăţ, acolo am primit sentinţa de divorţ, m-au chemat la mânăstire, n-am putut să merg mânăstire. M-am recăsătorit. Eram la Coşna când m-am recăsătorit[34]. Eu m-am dus cu gândul sigur că îi găsesc, găsesc Sumanele Negre.

S.A.: Mi-aţi spus că în 1949, în primăvară, v-aţi dus acolo…

V.M.: Da, da, aşa. Da după ce s-a pronunţat divorţul cu mine.

S.A.: Până atunci ştiaţi că mai sunt grupuri de oameni în munţi?

V.M.: Presupuneam, nu puteam vorbi cu cineva direct, “băi, sunt sau nu sunt…” Dacă vorbea unul şi amintea, ascultam cu atenţie. Eu să provoc, să întreb, nu!

Şi cum vă spun, acolo singurul care a fost vorbit, a fost doctorul, cu care am vorbit, cu care am vorbit, cu care m-am cunoscut[35]. Şi aveam la biserică pe fratele lui Grigore Sandu[36].

S.A.: A, era ajutorul dumneavoastră?

V.M.: Da, îngrijitorul bisericii, omul de servici al bisericii. Era fratele lui.

S.A.: Şi el v-a spus? A avut curaj să vă spună?

V.M.: N-am vorbit nimic, eu ştiam că-i frate cu el, el ştia că eu simpatizez şi că aş vrea să fac cunoştinţă, dar nu le-am comunicat nimic. Foarte probabil că undeva, Grigore Sandu m-a privit, m-a văzut să mă cunoască, aşa, dar eu nu l-am cunoscut. Ştiam atât, cât Cântăreţul fusese acolo şi a fost omorât, împuşcat şi omorât din cauza aceea şi cum vă spun eu cu ăştia n-am stat mult, pentru că au venit şi m-au dat afară de acolo.

S.A.: Deci dumneavoastră aţi fost la Coşna în aprilie?

V.M.: Din aprilie… (voci suprapuse)

S.A.: … erau deja arestaţi grupul rezistenţilor de acolo.

V.M.: Da, şi era frică mare, frică mare, da, da…[37]

S.A.: Nu vi s-a întâmplat niciodată cât aţi fost la Coşna să vină cineva dintre rudele lor să se spovedească sau să-şi arate teama?

V.M.: Nu-mi mai aduc aminte. Atâta ştiu, de soţia Cântăreţului şi de moşu’ Sidru, că era frate  cu el… dar dincolo nu-mi aduc aminte.

La Sângeorzan[38], acolo, că aţi amintit, eu am fost chemat în casa aia. Mi-aduc aminte că chiar odată am făcut o gafă de sărbători. La ei acolo m-au chemat şi, cu masă cu nu ştiu ce şi am băut chiar mai mult decât trebuie în casa lor, acolo, dar cu cine am vorbit în afară de bătrâna – şi bătrâna-i moartă de 25 de ani, poate -, nu-mi mai amintesc. Nu şi aceea care i-am cunoscut eu acolo nu mai sunt, cu Leon Mutu, cu Todaşcă, cu Victor Todaşcă, Ţigănaşu. Şi eu după ce am fost în condiţiile de acolo care au fost, m-am ferit să mă mai duc la Coşna.

S.A.: Dar când aţi ajuns la Coşna v-aţi dus dumneavoastră şi aţi cerut audienţă acolo?

V.M.: Da, eu am cerut-o.

S.A.: Deci ştiaţi că acolo sunt rezistenţi?

V.M.: Da, da, cu siguranţă ştiam! Auzisem de întâmplări, aşa…

S.A.: Şi pe urmă ajungând la Coşna aţi aflat că au fost arestaţi?

V.M.: Da, da şi ceea ce mi-a rămas mie mai ales în memorie, că a fost împuşcat ăsta, că a fost acolo ciocnire cu ei dincolo pe pârâul Bancului[39] acolo…

S.A.: Asta v-au povestit oamenii, deci totuşi mai spuneau câte ceva nu erau chiar aşa de temători?

V.M.: Nu, păi eu mă străduiam ca ei să nu se teamă de mine, să înţeleagă că sunt pe aceelaşi drum cu ei, dar…

S.A.: Oamenii mai sperau atunci, în acel moment, că vă fi un război între ruşi şi americani şi că România va putea fi salvată?

V.M.: Da, da.

S.A.: Deci chiar şi atunci mai sperau?

V.M.: Da, da. Ştiam că Antonescu a făcut ceea ce a făcut cu gândul că aici vor veni armate engleze să ocupe ţara, nu sovieticii[40]. Antonescu a fost pur şi simplu trădat de englezi… că dacă veneau aceea, că poate aţi auzit cum am auzit şi eu că a fost o convorbire între Antonescu şi Maniu în care Antonescu i-a spus: “Eu sunt obligat să merg cu nemţii, şi dumneta rămâi cu englezii! Eu am să merg pentru ţară şi dacă voi muri, dumneta ai să rămâi cu ţara!”, şi se ştiau lucrurile astea…

S.A.: Da, dar totuşi momentul despre care vorbim este ’49, fuseseră alegerile falsificate, regele fusese alungat din ţară…

V.M.: Da, da, nu, credeam că va dura 5-6 ani…

S.A.: Şi ce anume vă întreţinea această speranţă, a dumneavoastră şi a oamenilor din sate?

V.M.: Toţi, toţi credeau aşa, nu ştiu ce. Noi toţi am fost educaţi să ponegrim să detestăm, să combatem comunismul. Şi când am ajuns preot, trebuia să protejez comunismul nu să-l combat!

S.A.: Şi cum v-aţi descurcat cu activiştii de prin sate care veneau? Se instalaseră primari comunişti. Cum aţi reuşit să faceţi slalom printre ei şi să împăcaţi conştiinţa dumneavoastră cu ceea ce era de fapt în realitate?

V.M.: Da, da eram în Strunga[41], după ce am plecat de la Coşna, am stat 3 luni de zile fără servici, la tata acasă, şi după aceea din multă milă, era la Iaşi un consilier de mare omenie… are el câteva cărţi scrise… Poveşti pentru copii, babe şi moşnegi… da, cu ajutorul lui mi s-a dat parohia Strunga şi acolo se luptau să facă colectiv. Şi când au început să facă propagandă pentru colectiv[42], au început prigoana cu mine, că să le spun la oameni să treacă la colectiv. Şi le-am spus la oameni în biserică: “Uite, oameni buni, mi s-a spus aşa, să vă sfătuiesc şi vă sfătuiesc să luaţi aminte. Dacă credeţi că o să trăiţi mai bine duceţi-vă, dacă credeţi că nu o să fie mai bine, e treaba dumneavoastră. Să nu ziceţi că v-a îndemnat cineva să vă duceţi, să blestemaţi pe cineva, să nu zică cineva că v-a dus la fercire şi voi aţi fost proşti şi n-aţi ştiut!”.

Ei, şi după asta m-am întâlnit cu primarul în sat[43], într-o duminică după masă, şi în mijlocul oamenilor a început să mă înjure: “Biserici, Dumnezeii mă-tii de popă! Din cauza ta nu se face aicea colectivizarea. Lasă că o să te aranjăm noi!” Şi într-adevăr, după aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat, şi a trebuit să plec de acolo şi am plecat, aşa. Am luat într-o noapte, aveam cal şi căruţă, mi-am pus acolo ce-mi trebuie şi am fugit, şi soţia şi copii au rămas acolo, să vie. Şi lumea toată: “De ce a plecat, că noi stam toţi acolo să-l apărăm!” Asta îmi lipsea mie, să fac revoltă într-un sat, să vie împrejur, să distrugă şi satul şi aia, aia!

Şi aşa am plecat şi de la Strunga de acolo, de lângă Târgu Frumos, am mers cu căruţa cu calul meu, deci sunt 200 şi ceva de km. prin Târgu Neamţ, Piatra Neamţ peste… nu Bicaz, peste munte pe acolo şi pe valea Bistriţei, nu era drum … am făcut 3 zile şi 3 nopţi până ce am ajuns la Crucea[44], să stau acolo, am făcut chimb cu preotul de acolo, ca să îmi pierd urma să mă duc.

S.A.: Cât aţi stat la Crucea?

V.M.: 12 ani. Nu erau drumuri, eram izolat, da, şi eram obligat la 2 săptămâni să mă prezint la Vatra Dornei, la Securitate[45]. Şi mergeam pe jos peste munţii aceia şi să nu spun unde mă duc, ce fac. M-am dus, de multe ori nu m-am dus. Veneau la mine acasă: “ De ce n-ai venit, nu ţi-e bine?!”

S.A.: Ce vroiau de la dumneavoastră, ce trebuia să faceţi?

V.M.: Ce am făcut, cum o duc la Crucea, cu cine stau de vorbă. Erau mulţi trimişi să te tragă de limbă, să afle de la mine. Şi probabil vroiau să afle dacă eu le spun lor ce le spun şi ceilalţi care au vorbit…

S.A.: Dar v-au propus vreodată să trageţi dumneavoastră pe alţii de limbă?

V.M.: Da, da, ce am vorbit. Trebuia să spun[46]. Erau d-ăştia, eram sigur, sigur că se duc şi spun acolo!

S.A.: Şi v-au cerut chiar să călcaţi taina spovedaniei?

V.M.: Nu, nu asta nu s-a întâmplat. Poate că nici eu n-aş fi făcut lucrurile astea, nu, dar nu au îndrăznit. Pot să spun aşa, luaţi ca oameni, ăştia de la Dorna care mă aveau pe mine în seamă, s-au purtat frumos cu mine, cu omenie. Cei de la Târgu Frumos, cei de la Iaşi… au fost.

Şi după ce am plecat de la Crucea la vamă, aici, iarăşi m-au luat. Da’ aicea a fost un colonel de securitate mult mai înţelegător, poate e şi el credincios, da’ s-a ţinut de mine şi mă obliga să vin la el, mă chema aicea la Securitate cu Poliţia la un loc şi lăsa vorbă jos, la paznic: “Bă, dacă vine popa din Vama, să-l bagi aici să-l închizi până vin eu!” Sau altă dată mă ţinea pe coridor şi toţi câţi veneau acolo cu treburi trebuiau să vadă: “Uite, mă, popa aici la Poliţie, ce-i cu popa ăsta la Poliţie?

S.A.: O formă de a vă umili…

V.M.: Da, da. Şi nu mă duceam şi venea la mine acasă: “De ce nu vii, ce nu ţi-e bine?!” E, am avut o cunoştinţă întâmplatoare…

Radio România

Sfârşitul înregistrării = 60’