Garda de Fier

CASETA / ROLA NR. : C 1381
NR. DE INVENTAR : 3045
DOCUMENTUL NR. : 1973
REALIZATOR : Silvia Angelescu şi Octavian Silvestru
DATA ÎNREGISTRĂRII : 3.07.2001, com. Viştea de Jos, jud. Braşov
DATA COPIERII :
DATA PRELUCRĂRII : 20.08.2001
TRANSCRIERE : Florin Sora
DACTILO PC : Florin Sora
OBSERVAŢII : Corectură Silvia Angelescu.
CONŢINUT : Interviu cu OLIMPIU BORZEA (I) 

Cum a intrat în Frăţiile de Cruce
Întâmpinarea trenului mortuar cu corpurile lui Moţa şi Marin (gara Sibiu)
Nicolae Pătraşcu, profesor la Sibiu
Frăţiile de Cruce – misiuni

• OB, prima misiune în Frăţiile de Cruce: să ducă trusoul copilului lui N. Pătraşcu
• N. Pătraşcu urmărit de Siguranţă
• OB, misiune la Braşov – septembrie 1940

“Lovitura de stat” – septembrie 1940

• Pregătirea legionarilor
• ocuparea obiectivelor importante din Braşov: Telefoanele, Poşta, postul de Radio Bod
• Bucureşti: manifestaţia legionară de 6 octombrie, la care Antonescu a venit cu cămaşa verde

Serbarea de Sfântul Andrei la Sibiu – 29 nov. 1938
Execuţia lui Corneliu Codreanu, anunţ la radio
Ce a însemnat Mişcarea Legionară
Guvernarea legionară

• Sibiu: prima întrunire legionară după preluarea puterii
• Organizarea Mişcării: educarea tinerilor
• Cetăţuile de Fete
• Participerea elevilor la viaţa culturală din Sibiu

Mişcarea Legionară

• OB, şeful Tineretului Legionar din Sibiu
• Activităţi ale Tinerilor Legionari
• Prigonirea legionarilor – din 1938; organizarea în conspirativitate
• Din nou despre mitingul legionar din Bucureşti – 6 octombrie 1940
• OB, misiune din partea Mişcării – 18 septembrie 1940
• OB, conştientizarea misiunii sale, emoţia…
• Din nou despre misiunea din 18 sept. 1940

Închisori:

• Aiud
• întâlnirea cu N. Pătraşcu la închisoare

Organizarea rebeliunii la Sibiu
Războiul

• trimis în război
• Şcoala Militară din Câmpulung
• pe front la Tăuşeşti
• Bucureşti: bombardamentele din 4 aprilie

 Silvia Angelescu: 3 iunie 2001, stăm de vorbă cu profesorul Borzea Olimpiu, în locuinţa domniei sale, din satul, din comuna Viştea de Sus.

Olimpiu Borzea: … de Jos…

S.A.: … de Jos, Făgăraş, judeţul Braşov acum. Domnule profesor, vă rugăm să povestiţi ce ne-aţi povestit nouă înainte de a înregistra şi anume cum aţi ajuns dumneavoastră în Frăţiile de Cruce.

O.B.: Da. Eram elev la Şcoala normală din Sibiu în clasa a VI-a, în 1936[1]. Făceam în vacanţe drumul de la Sibiu la Viştea, în tovărăşia unui coleg de şcoală mai mare decât mine, Petre, de pe deal, cu vreo patru ani mai mare. Şi băiatul ăsta, avea o figură de tânăr studios, purta nişte ochelari cu lentile foarte groase şi avea o figură alta decât colegii lui. Discutam despre Dumnezeu, despre familie, despre toate şi ne-am împrietenit. Mă ajuta la geamantan ca un coleg bun şi mai mare, m-a luat într-o seară….

S.A.: Vă rog să ne povestiţi… aţi spus că aţi plecat din liceu, în momentul în care aţi aflat că trenul mortuar cu Moţa şi Marin intra în ţară, era în drum spre…..

O.B.: Eram la şcoală, elev, v-am spus în clasa a VI-a şi am plecat seara după ora 10, schimbând plantoanele cu alţi colegi dintr-o clasă mai mică, ca noi să ne putem duce, acolo[2]. În gară erau peste zece mii de oameni. Peste tot… La Sibiu, în gara Sibiu. Se comunica la radio sau în ziare, [în] Buna vestire, Porunca Vremii, ziarele Libertatea lui Moţa de la Orăştie, se publica venirea lor în ţară. Şi acolo au cântat teologii, Arhangheli purtători de cruce, un imn închinat lor; a vorbit episcopul Vasile Stan, citind pastorala mitropolitului Bălan. Pe vagonul mortuar erau legionari care au citit jurământul Moţa-Marin. Vagonul mortuar avea uşă dinspre gară, dinspre peronul gării, deschisă, deschisă. Erau doi călugări romano-catolici şi cele două coşciuge: Moţa şi Vasile Marin, la căpătâiul lor. Vagonul cu echipa care a rămas: generalul Cantacuzino-Grănicerul, Clime, Bănică Dobre, Alecu Cantacuzino, Totu, vreo şase mai erau din echipă i-am văzut şi pe ei. Iar Codreanu era pe peron, îmbrăcat într-un palton, cu o blană neagră la gât, cu un fular gri, întors aşa, frumos, în faţă. Cremene, parcă era o statuie, un bloc, din când în când îi pica câte o lacrimă, cu capul descoperit. Şi noi copiii ne-am strecurat până lângă el. Şi ne-a văzut. Treptat am trecut pe lângă el în faţă, ne-a mângâiat pe păr şi ne-am dus în partea cealaltă, fericiţi că am putu să-l vedem.

La şcoală a doua zi, profesorul nostru de franceză, Nicolae Pătraşcu[3], ştiam că e legionar, dar nu a făcut niciodată aluzie la Mişcarea Legionară, niciodată nu a căutat să ne influenţeze într-un fel sau altul. Atunci a întrebat: “Vă rog să vă sculaţi în picioare, cei care aţi fost aseară la gară”. Nu s-a sculat nimeni. A apelat din nou: “Vă rog foarte mult să vă sculaţi în picioare, cei care aţi fost la gară, nu de alta, dar sigur se va pune problema voastră în cancelarie, ca să ştiu cum să vă apăr”. Să recunoaştem sau să nu recunoaştem, să minţim sau să spunem adevărul?. “Vă rog să vă sculaţi în picioare!” Ne-am sculat toată clasa, şi cei doi care nu au fost, că le-a fost ruşine. Un premiant venit de un an la noi, nu crescuse în şcoala noastră şi era un… – aşa a rămas toată viaţa, aşa şi acum – nu poate veni la întrunire, pentru că se discută tezele partidului. Ei, şi atunci ne-a citit din cartea lui Marin şi a lui Moţa. Ne-a citit două pasaje. Asta a fost prima şi ultima lui discuţie politică, adică informaţie politică.

S.A.: Da, asta vroiam să vă întreb: discuta cu elevii, cu dumneavoastră sau pe culoare?

O.B.: [categoric] Nu! El făcea lecţiile de franceză. Pe noi, făgărăşenii, ne snopea, că ne întreba de cinci-şase ori la oră!

S.A.: De ce, aveaţi “regim special”?

O.B.: Păi era făgărăşan şi el. De aici de la noi. Şi trebuia să fim aşa cum ştie el! Dacă el e făgărăşan, ne protejează. Nu, din contră! “A, făgărăşenii, ieşiţi afară!” [râde]. Ne-a prins bine…

Apoi au venit vremuri de prigoană, el nu a mai putut veni la şcoală, că au început luptele intestine, a plecat din ţară, în ’48 şi au venit alţi profesori.

Octavian Silvestru: … în ’38…

O.B.: În ’38, pardon! Un lucru e clar: în 1940, nu, în 1937, în 1938, a început o prigoană împotriva legionarilor. După atâţia ani! Noi activam. Mă cheamă la sediu, la o croitorie din Sibiu, o gazdă a noastră, unde primeam noi informaţiile, Frăţiile de Cruce. Şi îmi spune că primesc prima misiune, eu[4]. Să mă duc la soţia profesorului Pătraşcu, eu, că a născut şi este la sanatoriul Luther, să-i duc trusoul micuţului, că profesorul este aşteptat de Siguranţa Statului să-şi vadă soţia şi poate să-l prindă. “…Te duci acolo, în partea dreaptă este un birou de primire, şi acolo e o soră, o hăltăriţă – cum le spunea la ăştia de la… sanatoriul Luther, că era german, al saşilor din Sibiu – îi spui că vrei să mergi la camera cutare, [îţi] zice bitte şi spui danke…”

M-am dus cu o zi înainte, m-am orientat, m-am dus la ei, mi-au dat pachetul şi am plecat. Am venit din parcul asociaţiei, în Sibiu, dacă aţi fost acolo, în parcul Astra. Am venit frumos prin parc, am văzut pe cetăţeanul cu pălăria cu borduri mari, stând pe bancă. Se uita în dreapta, în stânga, m-am dus încolo, m-am întors în partea cealaltă. Şi am intrat. I-am spus “Bună ziua”, i-am spus despre ce este vorba, bitte, m-am dus, am bătut la uşă. O cunoşteam foarte bine pe doamna Pătraşcu, că e de seama noastră. Până nu s-a căsătorit cu el îi ziceam la per-tu, acum îi ziceam doamna Livia. Am vorbit cu dânsa, i-am spus care e treaba, am luat copilul în braţe, i-am dat trusoul, tot, şi avea şi un bilet acolo. “Spune-i că sunt bine, să stea liniştit, nu se întâmplă absolut nimic, să nu mai îmi trimită nimic. Şi Nicolae să stea la locul lui, să nu iasă!” Când am ieşit afară, erau doi pe bancă şi discutau[5]. M-am dus înapoi şi ei discutau: “N-am avut noroc, poate ai tu noroc să vină, n-a venit nimic!” Şi se uită la mine, eu făceam pe elevul îndrăgostit, cum oi fi părut?!… “Ce te pripeşti, măi, acolo?”, “Aştept pipiţa!” Nu am ştiut ce-i aia “pipiţă”, dar mă rog! Îmi vine să râd acum… “Nici nu ţi-au crescut tuleii şi umbli după fete, nu?” Eu, ca ruşinat că am fost prins cu ocaua mică, m-am dus şi mi-am văzut de treabă. M-am dus şi am raportat că mi-am făcut datoria. Prima mea misiune făcută secretarului general al mişcării de mai târziu, legionare.

S.A.: Frumoasă misiune!

O.B.: Aşa… Şi l-am întâlnit pe acest copil cu câţiva ani în urmă, la mine, la Vistişoara, când a venit cu soţia şi cu copiii. Şi i-am spus: “Ştii cine te-a văzut pe tine prima dată? Şi te-a luat în braţe?” Şi i-am povestit. Ştia că cineva a fost şi i-a dus scutecul. Dar nu ştia că am fost eu!

S.A.: Povesteaţi înainte de a înregistra… dumneavoastră aţi spus: “lovitura de stat”. Despre ce era vorba?

O.B.: În 1940, în ziua de 4 septembrie, a venit la şcoală un student, Cornel Aleman, care a fost şeful Frăţiilor de Cruce la Sibiu, era student al Medicină. Ştiţi că în 1940, Facultatea de Medicină s-a evacuat, s-a refugiat de la Cluj la Sibiu.

S.A.: Toată Universitatea!

O.B.: Da! A venit în cancelarie, eu eram secretar la şcoală, pedagog la şcoală, aşa am început, după aceea pedagog, după aceea ajutor de secretar, după aceea secretar. Am înlocuit pe cei care au fost înaintea mea. Mi-a dat un pachet şi mi-a spus: “Te duci cu trenul de 1 la Braşov[6]. Te duci pe prima sau a doua bancă pe aleea Tâmpa şi aştepţi. La ora 6 seara te ridici, te duci 100 de metri încolo şi fluieri Ţărăncuţă, ţărăncuţă. Şi ţi se va răspunde cu refrenul, şi te duci cu ei. Dacă nu reuşeşti, [o] să venim cu maşina noastră…” Frăţiile de Cruce din Sibiu. Am luat pachetul, m-am dus la director: “Domnule director, vă rog să îmi permiteţi să plec. Au venit nişte soldaţi, refugiaţi din Ardeal…”, că era cu chestia cu Ardealul. Zice: “Da”. “…De câteva zile, de la 1 septembrie, vraişte peste tot, şi vreau să-i duc la gară, să vorbesc cu ei”. “A! Da, du-te, sigur!” Directorul mai târziu a ajuns ministru, subsecretar de stat la Culte, trimis de mitropolitul Bălan, la Sibiu şi a vrut să mă ia şef de cabinet. Şi i-am spus: “Domnule director, eu nu pot să fiu slugă la doi stăpâni”. Era tot făgărăşan, din Sâmbăta, a trecut munţii, cu tatăl meu, înainte de Crăciun, în 1916, ca să nu facă armata la unguri. În momentul în care i-am spus treaba asta, mi-am dat seama că l-am minţit, m-am dus în tren şi am plecat.

Când am ajuns în gara Viştea, m-am uitat aşa, peste satul meu. Şi la Olteţ se urcă trei legionari din Viştea, legionari pe care îi ştiam, ţărani. Mă văd în tren. “Păi, zice, ce faci la Braşov?” Şi au început să râdă. Eu ştiam de ce mă duc şi ei ştiau. “Ştii că domnul Nicolae a plecat la Sibiu?”. Adică tata. Tata s-a dus la Sibiu, m-am mutat la şcoală, n-am fost. Trenul ajungea la 7, la 7 ajungea la Sibiu. Tata a venit de dimineaţă. N-am fost. “Băiat tânăr, cine ştie…” Se duce la Eşeanu, la croitorul, unde era cuibul şi [acela] îi spune: “O, e bine unde e, foarte bine!” Şi s-a terminat cu treaba asta…

S.A.: Dar nu i-a spus mai mult?

O.B.: Nu a spus mai mult. Se-ntâmplă ce se întâmplă, mişcări în dreapta şi stânga. Băieţilor noştri li s-a stricat maşina la Avrig şi nu au mai putut veni, fraţii de cruce de la Sibiu. Atunci eu m-am dus acolo. Au venit legionarii bătrâni[7], printre care erau şi aceşti trei vişteni ai mei. Şi am plecat la cazarma de pe Strada Lungă, 43 artilerie, parcă era acolo. Ne-au spus ce trebuie să facem, ne-au încolonat ca pe nişte recruţi, conduşi de un sublocotenent, să intrăm înăuntru acolo. Eu, pe tren, vin nişte fraţi de-ai lui Banea, Ion Banea, Mitu Banea. Zice: “Măi, dă-mi chestia aia mică, eu mă duc la Bod, că tu capeţi altul!” Eu aveam acolo un pistol. I-am dat pistolul lui, că eu capăt altul. Şi într-adevăr, când m-am dus acolo, Bărdaş – unchiul celui care mi-a trimis caseta din Canada – mi-a dat.

S.A.: Unde?

O.B.: Pe Strada Lungă, în Braşov. În Braşov… Mitu Banea, s-a dus la Bod, aici, la Telefoane[8]. Alţii la Poştă.

S.A.: La Bod la postul de radio!

O.B.: La postul de radio… Când am ajuns acolo s-au precipitat lucrurile, că nu au putut ei să intre cum a fost plănuit. Ofiţerul s-a cam înăsprit, ăla din gardă nu a vrut să îi dea drumul, să intre în concentraţie, o busculadă acolo. Şi atunci am intrat buluc. Intrând buluc, s-a dat alarma în toată cazarma, a ieşit toată lumea afară, că era alertă, s-au aşezat în trei rânduri, unii în genunchi, unii pe burtă şi unii în picioare şi au început să tragă spre poartă. [nu se înţelege] pe un consătean de-al meu, i-a şters sprânceana cartuşul şi pe mine m-a stropit cu sânge. N-am dat importanţă, ne-am retras frumos, am ieşit pe stradă. În timpul ăsta, toată armata de la aviaţie, pe străzi, coloane întregi, în dreapta şi în stânga, îi aduna şi îi ducea acolo. Ne-a adus şi pe noi, în centru, în lumină, la un control. Eu aveam ştampila pusă din Sibiu, cu data respectivă. “Ce cauţi aici?”. “Am venit la unchiul meu”. “Cine e unchiul dumitale?” Zic: ”Inginerul Borzea”. Un elev-plutonier, zice: “La Luci?” “Da, la verişoară-mea”. Era un băiat tânăr şi o cunoştea pe verişoara mea. “…Am venit şi eu de curiozitate să văd ce se întâmplă pe aici, am crezut că au atacat ungurii”. Se spunea că atacă ungurii, tot felul de veşti. “Dar de ce eşti plin de sânge?”. “Mi-a curs sânge din nas”, i-am spus eu. “Lasă, că te duc eu…” “Nu ştiu să mă duc, m-am încurcat”. Şi ăsta m-a luat de braţ, “Hai, că te duc eu, până la Luci”. M-a adus într-un loc, pe la Nivea, pe acolo pe undeva şi m-a lăsat acolo. Habar nu aveam, de-acolo până la Luci, ştiam de la gară. Ce am făcut, ce nu am făcut, m-am trezit iar acolo în piaţă. Vine din nou el, m-a văzut. “Nu ştiu, dacă mă duci la gară, de la gară ştiu”. M-a dus la gară, de la gară nu m-am dus la Luci, m-am întors în gară, căci mi s-a spus: “Te duci la Sibiu şi anunţi să fie gata, că noi dăm comunicat. Dacă nu se rezolvă cu Bucureştiul, Constanţa, centrele care au fost fixate pe primul plan de lovitură, intră a doua serie, ca să ştie regele Carol că nu e de glumă. Şi ăştia de la Sibiu, aşteptau să intre ei.

O.S.: Dar cine v-a spus?

O.B.: Maleni! Teologul Maleni, care era comandant şi el avea grad ierarhic din studenţie, fost student de la Facultatea de Teologie din Sibiu şi îl cunoşteam foarte bine. Şi atunci am venit acasă. Pe tren, jandarmi, eu fularul l-am împachetat de atunci, l-am făcut sul frumos, stam liniştit, m-am uitat în dreapta şi în stânga, m-am dus şi l-am aşteptat pe tata de la gară, seara. Când s-a dat tatăl meu jos din tren, zice: “Ar trebui să-ţi dau două perechi de palme să-ţi sară creierii din cap! Tu nu ştii în ce situaţie m-ai pus pe mine astăzi!” Singurul lor copil. Îi curgeau lacrimile. Eu nu l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi, decât atunci când m-am întors de pe front. Am venit acasă, nu a zis nimic mai departe, a tăcut.

Dimineaţa, cu trenul de 5, care ducea la Sibiu, cu care a fost el cu o zi mai înainte dus, m-am dus la Sibiu. M-am dus la şcoală, am stat liniştit. “A fost tatăl dumitale pe aici”. “Da, ştiu că a fost, am fost până acasă şi eu”. Aşteptam. Dimineaţa mă duc în… aveam tot aşa un Blaupunkt, dar Telefunken era trecut pe el, tot aşa, în genul ăsta. “Pune-l acolo!” “Garda, Căpitanul!…” Gata, nu m-a mai durut capul, am câştigat! M-am dus la director: “Domnule director, mă iertaţi că v-am minţit…” Şi i-am spus: “V-am minţit, uitaţi aşa, aşa, acum sunt legionarii la putere”. Dumnezeu să-l ierte, el nu era, era teolog, nu era căsătorit, era un om, pita lui Dumnezeu, dar sever. M-a luat în braţe şi a lăcrimat: “Să dea Dumnezeu să fie bine”. Şi apoi Antonescu, Mitropolitul l-a băgat în guvernul lui Antonescu, acolo. Păi vorbea Mitropolitul Bălan cu Antonescu cu per-tu: “Da, fii binecuvântat fiule! Măi Ioane, dar ce a făcut Rosetti ăsta al tău mă?! A luat pământurile Bisericii! Cum se poate treaba asta?!”. “Eu nu ştiu nimic!…” A doua zi a fost Rosetti demis, că eu trebuia să-i citesc Mitropolitului Bălan, ce scrie în Monitorul Oficial referitor la partea bisericească, la averile care priveau Biserica. Şi asta era trecut acolo. M-am dus cu ea. “Vino aici, fiule, vino aici!”. M-am dus la Mitropolitul Bălan, s-a uitat şi faţă de mine în birou, i-a dat telefon şi i-a spus: “Măi Ioane, uite aşa şi aşa…” Gata! A fost demis Rosetti. Aşa că am rămas la şcoală atunci să-mi fac datoria faţă de şcoală.

S.A.: Alte misiuni aţi mai avut în timpul acesta?

O.B.: Şi atunci, atunci uitaţi, acesta [foşnet de foi] este tânărul, ăsta este tânărul de 19 ani, ăsta este Mănuchiul de Prieteni în uniforma albă, în camera mea, aşa. Ăsta este grupul de Frăţiori, prima organizaţie de Frăţiori din Sibiu, ăsta este grupul de Fraţi de Cruce din Sibiu, ăsta este grupul care a fost la lovitura de stat din Braşov, asta este o parte din delegaţia care a fost la 6 octombrie, la Bucureşti, la o lună de zile după victoria legionară[9]. Ne-a vorbit Antonescu în cămaşă verde şi Horia Sima. Aici sunt eu în camera mea şi ăsta e Zaharia Marineasa, editorul de la Gazeta de Vest  din Timişoara. Era curier, el umbla prin…. Şi aici e în cameră la mine, e Codreanu deasupra, Moţa Marin, în dreapta şi stânga erau. Şi lipseşte….

S.A.: Aş vrea să ne faceţi o paranteză şi să ne povestiţi cum aţi auzit despre moartea lui Codreanu la radio.

O.B.: În seara, în ajunul Sfântului Andrei[10], care e în 30 noiembrie, deci în 29 noiembrie, în fiecare an se comemora apostolul Andrei şi patronul Şcolii normale teologice, şcolii de cântăreţi şi şcolii normale de fete, “Andrei Şaguna”. Şi în sala mare de la Academia Teologică, în aulă – nu ştiu dacă am pus bine accentul! – care avea în prim plan pe un Iisus Christos, mare cât tot peretele şi o mică scenă, într-o parte era un pian, dacă era nevoie să acompanieze un solist. Şi acolo se aduna crema intelectualităţii sibiene în serbări de felul ăsta. Ne-am dus să aducem omagii patronului şcolii noastre şi Sfântului Andrei. Trecând de la şcoală cu rândul, acum veneam de la şcoala nouă, şcoală ultra-modernă, pusă la punct, nu era în ţara noastră o altă şcoală ca a noastră şi eram în al doilea an acolo. Am fost întâi într-o cazarmă ţinuţi, veche, unde e acum piaţa din Sibiu. Am ajuns în piaţa brânzei, plină de ciobani cu brânză cu produse de-asta de-ale lor, cu lână. “Atenţiune, atenţiune!…[11] – postul de radio, că erau pe străzi puse megafoane – o echipă de legionari în frunte cu Corneliu Codreanu, au vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!” Ne-am oprit toţi. “Cum?!” A înlemnit piaţa, pur şi simplu!

S.A.: Dar ştiaţi că este arestat!

O.B.: Ştiam că este închis, că a fost condamnat, datorită domnului Iorga, [ironic] marele savant! Fac paranteză… Şi pedagogii: “Întoarceţi rândul”. Am întors rândul, ne-am întors la şcoală, au luat legătura pedagogii cu studenţii, “Nu ne ducem!” În sfârşit, Mitropolitul a analizat toate lucrurile aşa cum sunt, a stat de vorbă cu generalul, a stat de vorbă cu profesorii de la licee, de peste tot, oameni influenţi, ca să rezolve problema asta. Şi toţi au fost de acord ca să se facă serbare, să nu fie panică, ca şi când… Şi atunci noi am spus: “Da, venim, dar cu condiţia să cântăm prohod, Sfinte Dumnezeule, de morţi, În veci pomenirea lor şi să scoatem elan…” Pentru că în elan există o strofă: “Iubiţi toţi ţara, iubiţi pe rege, şi cu toţii să ne jertfim”… Ţara o iubeam, dar pe rege, nu-l mai iubeam!

Şi aşa ne-am întors din nou, am cântat şi ce să vă spun, plângeau toţi în sală. Asta a fost [plânge] şi s-a zvonit la trei, la patru zile: “Codreanu a fugit de sub escortă, i-a tras chiulul, l-a luat şi l-a dus în străinătate”. Şi au apărut circulare: “Camarazi, staţi liniştiţi, Căpitanul e viu!”, ca să dezinformeze acţiunea. Ăsta este acest moment…

S.A.: Şi cei din jurul dumneavoastră au crezut acest lucru, că Codreanu nu a murit?

O.B.: La început am crezut cu toţii!

S.A.: Pentru că vroiaţi să credeţi!

O.B.: Vroiam să credem şi noi nu am crezut că un legionar, cel care a întemeiat această puternică mişcare, acest puternic suflet românesc unitar, ceva unic în lume[12]. Nu fac propagandă, dar aşa a fost, luaţi tot şi citiţi şi vedeţi ce scrie acolo, luaţi Cărticica şefului de cuib, că spune, nu vă mai spun că o aveţi de citit. Aceşti oameni, nu am crezut că pot muri şi nu au murit, cum vorbeşte Sima mai târziu. Nu a murit, el e cu noi! Salutul nu se schimbă, rămâne în ultimul număr de la permanenţe: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” sau “În veci, Căpitanul!”…

S.A.: Dar spuneţi-mi, în ianuarie 1941 dumneavoastră eraţi tot la Sibiu, la şcoală?

O.B.: Da.

S.A.: Atunci au fost ceva mişcări de stradă, agitaţii, în zilele rebeliunii?

O.B.: În 1940, în septembrie, s-a ţinut prima întrunire legionară la Sibiu[13]. Atunci ni s-a dat voie să îmbrăcăm cămaşa verde, nouă, foştilor… – că eu nu am depus jurământ nici până astăzi Mişcării Legionare, jurământul formal, eu nu l-am depus, dar am uitat să vă spun că… acel elev se pregătea pentru bacalaureat şi asistat cu activitatea[14] de la Şcoala normală, unde era [legionar] portarul, tâmplarul şi un pantofar din oraş. Şi de mine se ocupa un elev, premiantul clasei, care a ajuns apoi profesor universitar, unul, Orăşenescu, din Bran, Braşov.

S.A.: “Se ocupa”, în ce sens? Ce anume…?

O.B.: Venea la mine, stătea de vorbă, şi o oră de meditaţii după masa, o oră şi jumătate, stătea şi două. Mă ajuta le diferite materii, la ce nu înţelegeam. Nu înţelegeam logaritmii, ecuaţiile, chestiile alea, eram clasa a VI-a, copil.

S.A.: Vă ajuta efectiv la lecţii?

O.B.: La lecţii, şi el era şeful Muzeului de Ştiinţe Naturale. Mâncam împreună la ora 4 gustarea şi schimbam o serie de discuţii. Trei luni de zile, eu am văzut colegii mei, toţi s-au schimbat. Fetele aveau pavilionul lor, ieşeau împreună, pantalonii şi-i călcau, îi puneau sub cearceaf, se culca şi îi punea[u] seara în pungă făcută. Cravata pusă la punct, la cor, cântam [în] corul Mitropoliei, toţi, cu fetele împreună, fiecare dintre camarazii noştri aveau o prietenă. Eu nu aveam, că eram cel mai mic, cel mai tânăr şi m-a obligat şi să scriu la o fată în clasa a V-a. Acum vine o glumă… Şi ne-am dus să cumpărăm nişte plicuri, mai aşa, cu un coleg de-al meu, unul Dumitru Popeanu, din Porumbacu de Sus. Un plic mai bun, cum să cerem, un plic “de dragoste”, aşa le zicea, “plicuri de dragoste”. şi ne-am dus la o tutungerie, cum cobori în oraşul de Jos erau saşi acolo. Am intrat înăuntru cu Popeanu, eram în clasa a V-a. Nu intrasem încă în Frăţia de Cruce. Şi “Cere tu!” “Nu, cere tu!” “Cum să cer?” “Plicuri de dragoste”. Am dat “bună ziua”, “Ce doriţi?” “Domnule, am vrea să ne daţi nişte plicuri de dragoste, cu monogramă”. Ăla: “Da, am de tot felul, plicuri colorate. Pe ce culoare vreţi? Pe unul vernil, ori unul roz?”. Vernil era culoarea noastră verde, rozul era culoarea…

S.A.: … fetei…

O.B.: Da. Ne-a adus două frumoase, înflorate. Ne-a spus după ce le-am plătit: “Când vă [mai] duceţi, [să ştiţi că] nu se spune aşa. <Vă rog să ne daţi nişte plicuri mai bune…>, dacă vreţi parfumate, dacă vreţi aşa. Voi scrieţi acum pentru prima dată la o fată nu?” “Da, la o colegă, scriem”. N-am minţit, el ne-a dat sfaturi. Când ne-am dus la şcoală, la internat, şi când au văzut ăştia plicurile noastre, noaptea ni le-au furat şi a doua zi nu am mai avut pe ce scrie. În orice caz, am cumpărat altele, dar mai simple, dar i-am scris. Şi fata pe care mi-au indicat-o ei, era fata profesorului nostru de matematică. Ăsta a ajuns ministru subsecretar de stat pe timpul legionarilor, la Educaţie, Axente Creangă. Tot legionar era. Pe ea o chema Titea Lupescu. Şi i-am scris: “Stimată domnişoară…”, nu ştiu ce. Şi am copiat din Sadoveanu, dintr-o nuvelă a lui, Marioara dar aşa am copiat-o de bine că am făcut o greşeală de ortografie, cu acel nenorocit de “sau”, simplu, conjuncţia sau acel cu pronumele şi cu verbul.

S.A.: Asta a turtit fesul!

O.B.: Am făcut greşeala. Tot timpul o aveam în faţa ochiului. După aceea mi-am dat seama. Au trecut toate, fata nu mi-a răspuns la timp. Când mi-a răspuns, atât i-am scris…

Faţa B

O.B.: … “Dacă o floare nu o uzi la timp, se veştejeşte, se usucă şi moare”. Pseudonimul nostru. Pe mine mă chema atunci Dan Pădureanu, pseudonimul, nu scriam cu numele nostru, [că] dacă ne prindeau profesorii, era bucluc! Noi trimiteam scrisorile cu cărţile, că aveam teze, nu aveam manuale, lipseau, trimiteam la fete, ele trimiteau nouă, ele erau mai multe. Şi în felul ăsta şi la ele şi la noi, începuseră Frăţiile de Cruce, la ele erau Cetăţuile de Fete[15] şi era o atmosferă extraordinar de plăcută!

Deci tot ce se întâmpla în oraş, noi ştiam. Ne duceam sâmbăta la conferinţe sau duminica dimineaţa de la 11 la 1, până la masă. Se ţinea la Prefectură câte o conferinţă[16] cu profesorii din ţară, din toate domeniile. Sau la liceul “Gheorghe Lazăr”, în sala de gimnastică, sâmbătă după-amiază sau în altă zi, joia după-masă. Ne duceam totdeauna. Era o legătură permanentă între profesorii noştri şi viaţa culturală din Sibiu.

S.A.: În timpul guvernării legionare aţi mai avut o misiune, ceva?

O.B.: Da! Prima misiune a fost să ne organizăm. Acum nu ar mai fi cazul să mai deconspir. Vi-o dau aşa, informativ. Am fost numit şeful Tineretului Legionar[17], din judeţul Sibiu. Am fost comandantul Frăţiorilor din municipiul Sibiu. De-aia vedeţi fotografiile. Şi prima plecare a noastră, am vrut să o facem în satul lui Goga[18]. Ne-am dus la biserică, colegii mei, noi am făcut cântece bisericeşti, aveam capelă la şcoală, făceam slujbă religioasă la şcoală. Duminica, profesorul nostru, Gheorghe Maior ne făcea explicarea Sfintei Evanghelii, Exortace, ore de Exortace. Seara era rugăciune. [repetă] Toţi profesorii noştri erau preoţi sau teologi, deci era o şcoală confesională, pentru noi credinţa era piatra de temelie. Şi, în cazul ăsta, ne-am dus în satul lui Goga. Am cântat la biserică. Unii dintre colegi am spus câteva cuvinte, am stat de vorbă cu dascălii şi preotul, “ce e necesar să facem în satul dumneavoastră?” Şi ne-a spus: “Dacă puteţi veni la muncile de toamnă, ca să ajutaţi oamenii”. Tot ce trebuia să facem, ne-am notat, ne-am pregătit. “Ce cumpărăm? Cumpărăm o motocicletă sau o maşină?”, că aveam banii noştri, am adunat în timpul cât era prigoană, am adunat fier vechi, am adus bani grei Mişcării. Am cărat toate fiarele vechi, de peste tot le-am adunat. Şi la şcoală, curăţenie sub scări, la şcoală, la cazarmă acolo, sobe vechi, grătare, tot ce vrei, toată seara, că poliţistul ăla care stătea în colţ, era tot de la noi [râde]: “Ha, ha!… Daţi-i drumul!” Ne duceam la baza unde se aduna fier vechi. Unul era jos, unul era pe zid, unul dincolo. Ne uitam la ăsta, el se uita la ăla şi el a tras pe aleea dublă. Cazarma avea o alee dublă, în spate. Dacă aţi merge, aţi vedea, aţi cunoaşte. Aşa am cărat fierul vechi, la centrul de colectare.

S.A.: Aţi făcut rost de un ban…

O.B.: Da…

S.A.: Dar în perioada în care activaţi “conspirativ” – ca să zic aşa – între 1938 şi 1940, vă ştiaţi? Cât de mult vă ştiaţi sau până la ce nivel vă ştiaţi?

O.B.: În 1940 am terminat şcoala. Deci toţi care am fost în clasă, am fost legionari. Şi ăia care au fost după noi ştiam care sunt legionari, au activat. Dar în 1938, când Carol a ajuns la putere şi a început o teroare groaznică[19], ne-am liniştit. “Fiecare îşi vede de treaba lui!” Aici sunt cele care nu ne înţeleg ăştia. În România au fost câteva etape, prin care a trecut românul: în dominaţia austro-ungară, a fost rezistenţa naţională, cu rezistenţă pasivă care era alimentată de luminiţele scânteietoare, ale satelor româneşti, dascăli, preoţi, intelectualii satelor, ţărani mai răsăriţi, luminiţe scânteietoare erau ele, ei începeau să facă să se nască rezistenţa organizată. Din cea pasivă, când era cazul, se organiza câte ceva: un centru colo, un centru colo.

S.A.: Se organizau nuclee care comunicau între ele, înţeleg.

O.B.: Da, da! Exact, perfect aţi prins ideea! Că nici acum nu prinde. Le-am spus de atâtea ori, “Păi cum, e pasivă, e activă”. După aceea, când se dă ocazia sau obligă momentul – cum a obligat lovitura de stat de la Braşov -, vine la mine, îmi dă pachetul, “Întinde-o!” Am întins-o. Am intrat în rezistenţa activă, nu? Eram cu pistolul în buzunar, pe baricade, nu? Activ, da! Atunci de ce vă miraţi că în octombrie, când a fost defilarea în Bucureşti şi aniversarea Căpitanului, Moţa-Marin, care a fost ceva de ambasada americană, engleză, franceză, au rămas aşa, nici nu ştiau ce să creadă! Cu acele “cruci vii”, acele coloane nesfârşite şi se vedea pulsul, se vedea suferinţa neamului, toate astea erau trăiri, nu erau lucruri de acum improvizate, scenice de artişti sau de ceva, era trăit!

S.A.: Dumneavoastră, în octombrie, aţi fost în Bucureşti?

O.B.: Da. Sigur!

S.A.: Vă rog să povestiţi de atunci.

O.B.: Păi, cu trenul, aici este grupul ăsta, făceam parte din grupul ăsta, am fost vreo şapte-opt vagoane numai, dar întâi am fost la Alba-Iulia, după aceea la Alba-Iulia, la 1 decembrie. Că ne-am ţinut tot de sărbători, atunci, îngropăciuni.

S.A.: Nu. Povestiţi-mi de Bucureşti întâi, din octombrie, când a apărut Antonescu cu cămaşa verde.

O.B.: Da, da. Am ajuns în Bucureşti[20], ne-am încolonat în sectorul nostru unde era Sibiul, în coloanele acelea nesfârşite de legionari. Şi am defilat. Şi era acolo, în piaţă o scenă mare, un Codreanu masiv, pe un tabel mare. L-am văzut şi acum…

S.A.: Despre octombrie Bucureşti, adunarea la care a apărut Antonescu…

O.B.: A apărut în cămaşă verde, Antonescu, însoţit de Horia Sima. Au vorbit pe rând, a fost defilarea, care s-a făcut atunci, şi doar regele Mihai – a fost adus de legionari la putere –, regele să aducă marii legionarii, că el a decretat Marele Stat Legionar, nu?! Normal, aşa-i! Ajută-ţi fratele căzut din nenorocire, nu?! A pus să spună: “Servim legionarii”, cum face ăsta din Bulgaria, nu?! Dar, să vă întreb eu ceva pe dumneavoastră: e adevărat că regina-mamă, Elena, ia în căsătorie, când era încă rege, o fată dintr-o familie domnitoare, cu care el are un băiat. E adevărat?

O.S.: Cine? Regele Mihai?

O.B.: Da! A zis şi în ziar şi la televizor. Nici eu nu am auzit, dar mi-a spus cineva. Face pariu cu mine pe ce vreau, că pierd sigur! “Băi, ăsta e tată-său, cu Zizi Lambrino, nu e vorba de….”

S.A.: Cred că e o confuzie cu Carol…

O.B.: Ăsta zice că nu, ca să aibă moştenitori.

S.A.: Da. Deci să mergem mai departe, spuneaţi că după ce aţi terminat liceul aţi rămas la…

O.B.: … la “Şaguna”.

S.A.: Aţi rămas pedagog…

O.B.: Da. Acum, la şcoală, nu mai era nici un fel de activitate după ianuarie, adică am povestit.

S.A.: Nu. Vă întrebasem eu, dar nu aţi povestit, despre ianuarie 1941.

O.B.: Am povestit numai despre “Andrei Şaguna”.

S.A.: Da…

O.B.: Şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, am venit la Sibiu, dar profesorul Pătraşcu, în seara zilei de 18 septembrie 1940, m-a trimis să duc o valiză diplomat[21], generalului Mehedinţi, comandantului Corpului 6 Armată Cluj, refugiate la Sibiu. Pe la 9,30 seara m-am dus acolo unde era cazat generalul, era santinelă la poartă, am spus cine sunt, a sunat, a venit ofiţerul de serviciu, a raportat cine e la poartă şi a spus: “Să poftească!” Şi am intrat înăuntru. Am văzut o clădire, în stânga era intrarea în clădire, mi-a deschis ofiţerul uşa şi am intrat într-un hol. În partea stângă s-a deschis o uşă şi a intrat un domn, avea vreo 50 de ani, cărunt, nu prea înalt, cu nişte ochi plânşi, îmbrăcat în negru. Dar blajin aşa, cu o figură blajină. Am dat “Bună seara, domnule general” “Bună seara, tinere!” Eu aveam fulgarinul peste cămaşa verde. Atunci am îmbrăcat cămaşa verde cu vreo trei-patru zile înainte, când ne-a chemat, ni le-a făcut, ne-a dat centură, pantalon negru şi m-am dus la şcoală şi m-am îmbrăcat cu ea.

S.A.: De-abia atunci aţi avut? Înainte…

O.B.: … n-aveam voie să îmbrăcăm cămaşă verde.

S.A.: Dar nici nu aţi avut?

O.B.: Nu am avut. Cine umbla cu uniformă? Umblau băieţii care au fost în propagandă, ei, atunci, legionarii, ăştia născuţi. Şi ne-am aşezat în genunchi în camera asta [foşnet de hârtii, arată poze], şi acolo în faţa Arhanghelului, ne-am făcut rugăciunea, că am simţit că nu  mai sunt eu…[22]

S.A.: Şi ce s-a întâmplat?

O.B.: “Din clipa asta nu mai eşti copilul adolescent, tot ce zboară se mănâncă. Ai un destin, ai o misiune!” Am simţit că eu nu mai sunt eu…

S.A.: Aţi simţit că v-aţi maturizat?

O.B.: Da. Şi când am ieşit i-am văzut şi eu cu o zi-două înainte, două-trei uniforme mergând pe stradă, de legionari. Când m-am văzut pe stradă, cum întorceau copiii capul, “Uite un legionar, uite un legionar!”, de jos, până sus în creştetul capului, m-a cuprins un fior, m-a cuprins ceva, care venea de undeva şi spunea: “Nu mai eşti tu, de-acum încolo nu-ţi mai aparţii ţie, această cămaşă te obligă, te obligă!…” Şi parcă acest “te obligă”, mi-a rămas şi acum în cap! Când am fost în faţa plutonului de execuţie la Bucureşti, că v-am spus, toate piesele, că am spus: “Dacă Dumnezeu vrea, acum nu…”

Am ajuns la sediu, atunci mi-a dat valiza[23], de am fost la general şi fiind cu fulgarinul peste cămaşă, îmi spune: “Eu nu merit să fiu salutat cu salutul vostru?” “Domnule general, nu am ştiut că sunteţi legionar, că vă salutam, <Trăiască Legiunea şi Căpitanul!> Vă salut acum…” M-a luat şi m-a mângâiat. Se deschide din faţă o altă uşă, şi vine o doamnă plânsă, îmbrăcată în doliu. “Dragă, uite cum seamănă băiatul ăsta cu fetiţa noastră!” Şi mă ia în braţe şi îmi umple umărul de lacrimi. Şi el îmi spune: “Tinere, am avut o fetiţă de vârsta ta. Câţi ani ai?” “19 ani, domnule general” “Acum ai dat bac-ul?” “Acum…” “Şi ea l-a dat şi la o lună de zile a murit, înainte de a pleca am înmormântat-o. În iulie a fost. Ăsta, în august a fost nenorocirea. Şi am lăsat mormântul la Cluj.” Am trecut în cameră dincolo şi i-am povestit cum a fost la lovitura de stat de la Braşov. Cum ne-am urcat în tren, ce am făcut, cum am făcut. El îi spune: “Domnul secretar al Mişcării, Pătraşcu, mi-a spus că îmi trimite un tânăr care nu poate spune decât tot ce a fost. Nu înfloreşte nimic, spune ce a fost bine şi ce a fost rău”.

După ce am terminat de povestit, pe la 12 noaptea, mi-a spus aşa: “Mâine vin şi eu la adunarea din 19 septembrie de la Sibiu, adunarea generală a tuturor legionarilor din judeţ şi am să vorbesc. Dar am să spun un lucru. Să spui la toţi tinerii, la toţi camarazii şi cum ai ocazia, să aibă grijă, să nu-i tragă pe sfoară <câinele ăsta roşu>!”

S.A.: Antonescu!

O.B.: Antonescu! Asta mi-a spus mie. Am spus eu aici, le-am spus-o şi când am dat filmul în Făgăraş, episodul cu Antonescu, declararea războiului între Antonescu şi Mişcarea Legionară. Şi am venit la sediu, domnul Pătraşcu bătea la maşină. “Ei, cum a fost?” I-am povestit cum a fost. “…Şi să vă spun o treabă, domnule profesor, domnule comandant…” I-am spus chestia asta. “Aşa sunt toţi mă, generalii între ei, ofiţerii, învăţătorii, profesorii, popii, că aşa e firea omului, se invidiază, dar generalul i-a jurat comandantului credinţă şi comandantul i-a jurat credinţă, generalului.”

La poarta 10, la Aiud, în 1964, când ne-a dat drumul din puşcărie, s-au ţinut câteva adunări. Eu eram bolnav. M-am dus cu 93 de kile, la Aiud[24], în puşcărie şi am venit acasă cu 42. 51 de kilograme am dat jos! Cineva poate să mă considere canibal, mi-am mâncat carnea de pe mine, eu! Cu două găuri în plămân, praf făcut rinichiul, ficat, ochi, urechi, dinţi, tot. Şi după ce am spus treaba asta lui acolo, îmi spune cineva, că m-a luat de braţe, de m-a dus la “plecări”, de-acasă, se adunau toţi şi nu mă ţineam prea bine, eram în Zarcă, la exterminare. Mă duc şi pe mine doi camarazi, “Uite, zice, e Pătraşcu aici!”[25] “Unde este?” “Chiar acolo, în faţă”. “În pauză să mă duci şi pe mine până la el”. Erau doi camarazi, m-au luat de braţe şi m-au dus până la el. Pătraşcu, care era masiv aşa, acum tras, slăbuţ, cu ochii în fundul capului, nu semăna deloc cu el. I-am zis: “Bună ziua domnule comandant, bună ziua domnule profesor”. Se uită la mine şi zice: “Dragă, nu te cunosc, te-ai schimbat şi tu”. “Şi eu de-abia v-am recunoscut, dar toţi ne-am schimbat, dar totuşi a mai rămas ceva din noi”, am zis eu. “Să-mi spui de unde eşti”. “Sunt de la Făgăraş”. “Mă Olimpiule, mă, cât ai tras-o tu aici mă!” Ştia… M-a luat în braţe, m-a sărutat. “Am venit să vă spun, să vă reamintesc seara de 18 spre 19 septembrie 1940, la sediu, după ce m-am întors de la generalul Mehedinţi, vă aduceţi aminte ce am spus, ce a spus generalul?” “Da, mă şi n-am crezut, n-am crezut, dar a avut dreptate!” Asta este…

Iar la Alba-Iulia, la 1 decembrie, atunci când a răspuns ungurilor, a plecat tot Ardealul, toată ţara a fost, a fost ceva nemaipomenit! Antonescu a trecut pe sub noi, mie îmi venea să-i dau cu mâna în cap, când a vorbit la tribună acolo. Că atunci s-a format în 6 ianuarie, la tribună, la Sibiu, tot în croitoria lui Eşeanu, ăsta era din Sâmbăta de Jos, erau trei fraţi, legionari toţi – a murit acum trei ani şi el – acolo s-a format detaşamentul care trebuia să însoţească pe comandant în străinătate. Toţi cei care au participat la lovitura de stat, au fost decoraţi cu “Crucea Albă”, singura distincţie legionară, au fost înaintaţi în grad, legionarii, şefii erau înaintaţi în gradul de instructor, instructorii în grad de ajutor de comandant şi cei care au făcut parte din Buna Vestire, în mod special ai Bunei Vestiri. Da… Aşa că eu, fără să vreau, am ajuns la toate astea.

De-aia în ianuarie, pe 10-15 ianuarie 1941[26], am luat legătura cu cei de la Răşinari, am pus la punct să începem organizarea. Ne-am cumpărat o motocicletă din banii noştri, ca să putem să ne ducem. Şi am fost pregătiţi pentru treaba asta. Norocul nostru că a venit ordinul să ne prezentăm, că prefecţii au fost arestaţi şi Antonescu a dat ordin comandanţilor de garnizoane să ocupe Prefecturile. Ostaşii de la Sibiu, unde era centrul acolo, vis-à-vis de Telefoane, era Tribunalul Militar, aveau mitraliere puse acolo şi noi le aveam pe-ale noastre, aici jos, dar ofiţerii veneau, stăteau de vorbă cu ei sau cu telefonistele, la Poştă la fel.

S.A.: Deci nu s-a tras atunci?

O.B.: Nu, nimic. “Dacă-i ordin să ne retragem, ne retragem noi şi staţi voi, dacă e ordin să vă retrageţi, invers”. Dar noi am simţit. Am simţit că Antonescu a făcut cârdăşia cu Hitler şi i-a primit toate dorinţele. S-a angajat că îi va face absolut tot ceea ce cere Hitler, dacă rămâne el şi dă lovitura contra legionarilor. În Mişcarea Legionară, a intrat ca s-o distrugă. Şi scoate cartea aia nenorocită, Pe marginea prăpastiei şi dă toate documentele pe care le aveau legionarii, că nu s-au păzit pe el, morţii pe timpul lui Carol al II-lea, crimele care s-au făcut atunci, că de la noi din sat, scrie Roşca la cartea lui despre un inginer, comandant legionar, de aici din sat, care a fost ars de viu în crematoriu, inginerul Clement Gheorghe de la noi. El a tipărit Adevăr în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu şi a fost înaintat în grad de comandant, un băiat excepţional, ars de viu în crematoriu! Că Viorel Trifa a scris în Buna Vestire în perioada legionară, i-a scris trei strofe, N-am cruce, mamă!, parcă acum o văd, poezia aceea, puteţi s-o găsiţi.

S.A.: Nu o ştiu…

O.B.: Şi…!?

S.A.: Da. Haideţi să mergem mai departe cu povestea.

O.B.: Da. La Alba Iulia a fost ceva extraordinar. Şi [nu se înţelege] a fost, era în clasa a V-a, în clasa a VI-a la şcoala primară, Viştea de Sus. Satele, dragă, satele toate, [erau cu] costume naţionale, cămăşi verzi, costume, detaşat de ăştia de legionari că au însoţit pe Horia Sima la Roma, că acum trebuia să ne schimbăm, la 15 ianuarie trebuia să intrăm noi la sediu. Ardealul era în gardă să intre cu Horia Sima. Şi atunci mă lua valul şi pe mine, mă duceam şi eu.

S.A.: A început războiul şi dumneavoastră spuneaţi că aţi fost pe front!

O.B.: Da! Antonescu a fost aşa de ”atent” cu mine, încât mi-a trimis ordinul de concentrare[27]. Am făcut cerere să mă lase, nu m-a lăsat, am cerut concediu de studii, nu mi-a dat şi am făcut doi ani de şcoală militară de la Ineu, Arad. V-am spus, generalul, colonelul Tatomirescu, care era şeful şcolii, comandantul şcolii, mi-a spus: ”Să fii cuminte!”.

S.A.: Dar eraţi atunci înscris la Conservator, apucaseţi să vă înscrieţi?

O.B.: Păi da, sigur, am fost la curs, am fost o lună de zile.

S.A.: Deci la Conservatorul din Timişoara?

O.B.: Da, la secţia dramatică şi secţia pedagogică. Da…

S.A.: Şi unde aţi fost pe front?

O.B.: Întâi am făcut şcoala militară[28]. Aşa de bine ne-a ţinut la Câmpulung acolo, că m-am îmbolnăvit de stomac. Foarte greu mi-a fost! Şi acolo am dat vreo 10 kile jos. În orice caz, de acolo ne-a trimis pe front[29]. Am plecat cu regimentul 10 de la Sibiu şi atunci am avut ghinion, că nu trebuia să ne trimită pe noi pe front, că atunci terminam şcoala. Dar am plecat în oraş să mergem la un film. De la 11 erau matineele cu filmele care aveau succes, fie că dădeau şcolile, fie că dădeau alte unităţi de-astea de colective, de muncitori sau de tineri ca să scoată banii, fonduri. Şi atunci matineul era tot cu tineret, cu din-ăsta. Costa biletul 5 lei şi noi plăteam numai 3 lei sau 2 lei, ca să poţi să te duci. M-am dus la un matineu şi veneam spre şcoală. Un coleg de-al meu, de la geam de sus, de la etaj, ne făcea cu chipiul, aşa. Zic: ”De ce face ăsta cu chipiul?” ”A venit colonelul şi mănâncă cu ei”…

S.A.: Vă făcea semn să plecaţi?

O.B.: Poftim?

S.A.: Ce semn vă făcea?

O.B.: El făcea semn să nu viu…

S.A.: … Să nu…

O.B.: Da! Eu care, totdeauna am fost aşa, poate am mers pe drumul corect, m-am dus. Şi când urcam scările, cobora căpitanul de la mobilizare. ”Aaa!, bine că ai venit Borza, te văd ofiţer pe front”…

S.A.: Şi unde aţi fost pe front?

O.B.: Numai în ţară.

S.A.: Numai?

O.B.: Numai! Când era frontul la Iaşi, în aprilie, în aprilie 1944. Frontul ajunsese la Iaşi. Când eu mi-am făcut formele, m-au dat la unitate, a plecat ofiţerul activ, şi pe noi ne-au declarat când am terminat ţara, ofiţeri activi. ”Nu, domnule, eu sunt ofiţer de rezervă.” ”Nu, activ. Aţi terminat şcoala de doi ani, sunteţi activi!” Aşa ne-a băgat carne de tun. Şi a înlocuit, tot un făgărăşan şi ăla a rămas la unitate şi mie mi-a dat un batalion concentrat la început. Oameni bătrâni, aveau bocanci cu talpă de lemn. Treceam pe bulevard, trebuia să dăm onorul la ofiţeri. Şi ăia activi, că nu aveau alte, se plimbau pe străzi cu pipiţe de-astea, cu domnişoare, se plimbau pe stradă şi băteau: ”Pentru la stânga, pentru la stânga!”, parcă dădea cu tunul. Da. Şi le-am spus eu. Am făcut raport, ”…toată lumea întoarce capul, ce fac domnii ofiţeri?!” Şi a ordonat comandantul, ofiţerii să nu se mai plimbe, când se întorc trupele afară.

Şi am plecat pe front. Am ajuns în linia întâi. Mi-a dat plutonul, bâtă, divizie, pe Valea Lupului, am fost la Tăuşeşti[30]. Biserica din Tăuşeşti era reperată de ruşi ca punct de supraveghere din partea observatorului nostru. A reperat-o. Era chiar în ziua de sfântul Gheorghe. Şi am [nu se înţelege] clopotniţa. A aprins clopotniţa şi atunci am văzut o minune! A căzut, s-a aprins clopotniţa şi aşa a căzut clopotniţa jos şi o cruce deasupra. Şi încet-încet. Am rămas în linia întâi, băieţii erau foarte dezorientaţi, alimentaţia se făcea foarte greu, frontul era la 4-500 de metri linia lor, de linia noastră. Am primit ordin să fac incursiuni la ei, făceau incursiuni la noi şi s-au întâmplat o serie de lucruri care nu trebuiau să fie.

În 27-28 aprilie, nu mai ştiu când, ruşii au dezlănţuit un atac puternic. Noi am primit ordin că dacă vine aviaţia, să haşurăm cu batiste linia noastră – ca să nu bombardeze – că vine aviaţia germană, ori s-a interceptat ordinul ăsta şi a venit aviaţia engleză.. Şi ne-am pus, am haşurat, a venit un avion cu două fuselaje, deasupra noastră şi a venit bombardamentul. Arunca numai de-astea cu grenade.

S.A.: Dar la….

O.B.: Mi-a rănit un soldat. Şi m-am dus la el şi l-am pus pe o foaie de cort, pe burtă şi l-am tras. Şi am strigat la băieţi: “Măi, veniţi să mă ajutaţi să-l trecem la punctul D, să-l scoatem la sanitari”, că la sanitari le era frică să vină. Şi l-am, tras pe foaia de cort până în Poiana Sibiului. Îl chema Olaru. Şi un moldovean, un[ul], Venitescu, care avea vreo trei sau patru copii, a venit şi el să ne ajute. Ne-am retras puţin pe buza dealului, mitraliera trăgea aşa, dar eram într-un punct mort. Vin, vin cu o, vine lângă mine acolo şi zice: ”Domnul sublocotenent, lăsaţi-mă să mă duc, să nu mă omoare, am trei copii!” ”Du-te, dragă, du-te, lasă, îl trag eu cum pot”. Şi apoi au venit ăştialalţi şi l-a luat şi l-au dus acolo. El se duce în groapă, în momentul în care ajuns în groapă, a şi ajuns un obuz pe capul lui şi avea sacul cu merinde plin cu grenade. Nu a mai rămas nimic din el. Pe mine m-au rănit. Am ajuns la Socola, la Socola am întâlnit pe colonelul nostru, Păciu, în spital. ”Grele lupte, măi băieţi, grele lupte!” El nu a dat semne de rănit. Prima dată s-a rănit la o mână, a doua oară a căzut de pe cal… ”Grele lupte măi băieţi, grele lupte!” [râde] Am ajuns în Bucureşti, m-au prins bombardamentele la spitalul Elisabeta[31].

S.A.: În aprilie?

O.B.: În aprilie-mai, am făcut un tur prin ţară cu spitalele, cu de-ăştia. M-au dus pe la Socola, de la Socola la Vaslui, de la Vaslui la Bucureşti, la Elisabeta. După-aceea m-au mutat pe strada Franciscană, care era o Şcoală franciscană acolo, un internat. Şi acolo, când au început să bombardeze, ne băga jos la subsol şi se auzeau bombe. ”Vai de mine!…” – era unul acolo care se văita, un soldat. ”Măi, nu ţi-e ruşine?! Uite, fetele astea stau liniştite şi tu de vaieţi, ce fel de luptător eşti tu?!” Nu ştia să ţină termometrul şi l-a pus invers. Venea biata fată: ”Păi dumneata nu ai febră şi arzi tot”. Iar l-a pus din nou. Eu nu m-am uitat la el. ”Măi, ia dă-l încoace să văd termometrul, e stricat! Atunci să ţi-l pun pe al meu”. I-l pun pe al meu, 32! El nu avea nimic atunci, era la 35 cu 6 cât a fost scuturat. De acolo, o fată, basarabeancă, Mariuşa, se muta spitalul, dar între timp am dat în gălbenare eu, hepatită…

Radio România

Sfârşitul înregistrării: 60 de minute.