Garda de Fier

(75 de ani – celor 14 legionari ucişi în noaptea de 29/30 Nov. 1938)

Pe mine şi pe Cojocaru ne’a lăsat duba jandarmeriei lângă Casa Regală. Nu mi’e ruşine să mărturisesc că mi’era frică să rămân singur. Şi de alţii îmi era frică, dar frica cea mare ce’mi dădea târcoale era să nu rămân singur cu gândurile mele.

– Hai la mine, Mitică, i’am zis lui Cojocaru, că am nişte cârnaţi olteneşti de dai cu căciula’n câini.

– Din ce crezi tu că s’a prins Căpitanu’? m’a întrebat Mitică îngândurat, când am ajuns acasă.  Unde ţii muştaru’?

– In buzunarul frigiderului. A pus totul cap la cap, am zis eu. Nu era greu.

– Ce’a pus cap la cap?

– Păi, întâi de toate cum erau legaţi. Nu aşa se leagă deţinuţii pentru  transport. Şi pe urmă s’a scăpat dobitocul de Dinulescu.

– Cu ce s’a scăpat?

– Păi, ia adu’ţi aminte. Le’a zis deţinuţilor că’i duce de la Râmnicu Sărat la Jilava. De când şi până când dau raportul jandarmii arestaţilor unde îi duc…

– Mda. Şi cu Truşcă? Ce s’a’ntâmplat cu Truşcă? După tine.

– Una din două. Ori toată chestia aia cu Truşcă a fost aranjată, un teatru, o vrăjeală cu luatul uniformei, cu confiscatul legitimaţiei, cu focul de armă… ca să ne sperie… ca să ne avertizeze că din clipa aia nu mai putem da înapoi… Ori…

– Ori ce?

– Ori a fost pe bune. Şi dacă mă’ntrebi pe mine, cred că cea de’a doua variantă e cea adevărată.

Plutonierul Constantin Cojocaru şi’a scos vestonul, l’a pus pe spătarul scaunului, şi şi’a slăbit cravata. Îşi muşca buza de sus.

– Păi, dacă cea de’a doua versiune e aia adevărată, suntem în plop, domnu’ plutonier major, mi’a zis el după o vreme. Înseamnă că urmăm noi, Ioane.

– Ştiu, am zis eu. Ia taci un pic, că spune ceva la radio. Am fugit până la bufet şi am dat radioul mai tare. O voce de femeie a spus cu nepăsare, aproape cu veselie, în trecere, între două tangouri:

Parchetul Militar al Corpului II Armată informează:

În noaptea de 29-30 noembrie, s’a făcut un transfer de condamnaţi de la închisoarea Râmnicu-Sărat la Bucureşti-Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde kilometrului 30 de pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, pe la orele 5 dimineaţa, automobilele au fost atacate cu împuşcături de necunoscuţi care au dispărut şi în acel moment, transferaţii, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise, şi pe timp de noapte şi ceaţă densă, au sărit din maşini, îndreptându-se cu vădită intenţie de a dispare în pădure. Jandarmii, după somaţiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împuşcaţi: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică şi şase ani interdicţie. Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ştefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Georgescu Ştefan, Trandafir Ioan, condamnaţi la câte zece ani muncă silnică pentru asasinat asupra lui Stelescu.

 – Nici dracu’ n’o să creadă bazaconiile astea, a spus Mitică. N’au putut să vină şi ei cu ceva mai acătării?

– Mâine mă duc să vorbesc cu Dinulescu, am spus eu. Cel puţin dintr’o parte să m’asigur.

*****

 – Ce vrei, Ioane? mi’a aruncat maiorul Dinulescu peste umăr. N’am timp de baliverne acum. Nu’mi văd capu’ de treabă.

– Vreau să vorbesc cu tine, Iosife, i’am răspuns eu.

– Bă, tu ai înebunit? Aşa mi te adresezi tu mie? Aşa vorbeşte un c…t de plutonier major cu un maior? Ce, am păzit porcii împreună?

– Păi, nu aşa te cheamă?

– La mine’n birou! a tunat maiorul Dinulescu. Curtea Marţială te paşte, mă, dobitocule, a răcnit el la mine, când eram cu uşile închise.

– Dobitoc eşti tu, i’am răspuns eu liniştit. Şi eşti de două ori dobitoc dacă’ţi închipui că dacă te răsteşti la mine mă sperii cumva. Unde’i Truşcă?

– De un’ să ştiu eu? A fost dat afară din jandarmerie chiar de ieri, din clipa aia. Aţi văzut cu toţii de ce.

– Nu te cred, am scuturat eu din cap. Nu te cred. Da’, uite, să’l lăsăm pe Truşcă. Eu ce’am venit să’ţi spun e că dacă mie mi se’ntâmplă vreun… accident, dacă dă vreo maşină peste mine, dacă’mi cade vreo cărămidă’n cap, dacă mă loveşte trăznetul, tot ce s’a întâmplat ieri ajunge la trei ziare, nu la unu. Şi la legionari. Am stat azi noapte şi am scris totul pe hârtie, nume, locuri, ore, toate amănuntele. M’ai înţeles? Spune’i şi lui Macoveanu.

– Ioane, mi’a zis el de data asta cu voce liniştită, eşti al patrulea jandarm azi care’mi spune acelaşi lucru. Potoleşte’te. Nimeni nu vă vrea răul. Patria e recunoscătoare.

*****

 I’am numărat din ochi. Treisprezece cu mine. Lipsea sergentul Moraru.

– Unde’i Moraru? l’am întrebat pe Cătănescu, în vreme ce aşteptam să vedem de ce fuseserăm chemaţi.

– La spital. Depresie nervoasă.

– Aşa să fie?

– Da, domnule. Sută la sută. Ieri am fost la spitalul militar să’l văd. Îţi spun drept, m’am cam speriat. Zic ei depresie nervoasă, dar e mult mai rău. Bate câmpii rău de tot Moraru nostru. Nechează din când în când a râs şi râde, aşa, făra nici un motiv, cu ochii’n gol. Zice: Auzi, Cătănescule, simţi în  nări, aşa, un iz discret de pucioasă? Îl simţi? E de la cazanele cu smoală clocotită, camarade. Aia ne’aşteaptă. M’am aşezat lângă el pe pat, da’ el îmi zice: Nu, nu te aşeza acolo, că acolo stă… a cu coasa. Şi că el şi Scaraoţki s’au împrietenit la toartă şi joacă şeptic în fiecare zi. E dus cu sorcova…

– Ce dracu’ mai vor ăştia? a schimbat vorba, sâcâit, peste capetele tuturora, plutonierul major Lupuşor.

– Cine ştie ce instrucţiuni au să ne dea, şi’a dat cu părerea sergentul major Plopeanu, dar nu suna prea convins, îşi făcea doar curaj.

– Păi, la ora asta?  a continuat logic Lupuşor.

– Prea rău nu poa’ să fie, a zis Mitică de lângă mine, făcându’se ecoul gândurilor tuturor celor care se aflau în încăpere, că ne’au lăsat la toţi pistoalele de serviciu.

După nici cinci minute s’a deschis uşa şi a intrat un singur ofiţer, maiorul doctor Karmitz. S’a oprit în faţa noastră cu o mutră jenată.

– Domnilor jandarmi, regret că trebuie să vă dau veşti proaste, ne’a zis el ridicând a neputinţă din umeri, dar trebuie să’i dezgropăm pe… ocnaşi şi să’i ducem în altă parte.

– Iar îi dezgropăm, domnule doctor? am zis eu, şi s’a strâns inima’n mine şi m’a cuprins scârba. Asta ar fi a treia oară.

– Iar. N’avem ce face, domnule plutonier, a dat el din umeri. La o adică, aici ar fi primul loc unde ar fi căutaţi. Şi dacă îi găseşte cine nu trebuie, putem să ne trezim cu cine ştie ce tulburări de stradă. Aşa că e mai bine să luăm măsuri de precauţie. Ştiu că săpatul nu’i cel mai plăcut lucru din lume, şi iniţial ne’am gândit să aducem trupa să sape, dar pân’la urmă am zis noi că e mai bine să rămână chestia asta doar între noi.

Am săpat toţi treisprezece. Am săpat până când am făcut băşici în palme, apoi am mai săpat o vreme, până când băşicile din palme ni s’au spart. După două ore de săpat, când ne erau palmele pline de sânge, am dat de primul cadavru. Avea pământ în ochi, în păr şi în gură. Apoi, unul câte unul, au apărut şi celelalte. Am scos cadavrele din groapă, şi le’am aruncat într’un camion, unul peste altul, ca pe nişte saci cu cartofi. Am urcat şi noi în camion şi am rămas în picioare, cu mormanul de cadavre la mijloc.

Se ridica spre noi un miros reavăn, acru, de gunoi.

Îmi umblau prin cap gânduri răzleţe, demente. Dacă bezna n’ar fi fost atât de adâncă, aş fi vrut să îl caut cu privirea pe Căpitan, să’l mai văd încă odată. Pentru câteva secunde mi’a umblat ideea nebună prin cap să îngenunchiez, să scormonesc printre celelalte cadavre, să’l găsesc, să’i curăţ faţa cea mândră de pământ, şi să’mi cer iertare de la el. Da, asta ar trebui să fac. Să’mi cer iertare. Măcar acum, în ceasul al treisprezecelea.

Am scuturat din cap ca să mă trezesc din coşmar, şi m’am întors cu spatele spre întunericul pădurii. Trebuie să mă stăpânesc, altfel o iau razna, o iau pe urma lui Moraru, mi’am zis cu spaimă şi am scrâşnit din dinţi.

N’am mers prea departe, doar câteva minute, până când am intrat binişor în pădurea Jilavei. Noaptea era neagră tuci, şi ramurile şi trunchiurile copacilor fluturau doar câteva secunde prinse în luminile camionului, apoi rămâneau în urmă, în beznă. Ne’am oprit. O groapă lungă de peste zece metri şi lată de vreo trei se căsca, neagră, la picioarele noastre.

– Gata, a zis doctorul Karmitz, am ajuns. Daţi’vă jos. Hai, că ce’a fost mai greu a trecut. Aprindeţi felinarele astea şi puneţi’le pe marginea gropii. Luaţi’i şi aruncaţi’i în groapă. Hai la groapa cu furnici, a râs el.

I’am luat pe fiecare mort, un jandarm de mâini şi altul de picioare, i’am balansat o dată, de două ori, de trei ori, şi i’am aruncat în groapa comună. Am vrut să punem mână pe lopeţi, dar doctorul Karmitz ne’a oprit.

– Staţi un pic. Aveţi răbdare, că mai e ceva de făcut înainte de asta. Daţi’mi o mână de ajutor careva.

S’a îndreptat spre un brad unde – am văzut atunci, pentru prima oară, la lumina lanternelor – ne aşteptau mai mult de o duzină de bidoane mari, cu etichete de cap de mort pe ele.

– Cu grijă să nu vă stropiţi, ne’a spus el, că aşa o otravă e acolo că vă arde, şi prin pantaloni vă arde! Acid sulfuric.

– Adică, d’ăsta, cum îi zice, vitriol? s’a strâmbat Cătănescu. Şi ăsta la ce’i bun?

– Păi, îl turnăm pe ei. Că dacă îi dezgroapă cumva cineva vreodată, să nu se mai ştie cine’au fost. Deşi nu cred eu că mai ajunge cineva la ei, că’i dija stabilit. Vin mâine dimineaţă şi toarnă o placă de beton de treizeci de tone pe deasupra, n’o mai sparg nici cu dinamită… Hai, tu şi tu, luaţi bidonul ăsta şi da’ţi’i bătaie. Vedeţi că’i greu.

“Tu şi tu” se potriviseră a fi Lupuşor şi Mitică. Vitriolul vărsat din bidoane cădea pe corpurile morţilor şi sfârâia. Se ridica din groapă un fum înecăcios, puturos.  M’am întors din nou cu spatele şi nu m’am uitat la groapă până când doctorul Karmitz ne’a spus să luăm lopeţile.

– Domnule plutonier major, m’a bătut el prietenos pe umăr ca să mă îmbărbăteze, văzându’mi faţa schimonosită, te’am auzit cum scrăşneai din dinţi… Să nu’ţi pară rău, că ăstia erau nişte bandiţi odioşi. Nişte asasini antisemiţi.

Aruncaserăm deja un strat de’o palmă de pământ peste cadavre, când maiorul Karmitz s’a plesnit cu palma peste frunte.

– Staţi aşa, că uitam ceva.

A făcut trei, patru drumuri grăbite până la camion, de unde s’a întors purtând în ambele mâini vreo trei valize, câteva cărţi, vreo două pacheţele, şi alte fleacuri.

– Astea ce’s? a întrebat Pruteanu.

– Efecte personale, a dat din umeri doctorul Karmitz. Nişte valize, nişte cărţi de rugăciuni… Nişte c…turi.

– Domnule doctor, s’a încruntat plutonierul brăilean, o carte de rugăciuni nu’i un c….t…

Karmitz a ridicat din umeri şi a făcut o mutră scârbită. Le’a aruncat toate în groapă şi, băiat dulce, a pus şi el mâna pe o lopată.

*****

 Deşi nu era tocmai aproape, n’am luat nici autobuzul, nici taxiul. Am luat’o pe jos, pe căi ocolite, oprindu’mă în faţa vitrinelor, intrând şi ieşind din magazine, ca să mă asigur că n’am coadă. Pe Mihai Eminescu m’am băgat într’un bloc cu trei intrări, am intrat pe o uşă şi am ieşit pe alta, iar pe Toamnei m’am ascuns într’un gang pe care’l ştiam de copil, de unde puteam să văd fără să fiu văzut.

Am stat ascuns acolo zece minute. Nu mă urmărise nimeni, eram sigur de asta. Măcar atâta lucru să fiu în stare să ştiu şi eu după atâţia ani de muncă în branşe. Mai ştiam însă la fel de bine că logic ar fi fost ca autorităţile să fileze casa lui Truşcă, nu să pună coadă la paisprezece jandarmi.

Aşa că, odată ajuns la parcul Domnul Tudor, m’am aşezat pe o bancă şi am aşteptat cu răbdare. Cădea o burniţă rece şi se ridicase un vânt subţirel, dar tăios, prevestitor de zăpadă, vânt de început de decembrie. După vreo jumătate de oră de stat pe bancă mi’am luat inima’n dinţi, m’am ridicat şi am luat’o la stânga pe Dragoş Vodă. De trei ori am trecut prin faţa porţii de la numărul 38, şi tot de trei ori m’am întors înapoi.

Peste drum de destinaţia mea se ridicau două case cu trei etaje, de unde puteam fi filat fără ca eu să pot vedea nimic înăuntru. Lumina era stinsă şi perdelele trase.

Intrarea la numărul 38 era păzită de o poartă de fier forjat care pe vremuri fusese fără îndoială arătoasă. Acum, însă, cu două din cele trei balamale rupte, era căzută într’un peş, mâncată de rugină, iar clanţa dispăruse şi ea de mult. Mi’am luat inima în dinţi, am strecurat mâna în cercul unde fusese odinioară clanţa – cu grijă, căci îmi erau palmele pline de răni de la bătăturile sparte – am ridicat poarta de la pământ, şi am împins’o un pas, doar cât să mă strecor înăuntru.

Curtea din faţa mea era lungă şi îngustă, cu cocioabe prăpădite pe ambele părţi, şandramale cu acoperişuri căzute şi geamuri sparte. Uşile fuseseră pe vremuri vopsite într’un albatru sau roşu aprins, strident. Acum însă li se cojea vopseua, iară în partea de jos lemnul era numai franjuri, mâncat de ploaie şi de zăpezi.

În fundul curţii trei ţigănci înfăşurate în cinci rânduri de fuste şi cu şoşoni în picioare înjurau cât le ţinea gura pe ţigăneşte şi alergau după nişte puradei, care râdeau de ele, şi le scăpau pe sub mâini.

De pe un scăunel rahitic aşezat pe pietrele curţii chiar lângă intrare, mă privea încruntat un ţigan bătrân, cu o mustaţă căruntă mare cât un şobolan, care îi cobora de sub nas până jos la bărbie, acoperindu’i gura ca o streaşină de stuf.  În mână ţinea un pahar mare plin cu un lichid galben, ţuică, dacă judecai după eticheta de pe sticla de la piciorul scaunului.

– Tu ce caţi acileaşa, bulică? m’a întrebat el cu harţag.

– O caut pe Maria, am zis eu.

– Care Maria, c’avem vro cinci.

– A lui Truşcă, jandarmul.

– Da tu cine eşti, mă, nene, dă te plimbi p’acileaşa ca vodă prin lobodă… Ce treab’ai tu c’o femeie măritată, mânca’mi’ai?

– Nu’i treaba ta ce treabă am eu cu ea, m’am răstit eu la el. Vrei să te duc la jandarmerie ca să’ti explic mai pe larg ce treabă am eu cu Maria? Sunt maiorul Dinulescu, şeful lui Truşcă.

– Aa, da? s’a răzgândit ţiganul cel bătrân, prietenos nevoie mare dintr’o dată.

– Da.

– Păi, de ce te superi, nenică? Dacă eşti jandar, uite, bate şi tu la uşa aia verde, a împins ţiganul mustaţa către o uşă albastră.

Am bătut. Mi’a deschis o ţigancă tânără, înaltă, îmbrăcată curat, cu părul prins într’un coc strâns în creştetul capului. Era cu burta la gură, dar sarcina nu îi scăzuse nimic din frumseţe. Avea un gât lung, elegant, buze fine, şi un nas subţire, uşor coroiat, cu nări arcuite. Ochii mari, negri, erau înroşiţi, ca după un plâns îndelungat. Ținea un cuţit într’o mână şi un cartof mare, murdar de pământ, în cealaltă.

– Maiorul Dinulescu, m’am recomandat eu. Acasă’i Ilie?

– Nu’i acasă…

– Da’ când se’ntoarce ştii?

– Păi, ce să ştiu, că nu se mai întoarce.

– Adică, cum?

– Io dă unde să ştiu? Că acu’ trei zile am primit o scrisoare dă la el. Zice că şi’a găsit p’alta şi că nu să mai întoarce acasă.

– Adu’mi scrisoarea, s’o văd şi eu, am zis.

A intrat în casă şi s’a întors cu un plic mototolit pe care mi l’a pus în mână. Am scos scrisoarea din plic şi am citit’o.

Fă Mario io acasă nu mai viu că miam găsit palta. Poţ tu să te dai şin c.r şin cap că io tot nu mai viu. O săţ trimet bani pentru copil, da de venit săl văd nu viu că nu vreau scandal cu nenorocitu de tactu si cu delicvenţii ăia de fraţi ai tai. Găseşteţi şi tu pă altu că io nu mă supăr din asta.

 – A dracu’ să fiu io şi să’mi moară puradelu’n pântec dacă mai pricep ceva, a zis cu parapon Maria lui Truşcă, şi a început să plângă. Cu mâinile murdare de la cartof se freca la ochi şi lăsa urme de noroi pe obrajii arămii.

– Adică, ce nu’nţelegi?

– Ilie’al meu nu m’a lăsat pentru altă fumeie, boierule. Mă ţinea numai la piept, domnu maior, şi mă mângâia pă păr, nu pă ţâţe sau pă c…r, pă păr, domnu maior. Fugea dă la muncă, lăsa totu deoparte să vină să mă vadă mai repede. Ş’abeaş aştepta copilu…

– E, parcă tu nu ştii cum sunt bărbaţii…  Dac’a dat de… Ştii şi tu…

– Ştiu, că la noi, la ţigani e şi mai rău ca la rumâni, cu bărbaţii, adică. Da’ ce, l’am ţinut io vrodată dă mânecă? Zicea că pleacă la datorie. Pleca. Se ducea când vroia el şi să’ntorcea tot aşa… Nu l’am întrebat niciodată unde să ducea şi ce făcea el p’acolo. Dacă să’ncinsese tărâţa’n iel pentru alta, ce atâta supărare… Că doar nu i’o lua d’acolo. Şi mai ie ceva ce nu’nţeleg… Păi, dă ce mi’a scris iel mie?

– Ca să ştii că nu se mai întoarce, cum de ce?

– Păi, dom’ maior, io nu ştiu nici să scriu nici să citesc.  Râdea Ilie’al meu dă mine când mai lua câte’o ţuică. Zicea, fă Tinco, io nu te’am loat dă dăşteaptă ce ieşti, fă, te’am loat că ieşti bună de c…r.

– E, parcă el nu ştia că are cine să’ţi citească scrisoarea, am ridicat eu din umeri.

– Asta’i’adevărat că ştie ăştia mici, care se duce la şcoală. Ei mi’a citit’o.

– Păi, vezi? Ei, eu am venit doar atât să’ţi spun, că jandarmeria o să te ajute cu bani.  Pe tine şi pe copil.

– Păi, ştiam. C’a venit ieri altu’ de la jandarmerie, tot maior zicea că ie şi iel. Unu’ gras. Şi mi’a spus şi iel tot aşa, ca dumneata.

*****

 Mi’au tremurat picioarele de frică până acasă. Se’nvârtea pământul cu mine, şi le răsuceam pe toate ba pe faţă, ba pe dos. Şi oricum o dădeam, tot prost ieşea.

Când am deschis uşa la casă, am dat cu ochii de plutonierul major Mitică Cojocaru. Stătea într’un scaun, şi bătea toba cu degetele pe masa din sufragerie.

– Cum ai intrat tu aici? l’am întrebat eu, negru la faţă de supărare. De unde ai luat tu cheia?

– Mă, Sârbule, mă Ioane, tu ai c…t la creier, mă? a mârâit el la mine furios.

– La ce te referi? am zis eu, uitându’mă pe fereastră.

– Sârbule, nu fă pe prostu’ cu mine, că să ştii că te prinde. Cum, mă, la ce mă refer? Ce cauţi tu, mă, acolo? Ție ţi s’a urât cu binele?  Vrei să ne bagi pe toţi în mormânt?

Am rămas amândoi tăcuţi, cu privirile în gol. Cojocaru clătina din cap, uimit de prostia mea. A înjurat apăsat de cristelniţa, de grijaniile şi de paraclisu’ mă’sii timp de câteva minute bune.

– Ai ceva de băut prin casă? m’a întrebat după o vreme, apucându’se cu mâinile de cap.

M’am dus până la dulap şi m’am întors cu o sticlă de palincă. Am umplut două pahare şi i’am pus unul în faţă. Dintr’o cutiuţă de farmacie de pe bufet mi’am luat un deget de alifie şi mi’am uns băşicile sparte din palmă.

– Dă’mi şi mie un vârf de deget, mi’a zis Cojocaru, şi şi’a uns şi el rănile din palmă.

– Mitică, i’am zis, după ce am dat paharul peste cap. Am rupt’o’n fericire, şi tu şi eu şi toţi ceilalţi. Nu mai scăpăm nici dacă ne ascundem în gaură de şarpe. Dacă nu ne fac dispăruţi oamenii regelui, ne belesc legionarii.

– Sârbule, tu atâta grijă să ai, să nu mai mesteci rahatu’. Nu’l mai mesteca, că pute. Nu te mai duce pe’acolo, că le dai la ăştia, lui alde Dinulescu, idei, şi’ajungem şi noi ca Truşcă.

– Mitică, vroiam şi eu să ştiu adevărul. Să ştiu şi eu pe ce picior joc.

– Păi, de ce nu m’ai întrebat pe mine, Ioane, că’ţi spuneam eu pe ce picior jucăm toţi. E, şi ce mare c…t ai aflat acolo?

– Ce să aflu… Cică Truşcă i’ar fi scris o scrisoare nevestei că şi’a găsit pe alta şi că nu mai vine acasă. Numai că întâi de toate ţiganca zice, şi o cred, că se iubeau. Şi mai e şi’analfabetă… E cusută cu aţa albă, domnule plutonier major. Ne sunt zilele numărate, Mitică. Legionarii nu iartă o chestie ca asta, şi nici nu’i de mirare. Nu’i de iertat. Nici eu nu i’aş ierta pe ei. Pe urmă ştii ce le’a lăsat Codreanu cu limbă de moarte, nu? Să mă răzbunaţi, le’a spus.

– Poate că nu’i dracu’ atât de negru pe cât pare… a zis Mitică Cojocaru. Uite, m’am dus ieri la Macoveanu ca să mă asigur că nu se duce vorba de colo colo, că cine a fost acolo, că cine ce’a făcut… Că nici eu nu vreau să mă trezesc cu cinci legionari neinvitaţi la masă mâine, poimâine. Iar el mi’a zis: Cojocare, dacă e să’mpuşte legionarii pe cineva, pe mine mă’mpuşcă înaintea ta. Dar, dacă’i pe’mpuşcate, sunt alţii pe care o să’i împuşte înaintea mea. Stai liniştit că atât de bătut în cap nu sunt eu să m’apuc să trăncănesc, de la mine îţi dai seama că nu răsuflă nimic. Dar, dacă mă’ntrebi pe mine, nu cred că mai apucă legionarii ăştia să’mpuşte pe nimeni, să răzbune pe nimeni.  Înţeleg eu că, curând-curând, n’o să mai rămână nimic din mişcarea legionară.

– Şi’ai noştri? l’am întrebat eu pe Cojocaru. De unde ştiu eu că, vorba lui Truşcă, într’o săptămână sau, ştiu eu, peste’o lună, nu’i trece prin cap lui Armand Calinescu să ne ia gâtu’ la toţi paisprezece jandarmi care’am fost acolo, ca să şteargă toate urmele?

– Păi, dacă era s’o facă, o făceau ieri, când ne aveau pe toţi adunaţi la Jilava, a spus logic Cojocaru.

Am rămas amândoi la masă bând palincă şi privind în gol.

– Dacă eram singur, ca tine, aşa, fără nevastă, fără copii, îmi luam catrafusele şi plecam dracu’ din ţară, mi’a zis cu obdidă Cojocaru. Mă pierdeam prin lume.

– Vorbeşti să n’adormi, Mitică, am clătinat eu din cap. Oriunde ar fi să ne ducem, în orice ţară, dacă se află ce’am făcut, puşcăria ne mănâncă. Dacă nu ştreangu’…

– Dă’i, fu..’le muma’n c..r, că erau toţi nişte ocnaşi asasini. Am făcut un serviciu ţării.

– Tu chiar crezi balivernele lui Macoveanu? Asasinii am fost noi, Mitică, am spus eu. Păi, adu-ţi aminte pentru ce era Codreanu condamnat la zece ani de ocnă. Pentru că îi scrisese lui Iorga că e necinstit sufleteşte. Zece ani! Păi, spune şi tu, ăsta’i motiv să’l trimiţi la ocnă pe un om pe zece ani? Şi parcă asta n’ar fi fost de ajuns, i’am pus şi ştreangul de gât. Băi, camarade, ascultă’mă pe mine. Somn liniştit nu mai avem noi cât îi hău…

După ce a plecat plutonierul Cojocaru, m’am trântit încălţat în pat, pe spate, cu mâinile sub cap, şi mi’am adus aminte.  Nu, nu e bine spus că mi’am adus aminte, pentru că de fapt nu puteam să uit, să’mi scot din minte nici pentru un minut cele petrecute cu doar două săptămâni înainte.

*****

 – Aşează’te, bă, aici în genunchi, tu n’auzi ce’ţi spun eu? s’a răstit maiorul Macoveanu enervat.

– Unde, domnu’ maior? Dom’ maior, io’s şofer. Neamu’ lu’ manivelă, cum se zice. Io nici nu sunt jandar. Tata a fost. Nu mă băgaţi pe mine’n chestiuni d’astea… Pe mine mă dor genunchii de la reumatism. Să se’aşeze Marin, că e mai tânăr, a arătat el cu capul spre cel de’al doilea şofer, care a zâmbit mânzeşte şi a făcut repede jumătate de pas înapoi.

– Hai, mă, Gheorghe, aşează’te, nu te mai prosti, că nu’ţi fac nimic. Ce dracu’ ai, mă, în cap, talaş?  Doar le arăt la ăştia cum să facă treaba. Uite, aşează’te aici, în mijloc.

Celula era mică, să fi tot avut cel mult trei metri pe doi, şi noi, jandarmii, ne înghesuiserăm cum putuserăm, unii în fund, pe paturile de ciment, alţii rezemaţi de pereţi,  înşiraţi în spatele celor care şedeau, iar vreo doi, trei, cei care nu mai încăpuseră, priveau unii peste capul celorlaţi, din uşă. În mijloc stăteau răscrăcăraţi ca nişte cocoşi gata să cânte, cei doi maiori, Iosif Constantin Dinulescu şi Aristide Macoveanu, cu un sac mare de pânză la picioare şi fiecare cu câte un capăt bleg de odgon marinăresc atârnându’le obscen în mână. Şoferul era un om în vârstă, singurul dintre noi îmbrăcat în civil. Deşi în celulă era un frig să’ţi sufli’n palme, transpirase, şi i se vedeau acum broboanele mari de sudoare pe frunte. Privea disperat dintr’o parte într’alta, de la o faţă la alta. S’a apropiat cu pas şovăielnic şi, neavând încotro, a înghenunchiat în mijocul celulei.

– Domnilor jandarmi, a spus maiorul Dinulescu sec, cu o voce militară, lipsită de orice inflexiune. Am primit ordin să’i transportăm pe asasinii legionari, pe căpeteniile mişcării, cu banditul de Codreanu în frunte, de la Râmnicu Sărat la Jilava. Dar, atenţie! Ordinul spune că trebuie să’i luăm vii de’aici, dar la Jilava… să nu mai ajungă vii. Aşa că o să ne suim toţi în două maşini, că într’una nu’ncăpem. Fiecare dintre voi va primi în grijă un legionar. Fiecare dintre voi va mai primi şi câte’un capăt de odgon exact ca ăsta pe care’l vedeţi în mână la mine acum. La comanda mea le aruncaţi criminalilor ştreangul peste cap, le puneţi genunchiul în spate, strângeţi ştreangul aşa cum vă arăt eu acum, îl împletiţi, şi trageţi de el înspre voi. Uite’aşa. Stai, mă, Gheorghe, că nu’ţi fac nimic! Mă, unde l’aţi găsit pe iepurele ăsta fricos? s’a întors maiorul Macoveanu râzând spre maiorul Dinulescu, arătându’i’l pe şofer, care apucase cu mâinile de ştreang şi ţinea strâns de el. În maxim cinci secunde totu’i gata, mai mult nu durează, ni s’a adresat el nouă din nou.

– Da’ dacă se luptă, se zbat, aşa, ca nea Gheorghe? Dacă apucă şi ei de ştreang ca el? a întrebat sergentul major Cătănescu cu voce sugrumată.

– N’ai grijă că ne’am gândit noi la toate, a râs gros maiorul Macoveanu. Sunt legaţi de mâini şi de picioare în aşa fel încât trebuie să stea cu capetele în sus, tocmai bine ca să le petreceţi ştreangul de gât.

– Adică vreţi ca fieşcare din noi să ştranguleze un legionar? a zis cu voce speriată plutonierul major Ilie Truşcă, trecându’şi mâna tremurândă peste faţa oacheşă, nerasă de două zile.

– Exact, i’a răspuns maiorul Macoveanu. D’aia vă spun că, dacă toată lumea’şi face treaba bine, mai mult de cinci, hai, şase secunde, nu poate dura.

– Nu ştiu io dacă mă bag io la aşa ceva, dom Maior, a scuturat din cap plutonierul Truşcă, cu ochii ieşiţi din orbite.

– Adică, ce vrei să spui, Ilie? Adică, cum vine asta că… nu ştii dacă te bagi? a mârâit la el maiorul Dinulescu săgetându’l cu privirea. Eşti în uniformă? Ţi s’a dat un ordin? S’a’ncheiat discuţia. Execuţi ordinul. Păi, ce, suntem de capu’ nostru aici? Ce, crezi că eu m’am trezit azi dimineaţă şi mi’a venit mie pe chelie aşa, auzi, bă, azi mă duc la muncă şi strâng de gât paişpe legionari? Am primit ordin, Truşcă, şi execut ordinul.

– Da’ cine’a dat ordinul ăsta, dom maior? nu s’a lăsat plutonierul Truşcă. E în scris? Las’ că, chiar cu ordin scris, bine nu mai dorm io toată viaţa dup’aşa ceva, da’ fără ordin scris vine unu’ şi altu’ peste’un an, doi, şi ne bagă pe toţi la pârnaie pentru omor premeditat.  Şi ăia care’a dat ordinu’ verbal se face că plouă, nici usturoi n’a mâncat nici gurile nu le’a puţit… Şi pân’ la urmă cade măgăreaţa p’ăştia mai mici, ca noi, să’nfundăm puşcăria.

– Sec cap a mai avut ăla de le’a dat voie ţiganilor să pună uniforma de jandarmi pe ei, a scuipat scârbit într’o parte maiorul Macoveanu. Truşcă, Truşcă ! Ne aşteaptă ăia la Jilava de trei zile cu groapa comună săpată, pricepi? Truşcă, ordinul vine de sus, de sus de tot, ai auzit? Aşa că n’are cine mă’sa să vină mai târziu, peste un an, doi, cum zici tu, să te tragă tocmai pe tine, plutonieru lui peşte, la răspundere.

– Adică de la vreun general? De la generalul Bengliu? De la Gabriel Marinescu? s’a băgat în discuţie curios plutonierul Cojocaru, care stătea pe pat lângă mine.

– Ãştia’s mici copii, Cojocarule. Ãştia au primit şi ei ordin de mai sus, l’a privit chiorâş maiorul Dinulescu.

– Mai sus? Cât de sus? Adică tocmai de la… Armand… Călinescu? a întrebat Truşcă, acoperindu’şi un ochi cu palma.

– Mai sus, a zis maiorul Dinulescu.

– Păi, care e mai sus? a ridicat din umeri nedumerit sergentul Dinică, din partea cealaltă a celulei. Că mai sus e doar…

– Ai văzut că ştii? l’a privit fix, cu buzele strânse, maiorul Dinulescu.  De’acolo vine ordinul.

– Adică, de la cine? s’a mirat zgomotos Truşcă. Vreţi să spuneţi că vine de la… rege? Că aşa ceva nu mai cred eu. Păi cum să dea, dom’le, un rege un asfel de ordin? Un rege? Nu se poate, dom’le.

– Ba, uite că se poate, a zis cu finalitate maiorul Macoveanu. Se poate al dracu’ de bine.  Aşa că şi eu şi tu o să executăm ordinu’ azi.

– Io fără ordin scris nu mă urc în maşina aia, dom maior, a scuturat din cap cu încăpăţânare plutonierul Truşcă. Pă mine mă lăsaţi aici. Mă’ntorc cu autobuzu’ acasă. Sau pă jos. Da’n maşina aia io nu mă urc.

– Băi, Truşcă, tu eşti întreg la minte? Păi cum vrei tu să… Acum după ce…

– Dom’ maior, permiteţi să raportez. Io n’am pus uniforma asta pă mine ca să strâng dă gât pă nimeni. Io m’am făcut jandarm să prind infractori. Cu respect raportez că io nu mă sui în maşina aia până când nu văd un ordin scris.

– Mă, Ilie, vrei să’ţi scrie ţie regele o notă personală, o scrisoare de amor? a zis sarcastic maiorul Dinulescu.

– Nu, dom’ maior. Da’ daţi’mi dumneavoastră un ordin în scris. Mi’ajunge.

Maiorul Macoveanu şi maiorul Dinulescu s’au privit unul pe altul.

– Bine, Truşcă. Dacă aşa vrei tu… a zis maiorul Macoveanu întunecat. Iosife, du’l alături, i s’a adresat el maiorului Dinulescu. Să m’aştepte în arest până mă’ntorc eu din misiune. Stăm noi de vorbă atunci. Ia’i tunica şi centura, ia’i şi pistolul şi legitimaţia de servici, că jandarm nu mai pupă el să fie. Se duce’n mă’sa’n c..r înapoi de unde’a venit, să’mpingă la tumbărău şi să pompeze la Piranda aia a lui, care se spală la c..r când plouă. Cheamă pe unu’ din cei pe care îi ţineam în rezervă, să’i ia locul. E clar? Aţi înţeles ordinul? s’a întors el spre noi.

Am dat toţi din cap că da. Cei doi ofiţeri au desfăcut gura sacului care era pe podeaua celulei, şi au început să distribuie capetele de frânghie. Când am primit ştreangul meu, întâi l’am pipăit bine. Era gros ca pe degetul mare, aspru, dar lunecos, unealtă tocmai bună pentru ceea ce aveam noi de făcut. Am închis ochii şi pentru o secundă am crezut că ţin în mână un şarpe.

– Băgaţi’le toţi în buzunare, să nu le vadă asasinii legionari.  Sârbule, mi s’a adresat Maiorul Macoveanu mie peste capetele celorlaţi, şi eu am tresărit ca sculat din somn. Umblă cu mare grijă că, cum tu eşti mai zdravăn, ai făcut greco-romane, ţi l’am dat ţie în grijă pe Căpitan. Îl termini repede.

– Am înţeles, domnule maior, am zis eu, cu inima în bocanci.

Se învârtea pământul cu mine. Dar dacă fac şi eu ca Truşcă? m’am întrebat. Dacă refuz şi eu să mă urc în maşină? Mă dau afară din corpul de jandarmi, se duce dracu’ cariera mea de poliţist, foarte bine, dar măcar ştiu că dorm liniştit. Am vrut să deschid gura să zic ceva, dar tocmai atunci dintr’o celulă din apropiere s’a auzit un foc de armă.

Pac!

Doar un foc. Scurt. Plesnit. Final, ca un semn de exclamaţie la sfârşitul unei propoziţii.

– Ce’a fost aia? Ce’a fost aia? a vrut să ştie Cojocaru.

– De un’ să ştiu eu? a ridicat din umeri cu o grimasă maiorul Macoveanu. O ţeavă de eşapament…

Păi cum ţeavă de eşapament într’o celulă? mi’a stat mie pe limbă să întreb, dar mi’am muşcat limba.

Ne’am privit toţi unul pe altul şi ne’am îndreptat cu capetele plecate spre dubele ce ne aşteptau în curtea închisorii. Era o dimineaţă friguroasă, cu un pospai de zăpadă proaspătă pe jos. Soarele nu răsărise încă. În spatele nostru se ridicau zidurile cenuşii ale închisorii, linse de limbi lungi de ceaţă rece. Întors între noi, Maiorul Dinulescu a indicat cu degetul zece dintre jandarmi, care l’au urmat pe el, iar restul de patru s’au dus cu maiorul Macoveanu.

Ne’am urcat unul câte unul în dubă, şi maiorul Dinulescu ne’a arătat fiecăruia unde să ne aşezăm. Deţinuţii erau toţi în zeghe, legaţi de mâini de banca din spate şi de glezne de banca din faţă. Nu se puteau mişca în nici o direcţie.

Are dreptate Macoveanu, m’am gândit eu. Aşa cum sunt legaţi, le iese mărul lui Adam în afară, parcă se cere sugrumat.

– Atenţie toată lumea la mine, a zis maiorul Dinulescu peste capetele tuturora. Nimeni n’are voie să scoată un cuvânt. Deţinuţii n’au voie nici să se adreseze unii altora, nici jandarmilor. S’a’nţeles? Dacă aveţi ceva de spus, îmi spuneţi când ajungem la Jilava.

Dubele au demarat. La început la pas, până când ni s’au deschis porţile, apoi, când am intrat pe şosea, au mărit viteza.

Dumnezeule mare, mi’a trecut mie prin cap, în câteva minute voi fi un asasin, un ucigaş. Degeaba tot zic maiorii că legionarii sunt asasinii. Asasinii suntem noi!

Am început să mă rog în gând. Milostiveşte’te, Dumnezeule, de mine, că nu vreau să fac moarte de om.  Doamne, n’am fost uşă de biserică la viaţa mea. Am minţit, am furat, am preacurvit… Am luat şi mită, am depus şi mărturie mincinoasă… Dar să omor cu sânge rece, să strâng de gât oameni nejudecaţi, oameni fără apărare, oameni nevinovaţi, aşa o grozăvie nu mi’a trecut niciodată prin gând să fac. Ajută’mă, Doamne, să scap cu faţă curată din coşmarul ăsta. Ajută’mă să ies de aici fără să fi omorât pe nimeni.

Şi chiar când îmi spuneam eu aceste lucruri, şoferul a pus o frână bruscă şi, din inerţie, am căzut peste deţinutul din faţa mea. Fără să vreau m’am pomenit că mă proptisem cu mâinile de umerii lui. Şi i’am simţit grumazul de taur, muşchii puternici ai umerilor, oasele zdravene, ceafa Căpitanului, sângele cald curgându’i prin vine, toate făcându’se una cu mine, toate ca nişte cuie de foc care îmi intrau mie în carne. Nu ştiu dacă am strigat ceva cu voce tare sau nu, dar ştiu că mintea mea striga, înjura, blestema strident, febril, la marginea demenţei.

Când maşina a plecat din nou, deţinutul din faţa mea, Căpitanul, a întors capul şi i s’a adresat maiorului Dinulescu,

– Domnule maior, a zis el peste umăr cu o voce puternică, fără urmă de frică, ştiu că ne duceţi să ne executaţi. Lasă’mă să le spun câteva cuvinte de îmbărbătare camarazilor mei.

– Taci în mă’ta mare, Codrene, a guiţat maiorul Dinulescu, fluturându’şi revolverul. Taci, fir’ar mama ta a dracu’ de asasin legionar, de ocnaş, că dacă mai scoţi o vorbă, o singură vorbă, te’mpuşc pe loc. Ăici pe loc îţi împrăştii creierii, m’auzi?

Am mers în tăcere încă vreo câteva minute.

Maiorul Dinulescu simte acelaşi lucru ca mine, m’am gândit eu. D’aia îi e vocea aşa de strangulată. Simte şi el frica blestemului etern care cade pe capul oricărui ucigaş. Şi lui îi este frică de flăcările iadului.

Privind pe fereastră am văzut trecând în mare viteză pe lângă noi borna kilometrică 26. Cunoşteam zona foarte bine. Eram la marginea pădurii  Tâncăbeşti. În lumina cenuşie a dimineţii îl întrezăream pe maiorul Dinulescu, alb ca hârtia la faţă. A băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi a scos o lanternă. A aprins’o şi a stins’o de trei ori. Era semnalul convenit că trebuia să scoatem funiile din buzunar şi să’i strangulăm pe prizonieri.

Am privit la lanterna lui şi nu m’am clintit. Mâinile îmi înţepeniseră, refuzau să se mişte. Maiorul Dinulescu privea tâmp în gol.

– Executarea, a strigat el fără convingere.

Nimeni nu s’a mişcat. Am rămas toţi suspendaţi în timp. Ca nişte sinucigaşi, mi’a venit mie în minte. Aşa este, nu ca nişte asasini, ci ca nişte sinucigaşi care stau pe marginea unui uriaş cazan cu smoală, nehotărâţi dacă să sară sau nu, să se arunce sau nu cu capul înainte în vecinicia iadului, în pucioasa clocotindă rezervată asasinilor.

– Camarade, mi s’a adresat Căpitanul mie, dă’mi voie să le spun câteva cuvinte camarazilor mei. Lasă’ne să spunem măcar o rugăciune. Nu ne lăsa să murim fără ca măcar să ne întoarcem sufletele către Dumnezeu.

– Opreşte duba, i’a strigat maiorul Dinulescu şoferului. Opreşte imediat!

A zmucit brusc uşa, a sărit afară, şi a fugit pâna la cealaltă maşină, de unde s’a întors cu maiorul Macoveanu, care alerga cât îl ţineau picioarele  către noi, fluturându’şi prin aer revolverul. Eu nu i’am răspuns Căpitanului nimic. Îmi tremurau picioarele.

– Camarazi, a spus Căpitanul cu o voce puternică, de moarte să nu vă temeţi, căci suntem toţi martiri ai ţării noastre şi murim în slujba Dumnezeului nostru. Spuneţi după mine, Tatăl nostru care ne eşti în ceruri…

– Sârbule, ‘tu’ţi crucea mă’tii dă animal, te’mpuşc aici pe loc, a urlat la mine maiorul Macoveanu, punându’mi revolverul la cap. Executarea!

Am scos funia din buzunar şi i’am trecut’o Căpitanului peste cap. La fel au făcut şi ceilalţi nouă jandarmi din dubă. În secunda următoare întreaga dubă s’a umplut de un horcăit adânc, gâlgâit, disperat.

I’am pus Căpitanului un genunchi în spate şi am smucit cât am putut de tare de funie. Ştreangul i’a intrat în carnea gâtului. Am auzit un troznet, semn că îi rupsesem traheea, esofagul, mărul lui Adam, cine ştie ce. A murit repede, mugind, horcăind, zbătându’se, la început violent, apoi din ce în ce mai puţin, până l’am simţit moale ca o cârpă în mâinile mele.

Cei doi maiori au avut dreptate, totul nu a durat mai mult de cinci secunde. Căpitanul căzuse într’o parte, moale, cu ochii holbaţi, cu limba scoasă, cu faţa congestionată, dar eu am continuat să aud răcnete subumane şi horcăituri groase, îngrozite. De unde vin aceste zgomote, dacă sunt toţi morţi? m’am întrebat. Şi cu groază mi’am dat seama că horcăiam eu, că răcneam eu, eu, cu funia în mână, eu, îmbrăţişat cu corpul celui căzut în faţa mea.

– Dă-i drumu’ la maşină, Gheorghe, i’a strigat maiorul Dinulescu şoferului. Ce aştepţi?

– Aprinde lanterna, aprinde lanterna, am auzit o voce, pe care am recunoscut’o ca fiind a sergentului Moraru.

– Care vrei să aprind lanterna? s’a mirat maiorul Dinulescu. De ce vrei s’o aprind?

– Diavolu’, diavolu’! E aici în maşină, a strigat sergentul. Aprinde lanterna să fugă diavolu’.

Am ajuns la Jilava cu lanterna aprinsă şi cu prelatele ridicate, ca să se aerisească duba de mirosul sfincterelor deschise ale morţilor.

Maiorul Macoveanu nu minţise. La închisoare ne aşteptau cu groapa săpată. Mişunau în jurul gropii o duzină de ofiţeri, ba cu doi, ba cu trei bolovani pe epoleţi. Se vorbea în şoaptă, deşi n’avea cine să ne audă.

La marginea gropii stătea drept, cu mâinile încrucişate pe piept un personaj pe care îl ştiam binişor, colonelul de jandarmi Zeciu, iar lângă el, colonelul Pascu, prim comisar regal.

N’a minţit Macoveanu când spunea că regele a ordonat asasinarea legionarilor, m’am gândit eu. Altfel ce rost ar fi avut colonelul Pascu aici?

Maiorul Macoveanu a sărit primul din dubă şi a salutat, urmat imediat de maiorul Dinulescu. Noi, restul jandarmilor, am coborât târându’ne picioarele, după ei.

– Ei, cum a fost? a întrebat colonelul Pascu agitat. Gata?

– Domnule colonel, ra-por-tez, a spus sacadat Macoveanu. Ordinul a fost executat fără nici un incident.

S’a făcut tăcere. Colonelul Zeciu a făcut gura pungă, a dat din cap aprobator, şi a schimbat câteva priviri cu colonelul Pascu.

– Hai, flăcăi, s’a întors el spre noi, daţi’i bice. Scoateţi’i din maşini şi aruncaţi’i aici, a arătat el spre groapă cu bărbia. Să n’o mai lungim.

Toţi cei paisprezece jandarmi ne’am suit din nou în dube. Locul era mic, aşa că am lucrat la înghesuială, fiecare deslegându’şi victima, deşi nu ni se ordonase nimic în sensul ăsta. Cineva înjura aprig, în surdină, de cristoşii şi de dumnezeii mă’sii.

– Frumos bărbat a fost omul ăsta, mi’a trecut mie prin cap, în vreme ce îl târam cu mâinile tremurânde pe Căpitan de subţiori către groapă. Mândru om ai mai strangulat, Sârbule…

Groapa era adâncă de vreo doi metri. I’am făcut vânt şi s’a rostogolit ca o păpuşă de cârpă peste alţi doi camarazi care fuseseră deja aruncaţi acolo. Peste el au mai căzut, unul după altul, până la ultimul, toţi cei paisprezece legionari, într’o împleticire de braţe, picioare şi capete cenuşii, inerte.

– Domnilor doctori, s’a răsucit colonelul Zeciu spre alţi doi ofiţeri ce stăteau mai într’o parte, pe drumul de la Râmnicu Sărat până aici, maşinile jandarmeriei au fost atacate cu foc de arme automate. Profitând de dezordine, aceşti paisprezece bandiţi legionari au încercat să fugă de sub escortă. Jandarmii ce îi aveau în custodie au fost deci nevoiţi, conform regulamentului, să îi împuşte. Aveţi aici certificatele de constatare a decesului, pe care, în calitatea dumneavoastră de medici militari, vă rog să le semnaţi, le’a întins el un teanc de hârtii. Hai, că vorba lungă’i sărăcia omului.

Unul dintre doctori a apucat teancul de certificate de deces şi a început să semneze foaie după foaie. Celălalt însă a clătinat din cap.

– Domnule colonel, eu nu pot face aşa ceva. Din ce’am văzut eu, aşa, pe deasupra, toţi deţinuţii manifestă abraziuni în regiunele nucale şi omotrapeziene, semn că ar fi murit strangulaţi. Sunt cu funiile încă atârnând de mâini şi de picioare, aşa că de fugit nu văd cum ar fi putut să încerce să fugă. Nici unul dintre ei nu arată vreo plagă provocată de glonţ, nu se constată nici o pierdere de sânge. Ca să nu mai vorbesc că nici pe maşini, nici pe prelate nu văd nici o urmă de glonţ. Eu pe un astfel de document nu îmi pot pune semnătura.

– Aristide, spune’i şi tu domnului doctor Popovici cum a fost cu legionarii venind încoace.

– Totul s’a petrecut exact aşa cum aţi spus dumenavoastră, domnule colonel, a zis Maiorul Macoveanu. Au vrut să fugă de sub escortă. Poate să vă spună şi domnul maior Dinulescu.

– Aşa a fost, exact aşa, a zis repede maiorul Dinulescu.

– Domnule Popovici, de ce nu faceţi şi dumneavoastră ca domnul doctor Karmitz? a făcut o grimasă Colonelul Zeciu. Ca să nu ne’apuce noaptea aici… cu expertize medicale, cu rahaturi d’astea…

– Eu nu ştiu ce face domnul doctor Karmitz, a spus sec doctorul Popovici. Eu nu sunt doctorul Karmitz. Eu sunt doctorul Popovici, şi vă spun categoric că eu nu pot să’mi pun semnătura pe un astfel de document medical. Permiteţi’mi să mă retrag.

– Bine, Popovici, du’te, du’te, a zis colonelul Pascu. Mai bine aşa.

Am rămas toţi privind la bocanci până când doctorul Popovici a părăsit curtea închisorii.

– Scoateţi’i, mă, afară pe toţi, a pufnit colonelul Zeciu, după puţină gândire.

– Ordonaţi, domnule colonel? a întrebat cu ochii sticloşi, scoşi din orbite sergentul Moraru.

– Scoateţi’i din groapă şi puneţi’ aici, la marginea gropii, da’ cu faţa’n jos. Hai, nu vă mai uitaţi la mine ca viţeii la poarta nouă. Executarea.

Mitică Cojocaru, un sergent şi un plutonier din Brăila, şi sergentul major care îl înlocuise pe Truşcă au sărit în groapă şi au început să scoată, unul câte unul, cadavrele şi să ni le paseze nouă ca să le înşiruim la marginea gropii, cu faţa în jos. Când toţi paisprezece legionari se aflau afară din groapă, cei doi colonei şi’au scos revolverele de serviciu şi au început să împuşte cadavrele în spate, două focuri de persoană. Locotenentul colonel Dumitru, care nu spusese nici un cuvânt până atunci, a apucat şi el o puşcă şi a descărcat’o în spinările cadavrelor.

– Hai, gata, aruncaţi’i înapoi în groapă, a zis atunci Zeciu, şi umpleţi groapa.

Am apucat şi eu o lopată şi am început să arunc pământ peste morţi. Mormanul de pământ de la marginea gropii era lut greu, compact, şi îi plesnea pe legionari peste corp şi peste faţă.

Ca nişte ultime palme, m’am gândit eu.

Când am terminat, toţi ofiţerii au plecat, şi am rămas din nou doar noi, subofiţerii de jandarmi, cu cei doi maiori.

– Uite care’i treaba, fraţilor, a zis Macoveanu cu glas sfătos.  Voi încă nu vă daţi seama, dar am scris noi, cu toţii, un capitol important din istoria ţării. Voi, azi, aţi pus umărul la salvarea României de la un dezastru, de la un război civil, care ar fi adus zeci de mii, poate sute de mii de victime. Domnul Ministru Armand Călinescu înţelege că misunea de azi nu a fost o misiune obişnuită, şi doreşte să o premieze. Am deci aici în taşcă câte un premiu de douăzeci de mii de lei pentru fiecare.

A băgat mâna în taşca mărişoară ce o avea lângă el, şi a început să scoată pachete de bani, pe care ni le’a înmânat fiecăruia dintre jandarmi.

– Duceţi’vă acasă, a spus maiorul Dinulescu, şi nu vă faceţi nici o grijă. Banii ăştia vin tocmai bine ca să faceţi şi voi nişte cumpărături de Crăciun.

*****

 Mitică Cojocaru l’a adus de data asta cu el şi pe plutonierul Cătănescu. Aduseseră cu ei două sticle de coniac franţuzesc şi i’au dat cep uneia dintre ele fără să mai întrebe, înainte de a se aşeza la masă.

– Ai şi tu prin casă câte ceva de’ale gurii, nişte telemea, nişte pâine, nişte ceapă, ce’o fi p’acolo? Hai, scoate’le şi pune’le pe masă, că băutura asta franţuzească arde pe burta goală, a râs Cojocaru.

– Unde’ţi umblă gândurile, Ioane? m’a întrebat Cătănescu.

– Mă gândesc şi eu aşa, am zis eu într’un târziu.

– La ce? Spune, să ştim şi noi, să nu rămânem proşti.

– Păi, uite mă gândeam la cele treizeci, patruzeci de minute, poate mai mult, timp în care paisprezece oameni nevinovaţi şi’au aşteptat moartea, legaţi de mâini şi de picioare şi cu gâturile dezvelite. Ce’o fi trecut prin minţile lor, prin sufletele lor?  Şi mi se’ntoarce stomacul pe dos.

– Nu ştiu ce’o fi trecut prin mintea lor, da’ de văitat, sau de implorat, sau de plâns, nici unul n’a făcut’o. A dracu’ pielea pe legionarii ăştia, tată, a zis Cătănescu după oarecare gândire.

– Tu, Ioane, că eşti mai deştept, m’a întrebat plutonierul Mitică Cojocaru, învaţă’ne. Ce dracu facem acum, tată?

– Acum? Păi, acum nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne cheltuim cei treizeci de arginţi, să bem coniac franţuzesc, şi să’i aşteptăm pe legionari, i’am spus eu resemnat.

– Păi, crezi tu că mai vin legionarii? Că i’au belit prin toată ţara, pe unde i’au prins.

– Vin legionarii, vin, am zis eu ca de departe. De asta să n’ai nici o îndoială.

– Păi, când vin, al dracu’ să fiu dacă nu mor cu ei de gât, a zis Cătănescu, şi a muşcat zgomotos dintr’o ridichie, făcând ochii mici. Ioane, Mitică, a zis el răguşit, plesnind cu palma pe tocul pistolului ce îi atârna la subţioară, aici să’nţepenesc dacă vă mint… Şapte am, şapte le trag.

– Ba, ca să fiu cinstit, eu de abia îi aştept, am spus eu. Fie ea pedeapsa cât de aspră, cu cât o primesc mai repede, cu atât mai bine. Că de mare mişelie ne’am făcut noi vinovaţi, fraţilor. Are dreptate Moraru. Simţiţi în nări izul de pucioasă?

Cristian SĂILEANU
www.babelink.us