Garda de Fier

Cât a durat războiul, Vasile Blănaru, fost asistent de regie la Teatrul Naţional din Bucureşti, din 1937, sub direcţiunea lui Liviu Rebreanu, a fost reporter de frontul de răsărit, ca şi Virgil Gheorghiu, corespondenţele lui din prima linie fiind publicate în „Curentul“, în „Universul“ şi în „Timpul“. Când mai avea vreme, scria şi poezie, şi publicistică de dreapta, colaborând la „Pământul Strămoşesc“, la „Libertatea“ şi la „Buna Vestire“.

A fost arestat în 1949, eliberat în 1954, apoi rearestat, împreună cu cei doi fraţi ai săi, Gheorghe şi Grigore I. Blănaru şi de alţi câţiva câmpulungeni (din inventata „bandă a lui Blănaru“), în cumplita noapte de 13/14 martie 1958 a încarcerării întregii intelectualităţi româneşti, schingiuit şi umilit prin închisorile din Botoşani şi Suceava, condamnat, în cele din urmă, la moarte şi dus pentru a aştepta executarea sentinţei la Jilava.

A zăcut „804 zile şi nopţi în lanţurile morţii“, cum avea să-şi intituleze cartea apărută în 1996, apoi condamnarea la moarte i-a fost schimbată în muncă forţată pe viaţă, la intervenţia lui Manole Bodnăraş, fratele fostului lui coleg de la „Dragoş Vodă“, Emil Bodnăraş.

A mai publicat, abia după Revoluţia Română, „Generalul Antonescu în cămaşă verde legionară“ (2 volume, în 1996 şi 1998), „Mercenarii infernului“ (1999), „Apocalipsa ucigaşă / Înfricoşătorul asasinat din noaptea de 29/30 noiembrie 1938“ (2002), adică mărturisiri trăite lăuntric vreme de o viaţă, dar puse în pagini târziu pentru a se alătura unei cărţi anterioare, „Blăstămul lui Iorga – adevărul în moartea savantului“.

A murit, la începutul primăverii anului 2006, la Bucureşti. În Bucovina, în memorialele durerii, în presa literară de dreapta din ţară, poeziile lui Cezar Flamură nu mai pot fi aflate. Cartea lui de poeme se pare că a devenit cenuşă pentru totdeauna.

Din poezia lui Cezar Viorel Flamură, cum semna, de fapt, poetul câmpulungean Vasile Blănaru, nu-ţi poţi permite luxul de a alege, până ce urmaşii săi sau cei care i-au fost apropiaţi nu-l vor reînvia şi printr-o carte de poezie, dacă omul cu o întreagă viaţă de martiriu şi-o fi adunat poemele tinereţii, aşa cum le păstrase memorii, într-un caiet oarecare.

Din singurul text poetic pe care l-am putut găsi, „Popas”, Cezar Flamură, un fel de frate liric al lui George Sidorovici, ni se înfăţişează aidoma unei primăveri bucovinene, care se dărâmă, incredibil de încet, dinspre cer, înspre poalele munţilor. Iar cerul acela, veşnicul cer al străbunilor, încărcat de sfinţenie şi obligând la reculegere, solidarizează până la încleştarea pumnului înspre cei care, substituindu-se lui Dumnezeu, ne spulberă prin vremuri cu cinică ipocrizie, singura şansă de salvare a făpturilor umane fiind nu misticismul, aşa cum s-ar părea la o lectură superficială a textului liric, ci metafizicul, starea aceea de unire cu cerul, din ce în ce mai depreciată în favoarea făloşeniei numită civilizaţie.