MIRCEA STREINUL (1910 – 1945)
Mircea Streinul
Era incredibil de tânăr şi scria despre sine: „Mircea Streinul. S-a născut la 2 Ianuarie 1910 în comuna Cuciurul-Mare (jud. Cernăuţi). A luat bacalaureatul la liceul „Aron Pumnul“ (Cernăuţi). Studiază teologia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a făcut debutul în revista „Junimea literară“. A colaborat cu versuri, proză şi dări de seamă (recenzii – n.r.) la „Tribuna“, „Spectatorul“, „Munca intelectuală“ (toate în Cernăuţi), „Îndrumarea“ (Rădăuţi), „Cronica românească la Cernăuţi“, „Răboj“ (Bucureşti). I-a apărut „Balada spunerii de moarte“ în revista „Floarea de foc“ (Bucureşti).
I s-au publicat fragmente de roman, povestiri, schiţe, versuri, dări de seamă şi polemică în foiletonul ziarului „Glasul Bucovinei“. Are în manuscris romanul „Zenobia Magheru“ şi un ciclu de poeme, „Spuneri de moarte“. Acuma lucrează la romanul „Sanatoriul viselor“. Adună material pentru o carte asupra marelui poet bucovinean Constantin Berariu. A tradus versuri de Uhland, Platen şi Richard Dehmel. A publicat în Calendarul „Glasul Bucovinei“.
Are în manuscris un ciclu de novele, dintre care unele în colaborare cu Ion Roşca şi George Antonovici“ (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 201).
Era la fel de incredibil de tânăr şi scria, răspunzând polemic unui critic neghiob, despre unul dintre poemele sale, „Tarot“: „Poemul e lucrat în formă ternară, însă pe două idei (vezi tehnica sonatei). Cele două idei sunt mereu suprapuse: arcanele majore (viaţa cosmică) şi cele minore (viaţa omului) – adică: 1) conceperea peste fire a sufletului (vezi strofa primă a poemului); 2) acceptarea trăirilor nemediate şi coborâte în trup pentru cunoaşterea morţii. Deci arcanele majore nu sunt excluse“ (Revista Iconar, nr. 5/1936).
Când publicase „Tarot“, abia împlinise 25 de ani. Când şi-a urmat povaţa de ştiutor de moarte („Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ, ca să-l auzi cum cântă“), în 17 aprilie 1945, abia împlinise 35 de ani.
În numai doisprezece ani de neastâmpăr şi trudă, Mircea Streinul a publicat „Carte de iconar” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexe în vis“ (premiul naţional de poezie pe anul 1934 al Societăţii Scriitorilor Români; Cernăuţi, 1934), „Tarot sau călătoria omului“ (cu cinci gravuri de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1935), „Divertisment“ (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi“ (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“ (Cernăuţi, 1936), „Legionarii urcau spre cer“ (roman, Cernăuţi), „Poeţii tineri bucovineni“ (antologie, cu 14 portrete de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1938), „Aventura Domnişoarei Zenobia Magheru“ (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion“, (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure“ (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirica / 1929-1939“ vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsui-Tsui, romanul unui băiat de stradă“ (1940), „Drama casei Timotei“ (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului, Vol. I- II“ (Bucureşti, 1942, despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică), „Soarele răsare noaptea“ (Bucureşti, 1943). „Băieţi de fată“ (Bucureşti, 1944).
Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamului, cu convingerea că „exită un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“ (Revista Iconar, nr. 5/1936). Îşi pusese întrebări şi intuise, sau poate chiar aflase, cum se poate „preface gândul în munţi de tăcere, în veşnicie incremenită, în luceafăr, în soare, în inimă“. Şi nu-i mai păsa dacă bursa traficului de valori literare îl va descoperi înrudit cu Rilke sau Trakl, pentru că se ştia înrudit, încă din viaţa cosmică, doar cu „iconarii“ bucovineni, pe care, unul după altul, îi aşeza mai presus de sine, îi răsădea în inima lui ca să atingă cu crengile cerul.
Mircea Streinul a însemnat o zodie norocoasă, cea a „întoarcerii la realităţile naţionale“ prin iluminări care să risipească negura „duhului vechi, statornicit în canoane colbăite de neîntrebuinţare, dar întru tot acceptate“ încă. Hotărăse că generaţia lui trebuie să-şi asume responsabilitatea neîmbătrânirii prin acceptarea raţionalismului bătrânilor, ei înşişi îmbătrâniţi de tineri. Mircea Streinul nu mai putea accepta tradiţia şi obiceiul, preferând saltul în timp înspre datină, deci înspre mit, înspre timpul primordial în care omul („cenuşă de lume“) devenea „lucru spus pe nume, / cu literă neagră, care, / când o citeşti, te doare“, iar această teză taoistă a efemerităţii numitului şi a eternităţii nenumitului zace subconştientă în datină, acolo unde „veghează Capricornul, regentul anului“, moartea şi învierea luminii. Memoria subconştientă, cea care durează legăturile cu moşii (întemeietorii datinii), este, ca şi la Vesper, ca şi la ceilalţi iconari, ba chiar ca şi la Gavril Rotică, „lutul“, în vreme ce „dragostea“ relaţionează cu lumea, în căutarea armoniei cosmice („Îl voi numi Tao, deşi nu are nume“, spunea Lao Tse, fără să ştie că, pe pământurile europene, i s-a spus Anu, iar în spaţiul dintre numele Tao şi numele Anu, Anu-Yahve), deci a „credinţei“. Legăturile acestea determină un alt nenumit, căruia i s-a spus, ca să ştim noi, numiţii, la cine ne referim, Poezie. „Ea e unică, unică aşa cum numai dragostea, credinţa şi lutul pot fi“, scria Mircea Streinul, într-o vreme în care încerca să dea nume detaliilor dintr-un anume panteon, în care, dacă nimerim, ne-am putea rătăci şi însingura. Nici urmă de onirism nu întinează punerile în lumină prin atribuiri de nume, deşi departe, în întunericul de după destrămare, putem întrezări „duhul vechi“ şi halucinant al părţii inconsistente din noi („în suflet am o ladă de gunoi, / ca fiecare, şi azurul meu, / puţin, se spurcă fără semn, / în lada scârnavă de lemn“) a omului cu vanitate de „haiduc de stea măruntă“.
Nu mi-am propus să mărturisesc în ce măsură şi cum durează opera lui Mircea Streinul în sufletul meu, ce candeli aprinde şi ce contururi desluşeşte, obligându-mă la atribuiri de nume. „Unică“, în sensul Trinităţii ancestrale Cer-Apă-Văzduh, i-au fost credinţa, lutul şi dragostea (n-am comis nici un dezacord, desigur, iar ca argument pentru unitatea, prin poezie, a Trinitităţii relaţionare citez: „La miezul nopţii, fur din constelaţii / argintul viu al stelelor, să-l am / cerneală liricelor divagaţii – / ca toţi ce-s din poeticescul neam“), iar această „unicitate“ i-a îngăduit o generozitate dumnezeiască (l-a desemnat pe Mihai Horodnic „primul poet modern al Bucovinei“, a susţinut că „Teofil Lianu i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne“ ş.a.m.d.), devenid doar prima cărămidă a unei temelii pe care încă s-ar mai putea dura.
Semn că ne-a iubit şi că i-am rămas datori cu dragoste.
În vremea vremii, când, ca şi în poezie, Mircea Streinul inova în proza românească, fără să facă eforturi (se poate proba şi cu povestirea „Vacanţe“), ci doar valorificându-şi relaţia cu detaliul (chiar şi cu firul de iarbă se cunoştea profund, povestindu-se unul pe celălalt), „aristocraţii simţirii“ din Bucovina îi trăiau triumful iluminărilor, mărturisindu-l şi mărturisindu-şi dragostea:
„Mircea Streinul: „Drama casei Timoteu“, roman, Bucureşti, 1941… „Drama Casei Timoteu“ e drama dureroasă a unei familii, unde ambiţia trece peste toate povârnişurile sufleteşti, care, totuşi, duc inevitabil în marea prăpastie a vieţii, unde numai miracolele mai au o anumită decreptitudine morală, o anumită coloratură de toamnă adâncă. Dincolo de spaţiul unei lumi care pluteşte în afluxul transcendenţei umane, apare necontenit acel inefabil simţ al superiorităţii faţă de pământescul din noi. Mircea Streinul, cu stilul său clar ca dimineţile cu rouă, a dăruit literaturii noastre un episod plin de înţelesuri din viaţa Bucovinei, în care frământările sociale se prezintă cu multe caracteristici“ (N. Tcaciuc-Albu, în Revista Bucovinei, nr. 2/1942, pg. 61).
„Mircea Streinul: „Prăvălia Diavolului“. Romanul domnului Streinul vine să răstoarne toate definiţiile şi teoriile cunoscute asupra speciei. În acest roman, domnul Mircea Streinul nu pune nici probleme pe care să le rezolve, nu creează nici atmosferă, ci are, după cum spune în prefaţă, un singur personaj: Omul. „În faţa lui, spune mai departe autorul, se ridică realitatea cea mare: Cineva“.
Autorul pare să urmărească o singură ţintă: să dea cât mai multe şi cât mai interesante evenimente. Este înlăturat cu grijă tot ce ar putea împiedica ajungerea acestei ţinte, ca analize minuţioase psihologice, descrieri lungi de natură etc. Romanul cuprinde o avalanşă de întâmplări, unele mai cunoscute decât altele, unele mai neaşteptate decât altele, am putea spune, unele mai senzaţionale decât altele. Toate aceste evenimente se scurg vioi, aproape fără legătură unele cu altele. Personajele care sunt în centrul acţiunii într-un capitol al romanului dispar cu totul în restul romanului, pentru ca să apară altele, urmărite de aceeaşi soartă. Cine caută în roman ceea ce se numeşte unitate de acţiune nu va găsi-o aici. Astfel, de pildă, primul capitol al romanului, „Viaţa în pădure“, apărut, pe vremuri, ca roman aparte, constituie „explicaţia“ cărţii prezente, fără ca personajele de aici să mai revină în restul romanului. De asemenea, tulburătoarea aventură a profesorului Ipatie Hrisant, publicată, pe vremuri, ca nuvelă la sfârşitul romanului „Ion Aluion“, constituie, aici, un alt capitol al romanului, fără legătură cu restul.
Mediul romanului este foarte variat. Acţiunea se petrece când în Cernăuţi, când în alte oraşe şi sate din Bucovina. Personajele sunt luate din toată lumea românească: copii, elevi, ţărani, muncitori, directori de bancă, agenţi de poliţie etc. Pe cât de extravagante sunt evenimentele povestite, pe atât de curioşi sunt aceşti oameni. Lipsiţi de un ideal etic sau moral, dezbrăcaţi chiar de ceea ce am numi un caracter, aceşti oameni jonglează cu toate situaţiile sociale: sunt când directori de instituţii financiare, când clowni de circ, trăiesc când în tot luxul civilizaţiei, când în simplitatea casei ţărăneşti, fără să încerce resentimente, fără să aibă scrupule. Întâlnim în acest roman copii romantici, care se duc să fure luna, mari financiari, care se fac călugări, elevi eliminaţi din liceu, care devin eroi naţionali, etc.
Pe cât de variată şi interesantă este lumea bărbătească din acest roman, pe atât de uniforme şi lipsite de interes sunt cele câteva tipuri feminine. Incontestabil, autorul nu este un prieten al femeilor. Cele câteva tipuri de femei sunt anoste, fără temperament feminin şi, în genere, lipsite de orice ideal în viaţă. Ele nu împrăştie în jurul lor nici o căldură, nu atrag pe nimeni.
Toată această lume bărbătească şi feminină a romanului este stăpânită de blestemul morţii. Toţi eroii acţionează sub imperiul fatalităţii, pe toţi îi paşte din urmă moartea. „Domnul cu haine cenuşii“ sau „Domnul Moarte“ apare destul de des în roman, fie în persoană, fie sub forma cutărei fete ademenitoare, care târăşte în ghearele morţii pe profesorul Ipatie Hrisant, fie sub forma văduvei Maria, bătrână de peste 100 de ani, care locuieşte în pădure, e neagră la faţă, gheboşată şi aduce cu dânsa nourii sau moartea, ori de câte ori apare în sat. Toţi aceşti eroi se duc senini în moarte, fără murmur, fără regrete, îndeplinind o tăinuită obligaţie a sorţii. În genere, întregul roman tinde să ne redea lupta eternă între om şi moarte, între individ şi fatalitate.
Lipsa dragostei pentru femeie, autorul caută să o recompenseze prin pasiunea exagerată a omului faţă de anumite animale. Copilul precoce de ţăran, Luca, se retrage în pădure, unde trăieşte, luni de zile, numai în tovărăşia unei lupoaice şi a fiului ei. Avem, mai ales, câteva rare exemple de câini şi pisici cu totul ataşate oamenilor. Câinele Mopi este tovarăşul nedespărţit al lui Stan Nimeni, Cuţulache devine câinele de circ al lui Filo Taină, iar cotoiul muzical Sbârligău stârneşte furori în America tuturor năzdrăvăniilor, pe când pisica Mâr-Mâr îl însoţeşte în moarte pe elevul erou Ion Bălaşa. Nu cunosc un alt scriitor român care să fi pus atâta căldură în redarea acestor animale.
S-a făcut mult caz de bucovinismul domnului Mircea Streinul. Acţiunea se petrece în Cernăuţi, „cel mai frumos oraş din lume, cetatea dintre neguri, cântată de poeţi şi iubită de amanţii nopţilor cu ploaie“, în comuna Cuciuru Mare, satul de origine al autorului, şi în alte câteva localităţi din Bucovina. Dar acţiunea se putea tot aşa de bine petrece în orice altă parte a ţării sau poate chiar a continentului, căci domnul Mircea Streinul nu caută s-o lege de Bucovina, redând o anumită atmosferă de acolo, zugrăvind anumite tipuri caracteristice bucovinene. Într-o singură parte a romanului a reuşit să redea un colţ de viaţă bucovineană, atunci când ne descrie, cu amănunte impresionante, groaznicele suferinţe ale bucovinenilor sub ocupaţia rusească. Cu o putere unică de plasticizare, ne-a perindat prin faţă ţărani robuşti bucovineni, care nu se tem de invazia rusească, tineri viguroşi care înfruntă, cu toată îndârjirea, teroarea bolşevică, ca şi tipuri scârboase de agenţi ai GPU. Din aceste capitole, Bucovina ne apare eroică şi mucenică. Încolo, doar cele câteva expresii pur bucovinene („duhăneşte furta-furt“) şi câteva explozii poetice despre Cernăuţi şi împrejurimile sale, ce sunt dovada mult cântatului bucovinism al domnului Mircea Streinul.
În orice caz, nu pot fi caracteristic bucovinene cele câteva nume curioase, ca Iuridovi, Liubcic, Vaseli, Malena, Liopca, Hubca, Leonţiu etc., care stăruie şi în acest roman al domnului Mircea Streinul.
Ceea ce constituie o calitate incontestabilă a acestui roman este limba. În acest roman, domnul Mircea Streinul se vădeşte mânuitorul aceleiaşi limbi plastice şi poetice, pe care o cunoaştem din poeziile sale. Sunt, aici, şi câteva descrieri de toamnă (pg. 537 sau 659), descrierea închisorii bolşevice (pg. 711), care constituie adevărate pagini de antologie. Păcat că, din cauza lipsei de spaţiu, nu le putem reproduce.
Oricât de discutabile ar putea fi însuşirile de romancier ale domnului Mircea Streinul, un lucru este mai presus de orice discuţie: că domnia sa este un talent înnoitor şi original“ (Constantin Loghin, Revista Bucovinei, nr. 11/1942, pp. 443-444).
Din “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, vol. II, de Ion Drăguşanul
