Garda de Fier

«Imi dau seama că puşca mitralieră rămăsese fără servanţi. Trec s’o întrebuinţez eu.

P R E Z E N T !

Inamicul, după primul asalt, se adăpostise într’o vâlcea şi trăgea cu mare risipă de muniţii. Bulgării de pământ, ridicaţi de obuze, mă loveau în obraz, fumul şi praful exploziilor îmi usturau ochii. Fac încercări zadarnice, nu pot pune în mişcare mitraliera.

Strig ofiţerului care se adăpostise şi el, culcându-se în transee, că mitraliera nu mai funcţionează, că suntem în toiul atacului inamic fără mitralieră. O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid o clipă după aceea, privirea îmi cade la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa la pământ.

Ingenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. Îi ţin capul în mâini, privindu-l îndelung pierdut în nu ştiu ce lume departe. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeii. Mă întorc să urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuetul gloanţelor şi al obuzelor: “Ionel şi Marin sunt morţi”. Peste haina cu stropi de sânge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atârnă de lanţ, cu geamul spart. S’a oprit. E cinci fără un sfert.

Prin haina străpunsă şi sfârtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, cu care ne-am prezentat Generalului Moscardo. Ionel Moţa era încins cu acest drapel, pe care îl luase ca să-l poarte cu el pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau la defilare când cuceream un oraş. Cu el speram să intrãm şi în Madrid. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor.»
Alexandru CANTACUZINO