Garda de Fier

Septembrie, 1981

L-am vizitat pe editorul şi jurnalistul Traian Popescu, la Madrid, în apartamentul său de pe Calle Conde de Penalver, nu departe de răscrucea arterelor Narvaez, Goya şi Alcala. Vechi bogătaşi şi aristocraţi, ca familia March, bancheri din Palma de Mallorca, familia Salamanca etc. şi-au cheltuit averea pentru construirea cartierului. Salamanca a fost ministru de finanţe şi conspirator, alături de generalul Torrijos, care s’a distins ca om politic liberal şi a participat la răsboiul pentru independenţă în secolul trecut. Torrijos a fost revoluţio­nar, a rezistat la Cartagena înfruntându-l pe ducele de Anquilem, apoi s’a refugiat la Gibraltar, unde a continuat să conspire. Debarcând la Malaga, a fost prins şi executat. Participarea la conspiraţie a marchizului de Salamanca i-a atras exilul.

Traian Popescu s’a instalat în această zonă a oraşului în Septembrie 1965, lăsând un somptuos apartament pe Calle Villa Nueva, nu departe de parcul Retiro, unde însă nu exista vad comercial şi nu se putea ocupa de filatelie. Aici a găsit spaţiu potrivit pentru un magazin filatelic, l-a renovat şi s’a apucat de negustoria de timbre. Din câştigurile realizate cu timbrele, Traian Popescu susţine activitatea editurii şi a revistei Carpaţii. Prezentat de unele cercuri politice în culorile cele mai sumbre, calificat drept criminal, cu mâinile pătate de sânge până la coate, terorist care are pe suflet sute de victime nevinovate, odios fabricant de propagandă totalitară etc., sunt surprins a vedea un bărbat prietenos şi harnic, lucrând fie în micul lui spaţiu filatelic, unde-şi primeşte prietenii sau colaboratorii, fie în apartamentul din acelaşi corp de clădire, care adăposteşte biblioteca, redacţia şi depozitul de carte al editurii. Convenim fără întârziere să discutăm despre obiectivele ce le urmăreşte şi despre comunitatea românească de la Madrid.

– Unde aveţi tipografia?

– În afara Madridului. Aparţine unor preoţi catolici, care cunosc greutăţile materiale pe care te înfruntăm, ne păsuiesc când întârziem cu plata unor lucrări şi ne sprijină.

– Ştiu că în anii 1935-1941 aţi fost vicepreşedintele Asociaţiei Filatelice din România. Vă mai puteţi ţine la zi cu studiile şi cercetările în acest domeniu?

– Sunt obligat de exercitarea comerţului. Am avut ghinionul că, în Spania, în anul 1947, filatelia să fie considerată o pasiune copilărească. Exista un fel de oprobiu pentru cei mai în vârstă care se dedicau acestei îndeletniciri. Am organizat printre primii licitaţii publice, am promovat expoziţii la care, încet-încet, i-am convins pe marii filatelişti să-şi arate colecţiile. Am editat cataloage cu tema Fecioarei Maria sau a Europei. Am emis în Spania vignete de propagandă europeană, parodiind emisiunile originale cu sloganul: «O Europă nu poate fi construită fără participarea ţărilor din Est». Şi, ca un protest pentru inadecvate norme ortografice, care făceau ca România să se scrie cu â din i, am emis o serie de timbre-vignete care au circulat ca anexe pe scrisorile trimise de românii din diferite părţi ale lumii, alături de francatura originală a ţării de expediţie. Aceasta este una din iniţiativele comunităţii noastre din Madrid. Am zeci de scrisori astfel circulate, adică venind prin poştă, şi unele au fost expuse în mari expoziţii din Madrid şi din alte localităţi.

– Aţi avut expoziţii personale?

– Da, cu prilejul centenarului timbrului Moldovei, la Palatul Poştei Centrale din Madrid, în Plaza Cibeles, unde colecţia mea, împreună cu cele ale altor români din Spania, a completat 54 de vitrine mari. Expoziţia a fost inaugurată în 1959 de Regina Mamă a Bulgariei, şi s’a bucurat de mare succes de vizitatori. S’a scris în presă. Despre catalogul mariologic, cu cultul Fecioarei Maria, Osservatore Romano, gazeta Vaticanului, mi-a dedicat jumătate de pagină de elogii. Cred că o am pe undeva. Pot susţine cu mândrie că acest catalog stă la baza oricărei colecţii sistematice de timbre postale cu chipul Fecioarei sau cu scene din viaţa ei. Tot aşa, cataloagele cu tema Europei stau la baza scrierilor de specialitate apărute ulterior pe această idee mai întâi politică, apoi filatelică. Europeismul îşi are rădăcini în Imperiul Roman, în viziunea lui Carol cel Mare, a lui Napoleon Bonaparte.

La Virgen Maria y su culto en los sellos de coreos. Catalog Mariano, 1964. În format de buzunar, cu coperta colorată, cartea este un cataloga mariano especializado, conţine 230 de pagini şi 1500 de timbre, cu tot felul de date tehnice, formule, cifre, ca şi cum ar reproduce nişte partide de şah. Traian Popescu arată că primele emisiuni marianos au fost scoase în 1867, în insulele Virgine, din arhipelagul aflat la sud-vest de Porto Rico, dar că tema a fost introdusă relativ recent în filatelie. Se citează emisiuni apărute în Baviera, în Ungaria, în Sarre, mai toate invocând protecţia divină a Mariei. Drumul i-a fost deschis lui Popescu de reverendul Ismael Bengoechea, care publicase în revista Miriam un amplu studiu consacrat temei. Tot aşa, Gerardo Jacob şi Jose Garcia Corredor au întreprins cercetări utile în acest domeniu. Autorul sugerează şi secţiunile care trebuie să fie cuprinse într’o colecţie de acest fel: Virgen Nifia, La Anunciacio, Nacimiento de Jesucristo, Estrella de Belen, Adoracion de los pastores, Adoracion de los Reyes Magos, Huida a Egipto, Nuestra Senora de los Dolores-Piedad, Muerte de la Virgen, Asuncion de Maria, Coronacion de Maria, Aparicion y naciones, Maria en el arte: pintura, frescos, mosaicos, vidrios, esculturas, Miniaturas marianas, Heraldica mariana, Culto de Maria: basilicas, templos, santuarios, iglesias, etc.

După ce Traian Popescu a închis uşa şi a pus grilajul la vitrină, mă pregăteam să plec, el însă m’a invitat să urc la etaj, pentru a-i vedea apartamentul şi biblioteca. Într’adevăr pitoresc. Un birou pe stânga, cu o masă încărcată de manuscrise şi un birou îngropat în cărţi. Un car cu boi de Grigorescu (perioada Barbizon, trecerea de la coloritul obscur francez spre cerul românesc, limpede, senin). Pictorul Macedonski a apreciat această lucrare, una din operele importante ale maestrului. Traian Popescu a cumpărat-o cu o mie de franci vechi, cu vreo două decenii în urmă. O franţuzoaică, guvernantă la copiii unor boieri din România, primise acest tablou în dar. O altă lucrare de Eustaţiu Stoenescu reprezentând-o pe nepoata lui, moartă nu de mult în ţară, la adânci bătrâneţe. O rudă a lui Bâzu Cantacuzino a recunoscut persoana care servise de model, doamna Yvonne Stoenescu. Tabloul a fost cumpărat de la un anticar la Paris cu opt sute de franci (nimica toată, spune gazda, faţă de valoarea unui pictor de renume în deceniul al IV-lea, care a trăit şi a murit la Paris). Yvonne este în tablou o adolescentă cu obrajii împurpuraţi şi buze senzuale. Alte picturi: un Bălţatu, un peisaj de Cornescu, o lucrare de Beria, Insulele San Giorgio văzute de sub arcadele Palatului Dogilor, cu transparenţele şi nobleţea lor. Beria avusese o expoziţie la Madrid, vânduse multe lucrări cu preţuri mari, acesta a fost dăruit. Traian Popescu îşi aminteşte de tatăl său, care fusese pasionat de artă şi avusese o frumoasă colecţie, azi dispărută. Înainte de a pleca la Istanbul, ca atasat comercial, «mama a presimţit că ne vom despărţi pe multă vreme şi a ţinut morţiş să ne facem portretele şi să i le lăsăm. Cum ea îl cunoştea pe pictorul Ghimpaţi, care făcuse portretul surorii mele, artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti, a insistat să-i pozăm. Era în anul 1942». Un alt tablou îi reprezintă pe soţi: Chiriachiţa şi Traian. Privesc o pictură în ulei reprezentând Acropolea, de Carol Bohm, cumpărată la Viena în 1944. Trec cu privirile peste bibliotecă, cer îngăduinţa de a scoate din raft unele volume.

Ajungând în dreptul biroului, Traian Popescu mă previne:
– Să nu te sperii!
– Nu sunt sperios din fire, dar de ce?
– Păi, uite, portretul Căpitanului.

Nu-mi amintesc să fi văzut acest portret. Îl privesc cu atenţie. Arată ca un actor de cinema, cu faţa prelungă, bărbie viguroasă, ochi severi dar calzi, gura bine tăiată şi fără zâmbet, părul tuns simplu, în valuri. Îmbrăcat în suman şi bondiţă, cu cămaşă ţărănească, are ceva modern şi voevodal totodată. Evocând mitul Căpitanului, Popescu vorbeşte despre blândeţe, iertare, idealuri naţionale şi vitejie, suferinţă şi sărăcie. Spune că legionarii au vrut dreptate pentru muncitori, că n’au făcut progromuri, că la Nurenberg legionarii n’au fost condamnaţi, deşi din cupletul de judecată majoritatea erau evrei. Legionarii au stat în lagăr cu evreii, la Buchenwald. În Spania, legionarii români «n’au fost clintiţi de la locul lor», nu au fost persecutaţi nici după moartea lui Franco. Ei continuă să se întrunească, să scrie şi să publice. Multe cărţi sunt consacrate drepturilor istorice ale Românilor pentru teritorii disputate de marile imperii. Şi, pentru a epuiza acest capitol, Traian Popescu mă invită să ascult un discurs al Căpitanului. Glasul reprezintă exact figura, un glas baritonal, care pune accente retorice cu măsură, vorbind despre biruinţă şi despre trădare. Vocea Căpitanului a fost înregistrată pe disc, după un jurnal documentar UFA.

– În continuare, o să auzi câteva cântece: Garda, Căpitanul, Cu noi este Dumnezeu, Cântecul eroilor Moţa-Marin, Imnul tinereţii legionare…

Ne aşezăm la masă, Chiriachiţa ne serveşte sandviciuri şi bere. Atmosferă de gospodărie tradiţională românească, de oameni cumsecade. Sunt evocaţi Radu Gyr şi N.I.Manzzati, autorii versurilor şi melodiilor tipărite în colecţia Europa din Munchen. Legionarii dau o valoare aparte cântecului: «Pentru a putea să cânţi – spunea Căpitanul – îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi de vrăjmăşie faţă de camaradul său. Şi nici acela al cărui suflet e sterp de credinţă. De aceea, voi legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau Ia baza vieţii noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v’a turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi la o parte şi să lăsaţi locul vostru celor ce vor cânta…»

Căpitanul a avut spirit normativ, aşa cum au profeţii, a întocmit şi el cele zece porunci legionare, a căutat să făurească «un om nou». Mă întrebam dacă aceşti oameni mă primeau ca nişte legionari formaţi în spiritul lui Codreanu, ori se purtau astfel fără a-şi putea ascunde sentimentele şi fără să-mi pună la încercare propriile convingeri. Codreanu spunea: «Dă-ţi bine seama pe cine ai în faţă. Şi cântăreşte-l cum trebuie şi când este un inamic, care vrea să te înşele, şi când este un prieten prost, pe care l-a înşelat mai înainte un inamic… Păzeşte-te ca de o mare nenorocire de omul străin, care te îndeamnă să faci ceva. El are un interes şi voieşte sau să-şi facă interesul prin tine, sau să te compromită în faţa celorlalţi legionari» etc.

Am sentimentul că am pătruns într’un muzeu viu, cu oameni care s’au conservat în tipare demult dispărute. În ţară legionarii s’au schimbat, s’au adaptat altor cerinţe ale vieţii, iar cei care au ieşit din închisori adesea continuă să trăiască într’o stare de conspirativitate. Convingerile, dacă nu şi le-au modificat, nici nu le mai afirmă deschis şi ofensiv. Traian Popescu, soţia sa, oaspetele lor de la Paris fac parte dintr’o lume politică încă vie, trăiesc pentru a păstra intactă amintirea trecutului, veghează aici, la Madrid, pentru a dovedi lumii un adevăr al celor învinşi pe plan politic, dar nu pe plan moral şi spiritual. Ei reprezintă un fragment din România Mare, într’o coloratură ce bate spre verde. Se mândresc cu martirii lor, au construit un monument lui Moţa şi Marin la Majadahonda, în fiecare an de 13 Ianuarie se reunesc acolo bătrâni fanatici, care ţin discursuri şi repetă jurăminte, tot mai puţini, tot mai cărunţi. Nici un pistol, nici un pachet cu dinamită, nici o coche-bomba sau acţiune de comando, nimic nu se poate atribui acestui grup care s’a consacrat culturii şi a făurit uneori opere durabile.

Îmi propun să revin pe Calle Conde de Penalver peste câteva zile, pentru a continua convorbirea.

– Ce urmăriţi cu publicarea cărţilor româneşti?

– Ideea de bază pentru mine şi primul colaborator, Nicolae Ştefănescu-Govora, a fost să dăm posibilitatea copiilor care se nasc în exil, să cunoască adevărata istorie a Românilor, istoria literaturii noastre, poveştile care au alinat tinereţea, copilăria noastră. Să dăm posibilitatea noilor generaţii de a se afirma pe calea scrisului. De aici am pornit şi, cum Govora venise din Franţa, i-am sugerat să traducă cele două volume ale lui Xenopol: Histoire des Roumains, 1896, Paris, editura Ernest Leuroux. N’am găsit decât pe Xenopol, pe Murăraşu cu istoria literaturii. O făceam speriaţi de efectele cenzurii din ţară, care elimina textele originale de istorie şi falsifica adevăruri de noi cunoscute.

– În ce an se petreceau toate acestea?

– În 1954. Am scos patru volume. Am reprodus ediţia II-a a primului volum din Xenopol, prin clişee zincografice. Ajutor material ne-a acordat Luis Beneyto Marti.

– Cine este?

– Fost consul onorific al Spaniei la Bucureşti, între 1936-1946. El trăise însă în România din 1921, mi se pare. Un om… Trăise în ţara noastră, era căsătorit cu o româncă, îşi apropiase felul de viaţă românesc, mai ales că găsise o similitudine între firea valencienilor şi firea Românilor. Iată cum scrie Luis Beneyto Marti: «Au trecut opt ani de la abandonarea României molohului sovietic. O perdea de nepătruns s’a coborît asupra acestei ţări şi la adăpostul ei se consumă cea mai îngrozitoare dramă pe care poporul român a fost nevoit să o trăiască în cursul lungii lui existenţe etc.» A murit acum câţiva ani. Nu era un om de litere, avea cultura lui, dacă a ajuns să fie consul, dar nu era nici scriitor, nici ziarist. A avut mari întreprinderi comerciale, un om cu multe parale. Suma pe care ne-a împrumutat-o i-am restituit-o integral, contravaloarea a jumătate de milion de pesetas de azi. El m’a ajutat, banii nu-i foloseam decât pentru tipărituri.

– Pe cine interesa istoria lui Xenopol?

– Două ediţii, ceva peste o mie de exemplare. Cel mai mare tiraj al nostru. Ni se cere şi acuma! intervine N.S.Govora. Noi nu putem să scoatem o carte de Giurescu. Ar fi nevoie să plătim drepturi de autor şi nu avem. Apoi e nevoie de aprobare. Iorga ni se pare greoi. L-am ales pe Xenopol şi nimeni nu ne-a cerut socoteală. A fost distribuit la toate bibliotecile spaniole, la bibliotecile importante din Apus, în USA, la Biblioteca Senatului.

– A fost comentată în presă?

– Atunci nici nu exista o presă în exilul românesc. Chemarea a ieşit la Paris, în 1949. A scos-o Govora şi căpitanul Al.Cristescu, dar cu colaborarea lui Pamfil Seicaru. Era o revistă care apărea de trei ori pe lună, trasă la gestetner. Împrejurări foarte grele. Eram săraci,refugiaţi, toate apelurile făcute la Români au avut mai mult efecte morale. Omul până nu vede nu crede. Până când n’au văzut cărţile nu şi-au dat seama că noi muncim serios. Pe urmă au venit şi susţinerile. Când au apărut primele volume din Istoria Românilor şi din Istoria literaturii române, au început criticile. În primul rând, de ce-am ales textul lui Xenopol, care se oprea la anul 1896. De ce-am făcut coperţi verzi (ca să vezi mentalitate!). Noi le-am făcut verzi nu pentru că aceasta era culoarea legionară, ci pentru că era o culoare mai rezistentă decât albul.

Traian Popescu dispare printre zidurile de cărţi. Aprinde o lumină în mica încăpere folosită de birou, unde lucrează de obicei Govora, vine cu un braţ de cărţi şi le aşează pe masă.

– Aţi găsit?

– Da; ce mi-a rămas din ediţia de bibliofil. Ediţii care nu au avut succes, pentru că Românii nu ştiau ce-i bibliofilia. În 1954, deci, a ieşit Istoria literaturii române de Murăraşu, la 1 Decembrie. Toate ediţiile Carpaţilor au date istorice importante sau de protest, cum e data de 23 August sau… Iată cuvântul lămuritor la Xenopol: «Exilul se prelungeşte şi rugina uitării începe să atace şi amintirile. În ceea ce priveşte cunoştinţele, mai ales în domeniile pe care străinătatea nu ne permite să le reîmprospătăm, constatăm fiecare, atunci când avem ocazia, că am uitat multe».

– Aţi avut satisfacţii.

– Morale enorme, băneşti o ruină permanentă! exclamă cu umor Traian Popescu. Fiind oltean de origine şi încăpăţânat, dacă intru într’o treabă mă ţin până la sfârşit. Am scos-o. Scoteam parte de cheltuieli, toate dedicate editurii. Govora avea un mic stipendiu, nu-i ajungea, nu aveam atâta că să facem faţă. Eu am trăit exclusiv din negoţul de timbre. După aceea, în ordine cronologică, a venit reeditarea poveştilor lui Creangă, în 1955, după o ediţie scoasă de Municipiul Bucureşti, sub îngrijirea lui Rebreanu, cu ilustraţii de Kiriakoff. A urmat Naţionalismul lui Eminescu, Dacia lui Pârvan, în legătură cu ultimele săpături, conferinţele ţinute la Londra, mi se pare, cu o prefaţă de Radu Vulpe. Lucrare găsită de mine la Paris. Radu Vulpe o tradusese în româneşte dar a rămas inedită. Am şi textul acesta, conferinţele ţinute în 1926 la Cambridge.

– Erau bătute la maşină?

– Un volum tipărit în franceză. Ba nu, în româneşte era. Era tipărit pare-mi-se la Cultura Naţională, o cărţulie de format mic… Nu mai ştiu unde este. Pe urmă vine prima carte scrisă din exil: Poeme fără ţară de V.Posteucă, N.Novac şi N.S.Govora, foarte bine primită. Cei trei poeţi consacraţi sunt cunoscuţi. Din păcate, cel aici prezent nu mai scrie. Cartea s’a epuizat.

– Nu o mai găseşti în tot exilul românesc! adaugă Govora.

– Adu-mi şi cartea Poveşti fără ţară, tot de ei trei. Ba nu, e Novac, e Govora, e Stan Popescu, nu-mi mai aduc aminte. Sunt lucruri de acum treizeci şi ceva de ani. O să-ţi arăt o ediţie de bibliofil, puţini români o au.

Govora soseşte din coridorul miraculos cu un volum de nuvele semnat de Faust Brascu, Nicolae Novac, N.S.Govora, şi spune:
– Unele din nuvele reflectă dorul de ţară, situaţia din ţară. Amintiri. A fost greu să găsim literă românească, să-i obişnuim pe tipografi să culeagă texte româneşti.

– Acum aveţi tipografi specializaţi?
– Lucrăm cu ei de douăzeci şi şapte de ani. Unul a ieşit la pensie. Culegea foarte bine, dar s’a format altul. Pe cel vechi îl chema Barcenas, tipograf la Marsiera.

– Barcenas a văzut cum scriem în româneşte. La un moment dat, am tipărit o carte veche, dinainte de 1900, cu u final. El vine la mine: «Domnule, am învăţat româneşte sau nu? De unde apare litera asta? am cules zeci de cărţi, n’am văzut aceste semne». A trebuit să-i explic, era o referire la un text medieval. Acesta era Barcenas care a cules majoritatea cărţilor noastre.

– Greu să-ţi povestim toată aventura noastră culturală de trei decenii. De la început, am făcut apel la românii americani să ne ajute, să facem o tipografie proprie la Madrid. Părin­tele Truţă era la New York, era un mare bogătaş, dar şi omul cu cea mai mare trecere în Uniunea şi Liga. El şi avocatul Iosif Crăciun, nepot al lui Cotruş. Nici nu mi-a răspuns. Era în anii 55-56, după primele mele cărţi tipărite.

– Când s’a produs prima ruptură în comunitatea românească din Spania?

– Să deschidem o paranteză: între timp a avut loc un eveniment important, în 1954, la Madrid: Cel de-al II-lea Congres Internaţional al Uniunii Latine. Sigur, aş putea să-ţi arăt tablourile cu fotografii. Am făcut o expoziţie retrospectivă cu prilejul aniversării a 25 de ani de existenţă a comunităţii Românilor din Spania. Atunci a participat şi dl Constantin Drăgan, care era mai apropiat de comunitatea noastră decât acuma. El a finanţat o parte din acest congres. Ministerul de Externe spaniol l-a numit pe Aron Cotruş delegat al Românilor din exil. In această calitate, noi ne-am simţit obligaţi să-l sprijinim. In ce fel? Scoţând o revistă. Cel puţin un număr comemorativ consacrat acestui congres. Aşa a apărut revista Carpaţii, directorul spiritual fiind Aron Cotruş, dar capul răutăţilor am fost noi, eu şi Govora, care ardea de nerăbdare să se ia de cei ce se abăteau de la legile onoarei româneşti. Din păca­te, cu această ocazie s’a produs şi prima ruptură în comunitatea românească de la Madrid, provocată de intervenţia lui Uscătescu, Chiril Popovici şi Aure! Răuţă, pe lângă Manuel Fraga Iribarne, secretar, desemnat de Ministerul de Externe, al acestui congres, fost coleg de universitate cu Uscătescu. S’a cerut să se retragă delegaţia dată lui Cotruş şi s’o încredinţeze unui comitet format ad hoc din cei trei, plus Antoniade şi Veniamin de la Paris. Sigur că a fost neplăcută invitarea făcută lui Cotruş de a depune la secretariatul congresului delegaţia, pe care noi am reprodus-o în primul număr din Carpaţii, în original.

– Unde s’a ţinut Congresul?
– În clădirea Parlamentului, în Cortes-ul Spaniei.
– Au fost mulţi participanţi?
– Toate ţările latine. Cum o să mâncăm astă seară în sufrageria de zi, în intimitate, o să vedem acolo şi expoziţia cu toată povestea asta. E bine s’o vezi. Aici a fost o activitate românească neîntreruptă, timp de 35 de ani, şi animatorul ei a fost Cotruş, primul preşedinte al comunităţii, apoi Georgel Dumitrescu. Fără exagerare, la aceste numeroase manifestări a contribuit neastâmpărul grupului legionar de aici. Păcat că biologic în fiecare an numărul nostru se micşorează.

– Aţi spus că acest grup este neastâmpărat.

– Sigur, neastâmpărul românesc şi dorul de ţară. În neastâmpăr este şi dorul, şi compasiunea pentru suferinţele neamului. Ştim vag cum stau lucrurile, mai mult bănuim ce se întâmplă acolo.

– Au fost vremuri grele. Era Cahalul! subliniază Govora «cu lexicul lui potolit», cu firea lui paşnică, rezervată şi ironică.

– Aţi ajuns să definiţi un nucleu al acestei grupări. Putem intra în amănunte?
– Nu este vorba de un nucleu al acestei grupări. Nucleu este un termen comunist. Dar văd că s’a făcut ora de închidere. Mă duc să zăvorăsc prăvălia! spune Traian Popescu, zornăie cheile şi pleacă.

N.S.Govora găseşte prilejul să-mi explice activităţile editoriale.

– Iată, aici sunt pagini întregi traduse de mine în revista Carpaţii. Un articol de-al meu intitulat Hoinar prin Iaşul literar, unde am scris despre Ivaşcu, aşa cum a fost. Noi aveam soldaţi cu termeni redus, teterişti. Colonelul mi l-a dat pe Ivaşcu în compania mea – eram locotenent. I-am spus: «Domnule Ivaşcu, să n’ai nici o grijă. Ştiu ce eşti, dumneata ştii cine sunt. Cât eşti în compania mea n’ai s’o duci rău». Socrul lui era general, se numea Zlotescu, intervenise pentru el, dar îl obligase să fie prezent la companie, dimineaţa şi la prânz. Într’o zi îmi spune: «Domnule locotenent, nu pot merge la trageri, n’am tras niciodată». La gazetă scria numai despre conflicte militare, dar viaţa militară autentică nu-l interesa. Toţi comuniştii erau la Timpul. Făceau listă de anticomunişti. Am fost pus pe listă. Mi-a spus-o un român şi cred că era urmărit de Ivaşcu. De aceea am făcut totul ca să dispar mai târziu. Iată şi articolul în care scriu: «Când am părăsit ţara, printre alte motive ce m’au determinat la aceasta a fost şi ura pe care ştiam că mi-o poartă legionarul Ivaşcu (aşa l-a definit o publicaţie de limbă română, totdeauna bine informată, după afirmaţiile directorului ei). Aici am mai tradus Bucureştii de Paul Morand, articole consacrate capitalei noastre de Pierre Lescalopier, 1974, F.Recordon, 1815, Contele de Lagarde, 1824, Stanislas Bellanger, 1846, Leo Claretie, 1913. Alte articole ale mele se intitulează: «Iarăşi lichelele sublunare», «Frumoasa cu ochii verzi», recenzie la cartea lui J.N.Manzatti unde spun că autorul «a închis în foile acestei cărţi câteva petale din florile grădinii copilăriei şi adolescenţei fiecăruia dintre noi, flori din marea grădină fermecată care se numeşte România. Şi a reuşit».

– A fost editată aici?
– Da! răspunde Traian Popescu, care se întoarce de jos şi se duce să caute cartea.
– N-aţi gasit-o?
– Nu, o caută el. Govora ştie mai bine unde s’o găsească. Primul număr din Carpaţii, aşadar, a fost închinat primului nostru congres. Uite şi cartea lui Manzatti.
– Singura lui carte?
– Nu, a mai avut una, Culegeri de-ale lui Gâgă.
– Pe Gâgă nu l-aţi mai editat?
– Noi nu. Romanul lui Manzatti a fost ilustrat de Emilio de Silva şi a apărut în 1957.

Manzatti a mai scris schiţe şi nuvele sub titlul «Îţi mai aduci aminte Doamnă», la Buenos Aires, în 1952, şi pregătea o altă lucrare de proză, «Zei în intimitate, profiluri literare». Nenorocirea lui este că a făcut un complex de inferioritate. Le spun tuturor Românilor: fiecare se lasă destrămat de ideea că este destrămat. Uitaţi ce-aţi fost, atunci nu vă veţi simţi nenorociţi. Ruşine este să furi, să omori. Puneţi-vă şi munciţi, ca să supravieţuiţi. E o datorie. Manzatti n’a putut să suporte. Trăieştepe o glorie trecută. I-a fost greu să se adapteze la mediu şi e păcat de Dumnezeu. Rar, foarte rar mai am veşti de la el. Ultima veste a fost când mi-a trimis nişte bani pentru revistă, din toată sărăcia lui, din toată mizeria. E însurat cu o italiancă drăguţă.

– Şi mie mi-a trimis, când mi s’a întâmplat accidentul! completează Gdvora.

– M’a impresionat. Am vrut să-i restitui, dar putea să creadă că n’am fost mulţumit numai cu zece dolari. Te rog să nu o pui în sens rău. Noi ne bucurăm de orice ajutor ce-l primim.

– N’a câştigat nimic din cărţi?

– Lumea românească este curioasă. Dintru bun început, pe măsură ce activitatea editurii se desvolta, gazeta apărea mai regulat. Duşmani mulţi mi-au pus stigmatul de legionar. Teama cu care au fugit din ţară de comunişti i-au făcut să se abţină şi în exil. Această teamă s’a prefăcut în sistem, apoi în pretext. Nu vedeau că aici era o activitate românească, nu era nimic de legionarism. De teama persecuţiilorse abţineau de la orice sprijin, dar nici unul nu refuza revista, o primeau, o citeau, deşi nu o sprijineau băneşte. Şi nici acuma, deşi cu numărul de abonaţi se acoperă cheltuielile. Consumă mult publicaţiile paralele, separate, anumite broşuri. Noi n’am suferit persecuţiile pe care le-au suferit legionarii din ţară, nu putem să ne dăm seama de opresiunile la care au fost supuşi cei de acolo. Desigur, a fost ceva atât de groaznic, încât li-e teamă să se mai apropie, să ne sprijine. Nu avem nevoie de sprijinul lor în sens moral, avem destul de multă forţă românească, pentru că dintotdeauna am mers pe această linie. În afară de Govora, care primeşte ceva de la Carpaţii, nimeni nu încasează drepturi de autor.

– Înţeleg că faceţi o diferenţiere între Românii legionari, care au venit aici înainte de răsboi, şi cei care au venit după.

– Nu, între Românii legionari nu fac nici o diferenţiere. Vechi sau noi, în măsura în care sunt legionari. Ei se încadrează în spiritul de echipă şi se sacrifică pe linia de afirmare românească. Unii însă, care nu mai cred în idealurile legionare, s’au descurajat, s’au îndepărtat, au intrat în diferite aventuri politice cu diferite comiţii, comitete din exil, cu regele şi aşa mai departe. După părerea mea, nu există legionar care să recunoască valabilă lovitura de la 23 August 1944, cea mai oribilă trădare a neamului şi ţării româneşti în decursul istoriei. Mă surprinde că sunt oameni care nu pricep ce rol a avut monarhia hohenzollerniană, Mălai I, cum îi spunea Şeicaru lui Mihai.

– Aveţi o documentaţie, o viziune asupra actului de la 23 August?

– Câteva amintiri personale. Eram atunci la Bratislava, în pline tratative, pentru reînnoirea acordului comercial între România şi Slovacia. Am fost singurul din legaţie care am hotărît să nu mă întorc în ţară şi să iau drumul exilului. La 23 August 44, la Pystiany, localitate balneară, când s’a anunţat, eram în tratative. Ne-am întors la legaţie să primim instrucţiuni. Pe mine m’a impresionat răsturnarea, ceilalţi erau anglofili şi jubilau. Era un coleg care spunea: «Mon cher, s’a sfârşit calvarul posturilor în ţările mărunte! (Eram în Axă, diplomaţia se rezuma la ţările Axei.) Acum se deschid perspectivele Occidentului». Râdeam: «Ce naivi sunteţi! Cum să colaboraţi cu comunismul?» Iar ei: «Astăzi, comunismul este în frac şi joben. Churchill şi Roosevelt vor dicta în România şi nu se poate întâmpla nimic.» I-a mai influenţat pe linia aceasta şi consilierul de presă, Moise Baltă. Poate ai auzit de el. Simpatic, admirabil dar naiv. Era foarte bun prieten din copilărie cu Petru Groza. «Ce comunism, mă? Dacă Petru Groza e comunist, merg cu el, e boierul-boierilor!» Se pare că avea o casă cu toate înlesnirile civilizaţiei, cu uşi automate, covoare persane, opere de artă, un sibarit. Povestindu-le toate acestea, spuneau: «Dacă ăsta-i şeful statului, va fi bine!»

– Dumneavoastră aţi fost sceptic?

– Nu sceptic. Ştiam ce e comunismul şi ce e lumea cealaltă. Cum o să abdice regele, când era în cârdăşie cu comuniştii? A venit toată drama, măcelurile îngrozitoare. N’aveau să se lase, erau biruitori. Eu n’am fost niciodată decât filoromân. Nu mi-am luat o altă cetăţenie. Trăiesc de aproape patruzeci de ani cu paşaport de refugiat. Iar acuma sunt nenumărate complicaţii. Ne vor elimina cu timpul.

– La Bratislava eraţi cu familia?
– Eu şi soţia, Chiriachiţa, Chica.
– Aţi căzut imediat de acord.
– Ne-am decis să luăm drumul Vestului. Şi când s’a deschis frontiera Reich-ului, pentru refugiaţii din Est, pentru Unguri, Slovaci, am plecat şi noi. Ruşii erau la 20 km, cale de zece ore. Mi-au spus: «Domnule, dumneavoastră cu paşaport diplomatic trebuie să vă duceţi în Tirolul Austriac, la Bad Gastein, la sud de Salzburg». Pentru că acolo erau obligaţi să meargă toţi diplomaţii acreditaţi în Reich şi în ţările Axei. Şi aşa am ajuns la Bad Gastein, cu peripeţii pe drum. Am plecat la 1 Aprilie 1945 şi am ajuns la 6 Aprilie. Apoi a urmat capitularea definitivă. Am trăit multe peripeţii, multe aventuri ale refugiului, dar n’au nici o legătură cu revista Carpaţii şi cu editura.

– De acolo aţi venit direct în Spania?

– Nu. La Bad Gastein am fost considerat de trupele americane ca ex inamic, ca diplomat şi mi s’a fixat domiciliu obligatoriu timp de doi ani. Nu puteam să părăsesc localitatea şi nu numai eu, ci toţi cei care eram acolo. Am trecut în zona franceză, la Bludenz, şi de aici, după câteva luni, am plecat în Elveţia cu ajutorul unui cântăreţ de operă elveţian, cu care legasem prietenie. M’a ajutat şi el, şi familia lui. Din Franţa, cu viza de tranzit pentru Brazilia, am venit în Spania să-mi văd nişte prieteni. Şi mi-a plăcut aşa de mult ţara şi mentalitatea românească a spaniolilor, că am decis să rămân în Europa şi să nu mai plec peste balta cea mare.

– Direct la Madrid?

– Da, de atunci n’am mai plecat de aici. Editura şi revista au cerut sacrificii sângeroase. Le-am făcut cu drag, ca singura contribuţie ce puteam s’o aduc pentru fraţii aflaţi în lagăre, la canal, în închisori. Nu puteam să uit ceea ce se petrecuse în ţară. A spune adevărul, a releva realităţile care au determinat ocuparea României devenise unul din scopurile principale ale activităţii mele de editor şi jurnalist. În ce priveşte actul de la 23 August, nu este vorba de divergenţe sau interpretări diferite. O neprimire totală. Noi nu recunoaştem actul de trădare făcut de însuşi factorul constituţional, regele ţării, care a predat armata şi ţara fără condiţii, a capitulat ruşinos.

– Ştia ce consecinţe ar fi urmat.

– Nu şi-a dat seama de proporţiile faptelor sale. Ar fi trebuit să se informeze. Vina este a agenţilor provocatori ai trădării, adică a lui Viorel Tilea, Ion Raţiu şi toată echipa de la BBC, care cunoşteau consecinţele capitulării. Ei au fost în tot timpul răsboiului şpicherii care adormeau burghezia românească sub promisiunea eliberării de nazism, negându-se că beneficiarii acelei capitulări aveau să fie armatele sovietice şi nu naţiunea română, pretins subjugată de Germani. Erau texte pe care ei le concepeau. Tilea fusese ambasador în Anglia în anii răsboiului şi Raţiu omul lui de încredere, şi rudă a lui. Să nu se uite că Tilea fusese şi mason, deci avea şi complicitatea masoneriei în acest act de trădare. Dacă ei ar fi comunicat adevăru­rile asupra înţelegerilor dintre Ruşi, Englezi şi Americani, Românii n’ar mai fi făcut pasul acesta. Pentru mine este surprinzător că partidul comunist român a preluat asupra-şi acest act de trădare, la care n’a participat cu nimic altceva decât cu echipa condusă de Bodnăraş, care l-a preluat pe Antonescu din palatul regal, făcând din acest act de trădare o sărbătoare naţională a României.

– De curând, Ion Raţiu a avut o întrevedere cu ex regele Mihai.

– Am auzit şi eu, dar nu văd ce rost are şi ce perspective de viitor ar putea să existe şi pentru unul, şi pentru celălalt în istoria de mâine a României.

– L-aţi cunoscut pe rege?

– Nu. Ştiu de el, n’am avut nici un fel de relaţii. L-am văzut la serbările de la Iaşi, la 8 noiembrie 1940, însă niciodată n’am avut încredere în el, fiind el fiul celui mai mare călău al tineretului ţării româneşti, Carol al II-lea. Pe Carol al II-lea nu l-a detronat Antonescu, ci legionarii, pentru că ei îl scoseseră pe general din închisoarea de la mânăstirea Bistriţa. Legionarii l-au adus la Bucureşti în acele momente grele, crezând că el poate avea o influenţă mai rapidă pentru lămurirea situaţiei. Şi primul act de recunoştinţă, după debarcarea lui Carol, a fost decretarea Statului Naţional-Legionar. Dacă ar fi făcut-o singur, n’ar fi dat această structură statului întemeiat după alungarea lui Carol al II-lea. El era un om ambiţios, plin de sine, o natură dictatorială, visând probabil să aibă în jur massa legionară, ca o massă de manevră pentru atingerea scopurilor lui politice.

– Nici pe Antonescu nu l-aţi cunoscut personal?

– Pe Antonescu l-am cunoscut. Am fost la el ca delegat al Ajutorului Legionar, ca să emită emisiuni de timbre legionare, cu efigia Căpitanului, cu prilejul serbărilor de la Iaşi. M’a primit bine, a fost entuziasmat de iniţiativă şi pe cererea de aprobare a pus apostila: «Să se facă imediat». Ba mai mult, ca un amănunt: întrevederea a avut loc pe la ora unu, la sfârşitul dimineţii, şi el mi-a pus la dispoziţie o maşină care să mă ducă la directorul general al poştelor, un colonel, cred, Teodorescu, ca să-mi dea ordinul către fabrica de timbre. Era în 1940, în luna… către sfârşitul lui Septembrie. Textual mi-a spus: «Foarte bine, băieţi, aşa se lucrează!»

– Era la Palat?

– Era la Preşedinţia Consiliului, în Piaţa Victoriei, în vechiul palat al prinţului Sturdza. Nestatornic, cu câteva luni mai târziu, după răsvrătirea împotriva mişcării legionare, la 21 Ianuarie 1940, printr’o lege decretată ad hoc, Generalul pedepsea cu moartea pe orice deţinător sau difuzor al acestor timbre de el aprobate.

– Ce-aţi făcut dvs cu timbrele?

– S’au vândut prin poştă, au circulat, au avut mare succes, s’au epuizat. Ambiţia Generalului era să aibă la dispoziţie un partid totalitar, cum aveau dictatorii Hitler şi Mussolini. Garda de Fier nu era totalitară, deşi aşa se spunea. La 6 Octombrie 1940, el a trăit o mare decepţie, când, în Piaţa Mitropoliei, apărând în cămaşă verde, nu a fost aclamat ca Şef al Mişcării Legionare, reprezentată acolo prin sute de mii de cămăşi verzi. Aceasta a fost realitatea, să ştii. Marea lui amărăciune. Ar fi putut să ajungă, n’a avut răbdare, nu şi-a dat seama că în Mişcarea Legionară şefii nu se aleg ci se impun. Sigur că Ică Antonescu, protejatul şi confidentul lui, mason corupt şi om de legătură al evreimii şi al partidelor istorice, i-a prelucrat această slăbiciune, denigrând şi uneltind ruperea legăturii sufleteşti care se stabilise între General şi lumea legionară, şi care a dus la ruptura de la 21 Ianuarie 1941, când legionarii n’au făcut altceva decât să-şi apere poziţiile câştigate prin atâtea sacrificii, pentru a se ajunge în Statul Naţional-Legionar. Sigur că şi interesele răsboinice ale cancelarului Hitler au înclinat balanţa în favoarea lui, primind ordin să nu intervină. Trupele germane aduse în România (la cererea şi dispoziţiile regelui Carol al II-lea, după Diktatul de la Viena, şi nu de legionari, cum în mod absurd şi mincinos se pretinde în mai toate publicaţiile). Te rog să crezi că e adevărul văzut de un om cinstit. Nu trebuie să scrii în continuare lucrul acesta. Pe noi ne-a durut enorm ca Români ruptura produsă atunci.

– Nu putea fi evitată?

– Preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească Legiunea ar fi fost mult prea mare. Ar fi însemnat o supunere oarbă faţă de Mareşal şi de Reich-ul german, aliatul lui, ceea ce Şeful Mişcării de atunci şi de azi, Horia Sima, n’ar fi acceptat-o. Căpitanul, în puţinele relaţii epistolare pe care le-a avut cu Fuhrerul, n’a avut niciodată nici atitudini de subordonat, nici de unealtă, cum a fost acuzat în procesele ce i s’au făcut, pentru a se facilita eliminarea lui. Tonul, felul de a se manifesta au fost de la egal la egal, adică de la şef de partid naţional către alt şef de partid naţional sau naţionalist, dacă vrei. Aceasta este o paranteză, intrăm în istoria politică şi în politică…

– Aţi pomenit despre guvernul de la Viena.

– Da, este părerea mea. Pivotul legitim al eliberării României de mâine şi cea mai puternică afirmare în favoarea suveranităţii româneşti, după trădarea de la 23 August 1944. În acest guvern au participat elemente româneşti de diverse nuanţe politice, care, în acel moment, gândeau numai cum să poată ajunge la o lămurire în lumea internaţională a falsei poziţii a României, după actul de trădare din August, şi, în acelaşi timp, o alarmă pentru lumea europeană occidentală ameninţată de revărsarea bolşevică în Europa Centrală, nefastă, cum s’a dovedit ulterior. Aceste ţări au fost subjugate şi despărţite de Occident prin cortina de fier. Guvernul de la Viena a creat două divizii militare alcătuite din prizonierii de răsboi (fiecare divizie cam cu câte 10.000 de oameni, forţă de foc), recrutând voluntari dintre elementele tinere fugite din faţa năvălitorilor bolşevici. Vasăzică, guvernul s’a constituit în Noiembrie 44, şi diviziile au luptat până la 10 Mai 1945, predându-se cu două zile mai târziu decât toate unităţile germane, pe frontul Oderului, forţelor învingătoare engleze. Aceste unităţi militare nu au fost trupe mercenare, cum vor duşmanii să le prezinte (atât cei din ţară, cât şi cei din afară), ci erau formate din Români, care îşi iubeau ţara şi erau înspăimântaţi de tristele relatări ale abuzurilor pe care trupele de ocupaţie sovietică le săvârşeau. România nu a fost eliberată, ci îngenuncheată prin gestul nechibzuit al regelui şi al partidelor politice, care l-au secondat în această acţiune.

– Cum arăta?

– Înalt, cu o prestanţă care impunea şi o mare bunătate. Statea de vorbă cu orişicine, asculta, era sfătos. M’a ajutat foarte mult, se ocupa de difuzarea revistei în Franţa şi Germania, încasa abonamentele şi trimitea banii la Madrid. Era foarte greu să găseşti pe cineva să facă oficiul acesta. Mulţi nu voiau din frică, nu voiau să se compromită cu legionarii. Unii socoteau că e o muncă înjositoare şi plicticoasă. Lumea e îndărătnică atunci când e vorba de cheltuieli, de pierdere de timp… Am uitat un detaliu, dacă vrei să-l notezi: Deşi cele două divizii româneşti, conform legilor germane militare, erau încadrate în SS-ul german şi au luptat în cadrul acestor detaşamente de elită, el a cerut de la început şi a obţinut, în calitate de comandant suprem, uniforma de general român. Aceasta denotă ataşamentul lui faţă de onoarea armatei române. Voia să arate prin asta că nu armata română şi-a trădat aliatul, ci un străin, un Hohenzollern. Nemţii ne-au acuzat întotdeauna de acest act de trădare şi, în legăturile mele cu cercurile comerciale germane, mereu m-am izbit de o răceală şi uneori o aversiune. Le spuneam că sunt Român de origine, dar nu neamul meu s’a lepădat de Germani, ci un şvab de-al lor ajuns pe tronul ţării mele.

– Probabil nu le convenea…

– Sigur, le astupam gura. Nu se poate… Generalul Chirnoagă fusese încercuit de trupele germane, era comandant de divizie. Nu ştiu dacă în Transilvania sau în Ungaria, executând ordinele regelui, deşi era împotriva actului de la 23 August. Când şi-a dat seama că nu mai există nici o salvare decât predarea sau decimarea, ca să-şi salveze oamenii, a preferat prizoneratul la Nemţi. Cred că undeva în cartea lui este descrisă această întâmplare.

– Se vede că era un cărturar. Mai scrisese ceva înainte?

– Cred că a avut lucrări de specialitate militară. Mi-a produs o mare bucurie faptul că mi-a încredinţat mie tipărirea manuscrisului «Istoria răsboiului României contra Rusiei Sovietice», care constituie singurul document valabil şi adevărat al motivelor care au determinat România să ducă răsboi împotriva vrăjmaşului dintotdeauna. Mi-a adus manuscrisul şi mi-a spus: «Traiane, am lucrarea asta, dacă tu crezi şi poţi să faci să apară, cred că vei aduce un mare bine generaţiilor viitoare, căci aşa vor putea să cunoască adevărul asupra răsboiului nostru de apărare, nu de agresiune, chiar dacă în această luptă de eliminare a primejdiei, noi, Românii, am ajuns pentru prima oară în istoria noastră pe crestele Caucazului şi pe Volga».

– Cum aţi reacţionat?

– Domnule general, i-am spus, orice sacrificii le fac cu dragă inimă, convins că această operă va elimina multe din intrigile ce se ţes împotriva neamului românesc, a armatei noastre şi a Mişcării Legionare autentice româneşti, pe care aţi avut prilejul s’o cunoaşteţi în colaborarea de la Viena.

– Nu i-aţi impus nici un program.

– Nimic. A fost o reproducere fidelă a textului adus de el. N’am exercitat nici o presiune. Spun asta, pentru că are pagini în care vorbeşte de răsvrătirea Mareşalului împotriva Legiunii.

– Şi nu eraţi de acord cu punctul lui de vedere?

– Eram total de acord … După retragerea lui în Germania, în ultimii ani, în măsura în care militarii germani supravieţuitori au început să dea publicităţii memorii explicând răsboiul din Răsărit, cu succesele şi insuccesele lui, generalul Chirnoagă şi-a revăzut total prima formă a manuscrisului, adăugând noi date şi desvăluiri, în legătură cu frontul german din Rusia şi dezastrul provocat până la sfârşit de unele ambiţii ale Führerului, care depăşeau posibilităţile unui front prea întins. Asta a fost, de fapt. S’a încăpăţânat să reziste la Stalingrad, în loc să dea atacul frontal şi să cucerească Moscova.

– Cred că nu putea.

– N’a putut, pentru că au fost tancurile americane. Au intrat în bătălie neterminate, nelustruite, nevopsite. Apoi, iarna grea din Rusia acelui an, factor determinant al defecţiunii de pe Volga.

~ Chirnoagă a dezvoltat bătălia Stalingradului, în noua formă a cărţii?

– Nu numai asta. A intervenit peste tot. O serie dintre foştii comandanţi de unităţi germane, când au început să scrie, au dezbătut probleme strategice şi au făcut dezvăluiri amă­nunţite. Chirnoagă cunoştea mişcarea armatei române, dar nu totdeauna ştia de unde veneau dispoziţiile.

– Când o să scoateţi noua ediţie?

– Deocamdată e greu, necesită multe eforturi financiare. Acum ne concentrăm efectiv asupra problemelor actuale, cum este campania ungurească. Mulţi bani datorăm tipografiei şi, până nu dau o sumă mai mare, nu pot să le cer noi sacrificii. Mai ales că există o cantitate de plumb păstrată, pentru diverse broşuri. Mi se cere tot mai insistent să mă decid ce fac cu lucrările în aşteptare. Plumbul s’a scumpit, nimănui nu-i convine să-l ţină blocat. Mi-e imposibil să fac ceva acum. E volumul II din cartea lui Boldur, apoi volumul II din «Relaţiile româno-ruse», mii de kilograme de plumb pentru ele, tone şi tone. Noua direcţie a tipografiei caută să obţină o decizie din partea noastră: ori publicăm, ori nu publicăm şi dăm plumbul la topit. Sunt la grea încercare, plumbul ăsta mă trage ca o piatră de moară. De aceea joc şi la loterie şi la pronosport cu vreo 800.000 de pesetas. În noua noastră campanie, Platon Chirnoagă a scris «Istoria Daciei». Dacă prima era o carte trăită, cu o documentare făcută pe viu, a doua a scris-o ca un general care vorbeşte soldaţilor. O carte utilă. Toată lumea a apreciat cărţile generalului. Primul lui volum este epuizat. Mai am câteva exemplare din ediţia de bibliofil, care au rămas nelegate.

Traian Popescu aduce un volum legat în piele de capră, care ar costa 10.000 de pesetas azi, o legătură splendidă, un volum tipărit în albastru. Apoi îmi arată alt volum tot aşa de frumos legat, «Amintiri din copilărie» de Ion Creangă. În prefaţa ediţiei se scrie: «Primirea excepţională pe care Românii împrăştiaţi pe cele cinci continente au făcut-o cărţii de poveşti a minunatului Ion Creangă, ne-a îndemnat să trecem la tipărirea Amintirilor din copilărie şi a lucrărilor care lipseau în volumul de Poveşti, întregind astfel opera nepieritorului cântăreţ al copilăriei. Partea aceasta am extras-o din volumul Opere complete întocmit de Gh.T.Kirileanu şi Ilarie Chendi. Prezenţa printre întocmitori a incisivului critic Ilarie Chendi este o chezăşie a seriozităţii lucrării etc.»

– Cum a ajuns Aron Cotruş la Madrid?

Traian Popescu răspunde la această întrebare cu multe amănunte pitoreşti şi inedite.

– Aron Cotruş a fost, în epoca răsboiului, consilier de presă al celor două legaţii din Portugalia şi din Spania. Activitatea lui în această funcţie a fost laborioasă, pentru că tot timpul, atât în Portugalia anglofilă, cât şi în Spania naţionalistă, a făcut să fie cunoscut efortul de răsboi al României împotriva Rusiei Sovietice. A difuzat la mari publicaţii din cele două ţări fotografii de pe frontul de răsărit, note şi articole asupra faptelor de arme româneşti. Era un om extrem de apreciat în lumea scriitorilor spanioli şi lusitani. Avea legături de prietenie cu mari poeţi şi scriitori din acea epocă: Eugenio d’Ors, care îl invita la reuniunile din casa lui; Peman, fost franchist, care a murit democrat ş.a. Mulţi au scris la moartea lui Cotruş articole care pot fi citite în Carpaţii: Ante la muerte de un poeta de lose Camon Aznar, Adios a Aron Cotrus de Miguel Melendres, Aron Cotrus y el Cristo de Lepanto de Rafael Manzano, Elegia para un bardo iberico de Octavio Saltor, Requiem por Aron Cotrus de Lope Mateo, Aron Cotrus, el poeta que murio sonando con su tierra rumana de Jose Tarin Iglesias, Elegia por Aron Cotrus de Rafael Manzano. Unii dintre ei, natural, au cunoscut poate numai creaţia acestui poet român publicată în Spania şi care a impresionat puternic în epoca de după răsboi. Toate aceste articole, cu poezii şi studii de unii scriitori români ca Pamfil Şeicaru, Victor Buescu, apar în Carpaţii din 10 Martie 1962. Este imposibil, oricât m’aş osteni, să fac un istoric în câteva ore sau în câteva zile, a ceea ce am făcut noi, Românii, aici, la Madrid.

– La aceasta vă răspund cu un îndemn: scrieţi-vă memoriile!

– Nu le pot scrie decât dacă mă provoacă cineva. Eu scriu greu, trebuie să gândesc fiecare cuvânt. Nu sunt de meserie. M’am băgat în această aventură, luînd asupra-mi cheltuielile unei redacţii, ale unei edituri. Îmi pare rău că nu pot să fac decât mărunte istorisiri, clipe trăite, care să servească de orientare pentru lumea de mâine. Unde-am rămas cu Cotruş?

– Aţi extras câteva nume, titluri de articole scrise la moartea lui.

– Vezi, e greu să exprimi prin cuvinte profunda dragoste de care era pătruns Aron Cotruş pentru ţara lui şi, în special, pentru Transilvania.

– Era un exaltat?

– Nu. Era un naţionalist, care suferise prin strămoşii lui toată prigoana maghiară, când Românii erau umiliţi, desconsideraţi. Privea situaţia creată prin năvălirea Ruşilor, cu asentimentul regelui, ca o nouă năvălire barbară asupra neamului nostru, în special asupra Transilvaniei lui. Suferea din pricina mijloacelor materiale modeste, care nu-i îngăduiau să facă mai mult pentru ţară. Ar fi vrut ca măcar colţul iberic şi ţările ieşite din hispanitate să cunoască drama României şi suferinţele poporului român. Nu pierdea nici o ocazie, la întâlnirile cu ziariştii şi literaţii spanioli, să facă apologia geniului românesc şi să scoată la iveală asemănările, atât ca fire, cât şi expresie lingvistică identică, dintre popoarele şi limbile noastre. În toată fiinţa lui avea mândria şi prestanţa moţului ajuns domn. Era un moţ care, prin studii, prin talentele lui, ajunsese un domn, şi Spaniolii îl apreciau ca pe un exemplar de rasă al neamului nostru. Învăţase la perfecţie limba spaniolă, încât reuşea să-şi exprime, în acelaşi limbaj aspru, moţesc, toată admiraţia pentru cultura şi geniul hispanităţii. Prin hispanitate înţelegea nu numai peninsula Iberică, ci şi America Latină, până în Filipine. N’ai nevoie de alte limbi ca să te descurci, căci trei sute de milioane de oameni vorbesc spaniola. Era un om de o modestie rară, cu toate aparenţele lui de mare senior. Şi deseori, împrejurările exilului îl determinau să-mi ceară un mic ajutor financiar. El o făcea cu inima strânsă. Avea pentru mine o dragoste frăţească şi îmi purta o mare încredere. Pot s’o spun după atâţia ani. Venea la mine pentru că avea încredere în mine.

– Cu ce se îndeletnicea?

– După capitularea României şi întreruperea legăturilor cu ţara, el n’a mai beneficiat decât de ajutoare băneşti atribuite de guvernul de la Viena. Ajungeau târziu, treceau prin tot felul de vămi. După aceea, şi-a irosit micile rezerve. Nu păstrase nimic din fondurile primite pentru reprezentare din ţară. Le-a cheltuit pe toate, inclusiv leafa lui, pentru a sprijini efortul de răsboi al României şi sacrificiile ei pentru supravieţuire. Rămăsese un izolat. Noi am venit în 47, guvernul de la Viena se risipise în exil şi toţi cei care au putut să se strecoare spre Spania, erau obligaţi să plece mai departe, spre ţările din sudul Americii, în Argentina, Brazilia, Chile, deoarece aici condiţiile economice erau extrem de grele. Mai mult, în anii de guvernare a Mareşalului Antonescu, s’a limitat numai la postul de la Lisabona, pentru că la Madrid fusese trimis Alexandru Busuioceanu. Raporturile dintre cei doi au fost româneşti, dar nu cordiale. Mai ales că fiecare reprezenta altă tabără politică. Busuioceanu frecventa cercurile premergătoare actului de la 23 August, iar Cotruş era adversarul acestei partide, conştient de drama ce va urma. Găsim exprimat acest sentiment în poemul intitulat «Între Volga şi Mississipi», scris cu prilejul celui de-al doilea Congres al Uniunii Latine la Madrid. A fost isbit în încercările lui de a-şi organiza viaţa în exil. Scria articole pentru emisiunea de radio susţinută de guvernul spaniol şi de generalissimul Franco, pentru a lămuri ţara cu privire la eforturile exilului de a aduce dreptate României. S’a lovit de arivismul unor tineri, care n’au înţeles în acele momente de ce trebuiau să prevaleze interesele patriotice, unitatea românească. Aceşti tineri puseseră stăpânire pe emisiunile Radiodifuziunii şi i-au eliminat pe toţi cei care, ca şi ei, luptau pentru dreptatea României dar de pe alte poziţii. Au fost mai tari şi au eliminat elemente de valoare ca Aron Cotruş, Crişu Axente, Stan Popescu, Vasile Iasinschi, deşi ştiau foarte bine că aceste comentarii erau singurul lor suport material.

– Cât timp au ţinut emisiunile?
– Timp de cinci ani, în fiecare zi, câte cinci comentarii dimineaţa şi seara. Mai multe ore pe zi. N’am intrat niciodată acolo, nici nu aveam vreun motiv. Îndepărtarea de la postul de radio l-a doborît moralmente pe Cotruş, mai ales că, în cercurile intelectuale spaniole, cu toate că Aron Cotruş era considerat cel mai mare poet epic al Spaniei, generaţia nouă îl dispreţuia şi, după propria şi textuala lor expresie, nu era poet, ci cismar al poeziei. Ei vedeau o culme doar în poezia lui Ion Barbu. Nu-i interesa Cotruş. Spuneau că poezia lui era o producţie onomatopeică, fără rost şi fără simţământ. Tot astfel îl calificau şi pe Coşbuc. Când îmi aduc aminte, mă înfurii. Cred că era prin anii 56, după revoluţia maghiară. Intelectuali răsbătători, cei din tânăra generaţie cunoşteau personalităţi ale regimului franchist, studiaseră cu unii dintre aceştia la aceleaşi universităţi, îşi îngăduiau ingerinţe inumane. De unde fiecare trebuia să aibă trei comentarii pe săptămână, lui Cotruş i-au dat un singur comentar, şi pe urmă l-au tăiat cu totul de pe lista colaboratorilor.

– Probabil aceste nemulţumiri l-au determinat să plece în America.
– Bineînţeles. Înainte de asta însă şi-a pierdut soţia.
– Era aici, cu el?
– Da. Lovitură teribilă pentru un om asupra căruia amurgul vieţii se arătase şi mizeriile exilului începeau să-l prindă. Pentru un om ca el singurătatea căminului era insuportabilă. A fost între el şi soţia lui o perfectă uniune spirituală. Nimeni nu putea s’o explice. O armonie cum rar găseşti în familiile de azi. Împreună cu el reuşisem să dărâmăm prima încercare de constituire a comunităţii românilor din Spania, sub preşedinţia ziaristului Stelian Popescu şi cu colaborarea tinerilor de care am amintit. După un an, comunitatea s’a reconstituit sub preşedinţia lui Aron Cotruş, cu aportul tuturor elementelor pozitive. În 1957, ca preşedinte al comunităţii românilor din Spania, Cotruş a cerut, învoirea de a se duce în Statele Unite ale Americii, pentru a face să vibreze mai intens patriotismul transilvănenilor lui, adormit în lupta pentru dolari, şi nu pentru neam. Despărţirea de el a fost emoţionantă şi parcă toţi am avut sentimentul că era o despărţire definitivă. Aştepta atât de multe de la acest contact cu cei din America (mai fusese acolo prin anii 1920), se vedea ca purtător al unui mesaj încrustat într-un pergament semnat de comitetul de conducere de atunci. Şi noi aşteptam ca pe un miracol vizita mesagerului nostru pentru drepturile neamului. Greu de explicat optimismul lui în bătălia unor oameni săraci. Pe treptele aeroportului, la despărţire, ne-am îmbrăţişat şi el ne-a mărturisit cu multă mândrie: «Îmi cunosc oamenii. Fiţi siguri că de acolo vor veni minuni şi eliberarea!» În timp, n’a fost să fie aşa! Pentru că, vezi, ceea ce este semnificativ, e că plecarea lui a avut loc tocmai când izbucnea revoluţia maghiară din 1956. El cunoştea machiavelismul unguresc, îl îngrijora succesul propagandistic al acestei mişcări. După entuziasmul primelor întrevederi cu familia avocatului Iosif Crăciun şi ceilalţi, au urmat amărăciu­nea lipsei de înţelegere a elementelor refractare de peste ocean. Acuzându-l că este transfug din ortodoxie şi trecut la catolicism pentru avantaje materiale, au uneltit împotriva lui… A! Mă cheamă nevastă-mea. Trebuie să întrerupem un pic, ca şi data trecută. Mă duc jos să închid prăvălia…

Frunzăresc colecţia Carpaţilor. În primul număr din 10 Mai 1954, un articol de Pamfil Şeicaru consacrat lui Frederic Mistral. Aron Cotruş scrie despre «Rapsodie romanică», în amintirea lui Mistral. Se traduc texte din Vasile Pârvan («Homenaje al Emperador Trajano»), un articol tratează persecuţiile religioase din România, apoi un amplu studiu de Alfred Rambaud, «Histoire des Roumains de la Dacie Trajane», alte studii temeinice cu nume de primă mărime. În al doilea număr citesc «Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu» de Pamfil Şeicaru…, acuzându-l de obedienţă şi politicianism. Se publică mereu poeme de Cotruş, se scrie despre Grigorescu. Găsesc potrivit să copiez poema lui Aron Cotruş scrisă în America, la 27 Noiembrie 1958, în La Canada, California.

TATĂL NOSTRU…

Tatăl nostru, carele esti în cer,
dă-ne puteri din nepătrunsul Tău mister!

Sfinţească-se În veci numele Tău!
peste bine şi rău!

Vie a Ta necuprinsă Împărăţie
şi peste această robită Românie!

Pâinea noastră, tot mai rară şi amară,
ca pe-o mană cerească, dă-ne-o Tu iară!

Păcatele toate, ni le iartă deavalma!
Iartă-ne desnădejdea şi iartă-ne sudalma,
ţîşnite din clocotul, în care se revarsă
veninul rătăcirii din inima noastră!

Dă-ne puteri fără de margini şi răbdare neclintită,
de la noi să alungăm orice ispită!

Din muscăleasca iobăgie şi din furtună,
inima fă-ne-o să iese mai bună
şi’n ţara schimbată în oarbă închisoare
neamul să crească mai dârz şi mai tare!
şi ziduri să dureze, de neclintit,
între noi şi între Răsărit!

Din Carpaţi pe’ntunerec, uşor ca un fulg spre Tine,
O, Doamne, aş vrea să mă smulg,
după ce mi-oiu duce, străini între străini,
pentru ai mei pân’la capăt, coroana de spini.

Traian Popescu revine şi continuă:

– Acţiunea împotriva lui Cotruş a fost condusă de arhimandritul Lucaci şi toate încercările poetului de a demonstra eroarea şi de a preveni nedreptatea care îl lovea, au fost inutile.

– În ce oraş se stabilise?

– La început la Detroit, Cleveland şi Chicago. Acesta era sectorul pe care l-a colindat. Avea un fel de berbecism, aşa am numit eu pornirile ce puseseră stăpânire pe minţile furioşi­lor ortodocşi din USA şi Canada, care, fără să se gândească la lovitura morală pe care o dădeau celui mai mare şi mai autentic cântăreţ al suferinţelor Ardealului, l-au izolat de lumea transilvăneană de acolo, care l-a părăsit şi l-a obligat să rămână în cercul restrâns al uniţilor. Conversiunea lui Cotruş s-a produs cu mult înainte de plecarea lui în America, la Madrid, prin 1947, mi se pare. El spunea cu multă durere în suflet că România se găseşte într’o tragică situaţie, deoarece nu mai avem pe nimeni în acest Occident putrezit, care să ne ia apărarea în faţa teribilului duşman, care a pus stăpânire pe ţara noastră. Un singur glas ar fi putut să ne vină în ajutor, glasul Papei Pius al XII-lea, om integru şi cu multă simpatie pentru frântura latină din Carpaţi. A trecut cu soţia la catolicism, pentru a-şi deschide drum la Vatican, unde spera să găsească înţelegerea cuvenită. Ortodocşii socotesc însă că toţi cei de altă confesiune sunt vânduţi Satanei, ei singuri fiind credincioşii rămaşi pe linia lui Cristos. Uite ce fac ortodocşii noştri, mari prelaţi şi căpetenii. Cotruş socotea că sunt vânduţi duşma­nului… Şi aşa a fost! Am scris într’un număr din Carpaţii despre semnificaţia sacrificiului făcut de Cotruş, care nu şi-a trădat religia, ci a căutat să deschidă poarta singurei cetăţi care putea să-şi impună, în vremea aceea, un cuvânt în organizaţiile internaţionale create după cel de-al doilea răsboi mondial. Ce-a urmat se ştie. Cu trecerea timpului şi după mentalitatea dolarului, l-au părăsit chiar şi uniţii lui. Într’un târziu şi-a aflat adăpost într’o familie de modeşti meseriaşi din La Canada din California, familia Brezean, care a îngrijit de el până în momentul când boala de care suferea, diabetul, l-a răpus.

– Ce cărţi a publicat aici?

– Multe. Eu i-am tipărit poeziile inedite «Între Volga şi Mississippi», «Rapsodia iberică», în castiliană şi română, «Rapsodia Valahă», după aceea, stai, a mai fost una, «Eminescu», poem, şi o carte, «Drumuri prin furtună», 1951, la Madrid. A mai scris multe, dar nu s’au publicat. A apărut ceva în volumul făcut de inginerul Roşca, la Barcelona, care a cules toate poeziile lui Cotruş scrise în exil. Aici, în asta, e celebra «Pătru Opincă».

– Azi, 4 Septembrie 1981, ce facem? Continuăm cu Aron Cotruş?

– Aşa ar fi firesc… Cotruş a trecut la catolicism nu numai din motivele pe care le-am menţionat, ci şi ca un protest pentru desfiinţarea Bisericii unite din Transilvania. Considera acest act ca cea mai mare greşeală a regimului din ţară. Această Biserică a fost totdeauna stavilă încercărilor de maghiarizare a populaţiei româneşti de peste munţi şi cea care a reaprins făclia conştiinţei naţionale, exaltând originea latină a neamului românesc. Şi iarăşi o atitudine de protest împotriva încercărilor ovreieşti de a distruge în ortografia limbii noastre elemente specifice scrierii latine. Îl supăra extrem de mult faptul că s’a înlocuit, în corpul unor cuvinte, litera â din a, România devenind Romînia.

– Temperament energic, spirit protestatar, desigur că şi în relaţiile cu alte personalităţi ale exilului Cotruş avea dificultăţi de tot felul.

– Marea greutate a fost pentru mine să-l împac pe Cotruş cu Şeicaru. Când ajunsesem la Madrid, ei nu aveau raporturi de nici un fel. Şeicaru avusese impresia că Aron Cotruş n’a voit să-i dea nimic din aşa pretinsul fond de reprezentare, pe care l-ar fi avut în calitate de consilier de presă a celor două legaţii. Impresia lui Şeicaru era complet inexactă. Fondurile puţine ce le-a avut, ca şi banii personali, poetul i-a folosit pentru menţinerea relaţiilor cu cercurile de ziarişti şi oameni de cultură din Spania şi Portugalia. Consecinţa: Şeicaru s’a retras la Palma de Mallorca. Acolo scria, mai avea mici rezerve, şi era ajutat de mişcarea legionară, care îi oferea 100 de dolari, dacă nu mă înşel, pe lună, ca ajutor personal al dlui Sima. Bani strânşi, bineînţeles, din cotizaţiile legionarilor din exil. Fac o mică paranteză: o ironie a soartei face ca cel exilat în Insula Mallorca să fie tocmai cel care a preconizat, în timpul prigoanei lui Carol al II-lea, izolarea legionarilor în Insula Şerpilor. El pretindea însă că cel ce lansase ideea fusese prim-redactorul său, Dumitrescu, şi nu el. Şeicaru a stat câţiva ani în Mallorca, dedicându-se scrisului, şi foarte multe din manuscrisele lăsate au obârşia în acel exil din Palma. Colabora la gazeta Chemarea a lui Govora de la Paris şi la Curierul românesc, scos de Costică Arsenie. Tot acesta din urmă scotea la Paris, şi un anuar al scriitorilor români în pribegie. Acum a dispărut. Acestea sunt chestiuni de acum treizeci şi ceva de ani.

– Cine-l vedea pe Şeicaru?
– Govora. A petrecut o vreme, trei săptămâni, cu el acolo.
– Câteva luni! completează Chica.
– După ce-a venit ca exilat în Spania, îl mai ajuta şi fata lui, care mai avea ceva rezerve.

Dacă a murit la 86 de ani, pe atunci avea peste 50 de ani şi era în plină vigoare. Pe atunci nu scria încă în presa spaniolă. Mai târziu am să-ţi povestesc despre colaborările lui în presa spaniolă. Cu un an înainte de Congresul Uniunii Latine, el se mutase în capitala Spaniei şi se încadrase grupului care a întemeiat comunitatea românilor exilaţi din Spania. Luînd iniţia­tiva de a participa la acest congres al Uniunii Latine, la care Cotruş fusese desemnat ca delegat din partea Românilor din exil, am făcut câteva reuniuni la care au participat şi Vintilă Horia, şi Pamfil Seicaru, şi Aron Cotruş cu grupul de tineri, Uscătescu, Răuţă et comp., Ciril Popovici, George Antoniade şi Busuioceanu căutând să refacă prietenia dintre toţi. Existau mârâieli iscate din diverse pretexte, deşi, în principiu, toţi erau de acord cu linia de urmat. S’au eschivat cei mai mulţi şi, în grupul nostru, au rămas Cotruş, Şeicaru, popa Al.Mircea, care urmam să alcătuim materialul propagandistic necesar. Cu această ocazie, am aranjat lucrurile de aşa manieră încât gazetarul şi poetul să-şi dea mâna. Am căzut de acord să scoatem revista Carpaţii, cum am mai spus, sub direcţialui Aron Cotruş şi cu colaborarea lui Pamfil Şeicaru, preotul Al.Mircea (Govora nu era încă) şi alţi colaboratori spanioli şi români, care au contribuit la alcătuirea primului număr. Totodată, am tipărit o broşură despre România, în limba franceză, după o broşură a Ministerului Propagandei din România, apărută în 1940. Pe ultima pagină am reprodus din Memoriile lui Churchill târguI ruşinos intervenit între el şi Stalin, pentru predarea ţărilor din Estul Europei: România cu 90 la sută pentru Ruşi şi 10 la sută pentru Aliaţii din Vest, ca drept de influenţă. Am mai publicat o broşură a părintelui Mircea, în spaniolă, referitoare la persecuţiile religioase din ţară şi două broşuri, «Parentalia» de Pârvan şi «Rapsodia Valahă» de Cotruş. Le-am prezentat ca rod al comitetului (Cotruş, Popa Mircea, Georgel Demetrescu, Căpitanul Cristescu de la Paris, ziaristul Constantin Arsenie şi eu, Traian Popescu). Fiecare delegat în parte primea un pachet cu aceste publicţii româneşti, prin secretariatul Congresului. Noua comisie a preparat o reproducere pe o foaie de hârtie a poeziei lui Alecsandri: «Latina gintă e regină» tradusă în spaniolă. Acesta era tot aportul lor. După aceea, raporturile dintre Cotruş şi Şeicaru s’au ameliorat. Au rămas prieteni până la sfârşit. Bun, ce te mai interesează de Cotruş?

– Cum a reuşit să câştige simpatia Spaniolilor?

– Prin relaţiile ce le-a avut cu Eugenio d’Ors, prin participarea la întrunirile culturale ale scriitorilor, prin felul cum a ştiut să reprezinte România în aceste cercuri. A scris şi «Rapsodia Iberică», pe care a prezentat-o la Congresul Uniunii Latine. A luat premiu de poezie, în Palma de Mallorca, Palma de oro, premiul Ramon Uull, filosoful mallorquin. După­ moartea soţiei sale, a stat câteva luni la mânăstirea Montserrat de lângă Barcelona.

– Unde Spaniolii au spus să rămână, asigurându-i casă şi masă pe toată viaţa. El n’a rămas, a preferat să plece în America! intervine Chica.

– Însă dragostea lui pentru România şi dorinţa de a interveni pe orice căi pentru remedierea situaţiei de acolo, l-au determinat să plece, ca mesager al comunităţii românilor din Spania, în Statele Unite, pentru a continua acolo munca de lămurire asupra nedreptăţii făcute de Aliaţii vestici, la sfârşitul răsboiului, României. Despre şederea lui în America am vorbit, n’am prea multe date. Cine poate completa, este Ion Simicin, pentru că familia Brezean care l-a ajutat mult, oameni bătrâni şi simpli, nu cred că ar avea ceva de spus asupra activităţii poetului şi gânditorului.

– M’ar interesa colaborarea la Carpaţii a lui Pamfil Seicaru.

– A început cu primul număral revistei, unde a publlcat un articol despre Mistral. În numărul următor, o scrisoare deschisă lui Sadoveanu. Încă din timpul colaborării la Chemarea şi Curierul Românesc al lui Arsenie, începuse o serie de portrete ale unor personalităţi culturale din România de atunci, cu intenţia ca, la sfârşit, să le înglobeze într’un volum intitulat Fuit quondam Illionum. În Carpaţii a tipărit, între altele, portretele lui Goga, Stere, Arghezi, A.C.Cuza. Cam ăştia au fost. Trebuia să completeze, de asemenea, manuscrisul Istoria presei româneşti, pe care îl începuse la Palma de Mallorca, după cum mărturiseşte într’o introducere care ne-a rămas, Vintilă Horia. El l-a îndemnat. O parte din Istoria presei e la mine, diverse foi scrise în legătură cu tema. El trebuia să le regrupeze şi ce l-a împiedicat să ducă lucrarea la bun sfârşit, a fost ambiţia lui de a adăuga şi presa din exil, şi presa din ţara cotropită. Ori, strângerea acestui material nu s’a putut realiza complet niciodată şi, probabil, de asta n’a mai terminat lucrarea. Poate nici n-ar fi avut timpul, deoarece Pamfil era un fel de vulcan intelectual în continuă erupţie. Îi venea o idee, se aşeza la masa de scris şi porneau să curgă zeci de pagini, fie de istorie, fie de politică, fie de comentarii asupra situaţiilor care îl chinuiau pe el. Lucra prea împărţit în multe, după inspiraţiile ce le avea.

– Unde lucra?

– Acasă, la Madrid, în biroul lui. Constanţa Şeicaru, nevastă-sa, care era şi dactilografa lui, punea ordine în toate aceste manuscrise şi-i făcea corecturi de stil, de ortografie chiar. Datorită muncii ei s’au putut tipări cărţile pe care eu i le-am imprimat la Madrid: «Istoria partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal» – vezi, nu e sigur -, «Uniunea naţio­nală în complexul politic european» (Carpaţii, Calle Villanueva, 43, anul 1963, 324 pg), «N.Iorga», «T.Arghezi», «Răspuns Glasului Patriei robite» (a fost o gazetă scoată de RSR la Berlin, prin Comitetul de repatriere al Românilor exilaţi, care căuta să ne convingă să ne întoarcem acasă). El a făcut atunci o carte de vreo 80 sau 100 de pagini. Este tipărită de mine, în editura CRAB, Comitetul român antibolşevic. Aşa a voit el. «Davai ceas», «Construcţii pe nisip» şi «Adevăruri care trebuiesc rostite», ultima broşură apărută la noi, aici. El venea cu ideile. Karl Marx i-am sugerat-o eu, pentru că, dispărând din ţară cartea publicată sub Gh.Gheorghiu-Dej, am socotit că e bine ca exilul să cunoască părerile lui Marx asupra Basarabiei etc. L-am rugat să facă un comentariu, în care Şeicaru, determinat nu ştiu de ce, a fost foarte blând cu regimul de la Bucureşti. Probabil influenţat, în parte, de sora lui, care ieşise din puşcărie şi îi prezentase ţara aşa cum ar fi dorit să fie şi nu cum era în realitate. Doamna Victoria Munteanu, ba nu, Virginia Munteanu.

– Venise în străinătate?

– Da. Ce povestea ea din închisori, cum puteau fi comuniştii în timpul lui Dej, îngrozitor.

– Ca jurnalist, Şeicaru n’a izbutit să se afirme în străinătate, decât tot în presa restrânsă a exilului, care era prea mică pentru el.

– Cam un an şi jumătate, Şeicaru a tipărit în limba engleză, la Madrid, o gazetă intitulată Liberty in Justice, natural, anticomunistă,în care critica şi pe Aliaţii Vestici, pentru predarea Europei de Est Ruşilor. Nu ştiu cine a finanţat-o, dar era foarte bine prezentată şi cu mult succes de propagandă anticomunistă. La fel, a mai colaborat cu comunitatea Românilor din Spania, cu ocazia săptămânii româneşti, când a scos cartea «Y… existimos», în care arată toate suferinţele din trecut şi din epoca modernă ale neamului nostru, existimos fiind rezultatul final că nimic n’a putut să ne distrugă şi că am rămas Români, acolo unde suntem. Cu ajutorul financiar al fetei lui de la Paris, Viorela Şeicaru, a tipărit volumul «La Transylvanie», în limba franceză. Am căutat să scot frumos cărţile lui, am pus multe clişee, reproduceri, care pot să dezvolte ideile din texte. Cred că o carte ilustrată impresionează mult mai mult cititorii.

– Aţi avut relaţii strânse cu Pamfil Şeicaru.

– Am avut relaţii de prietenie. L-am trimis în Germania, plătindu-i eu drumul. Eu îl înţelegeam, el mă înţelegea, deşi eram diametral opuşi ca păreri politice. Era anticomunist, dar nu era naţionalist în sensul nostru. Înţelegea că are o obligaţie morală faţă de lupta legionară. Când ne-am despărţit pe aeroport, el se ducea în Germania sperând că va publica curând manuscrisul «Finlandizarea Europei». Îmbrăţişându-mă mi-a spus: «Traiane, fii liniştit, eu voi scrie adevărata istorie a mişcării legionare». I-am răspuns: «Nene Pamfile, îţi mulţumesc, dar te rog, înainte de a o încredinţa tiparului, să-mi dai manuscrisul să-l citesc şi eu. Să văd până unde ai fost obiectiv». «Te îndoieşti de mine?» «Nu, dar cursul evenimentelor poate influenţa negativ relatarea adevărului». El n’a fost un adversar propriu-zis al mişcării, n’a înţeles fenomenul, dintr’o confuzie pe care a făcut-o contopind pe Nae Ionescu cu Mişcarea Legionară şi Mişcarea Legionară cu Nae Ionescu. Între el şi Nae Ionescu avusese loc un conflict, pe vremea”‘când amândoi erau redactori ai ziarului Cuvântul, de unde, după cum spunea el, a trebuit să plece împins de intrigile lui Nae Ionescu, profesorul. Ceea ce a determinat-o pe doamna Şeicaru să-i pună la dispoziţie toate economiile ei, pentru a crea o gazetă proprie. Şi aşa a ieşit Curentul. Acestea sunt mărturisirile lui, n’ai unde să le găseşti. Tanţi Şeicaru era o femeie foarte orgolioasă şi ambiţioasă. Şi dacă în ţara românească Curentul ajunsese să devină prima gazetă a ţării, acesta s’a datorit nu numai talentului lui Pamfil, articolelor lui de fond, ci şi chibzuinţei cu care Coana Tanţa s’a ocupat de administraţie.

– Cum a ajuns să apară Curentul în străinătate, în versiunea lui actuală?

– Stai, ajungem şi acolo. Mai am ceva. Seicaru a avut un conflict personal şi cu Ică Antonescu. Deci, mult mai târziu decât perioda luptei lui cu Nae Ionescu. Împrejurările politice aducându-l pe Ică în funcţia de vicepreşedinte al guvernului, i-au îngăduit acestuia să se răsbune, în anul 1941 pe Şeicaru, numind la Curentul un comisar de românizare. Instituţia comisarilor de romanizare luase fiinţă în timpul efemerei guvernări legionare, scopul ei fiind readucerea în patrimoniul naţional a unor industrii, instituţii şi agenturi comerciale, înstrăinate în timpul guvernării partidelor istorice şi a dictaturii regelui Carol al Il-lea. Miş­carea şi Statul Naţional-Legionar nu au avut nimic de-a face cu această stupidă măsură: numirea unui comisar de românizare la o instituţie românească. Nimeni nu putea nega că, complexul Curentului cu tot ansamblul lui n-a fost una din cele mai frumoase realizări româneşti în sectorul presei şi publicisticii. Faptul în sine, dacă s’a întâmplat, s’a întâmplat cu luni de zile mai târziu, când Statul Naţional-Legionar şi Mişcarea însăşi nu mai aveau nici un cuvânt de spus în ţara românească. Am căutat tot timpul să le scot ideea din cap, şi lui, şi Coanei Tanţi, mai ales că între primii organizatori ai instituţiei comisarilor de românizare am fost eu, personal. Deci ştiam. În epoca aceea, prin diverse intervenţii şi influenţe ale personalităţilor epocii (de exemplu, cabinetul Mareşalului, cabinetul legionar al vicepreşedinţiei, toate prefecturile din ţară) se făceau tot felul de intervenţii pentru numirea acestor comisari, în fabrici, unităţi comerciale, ţinute de elemente străine neamului românesc, care m’au determinat, după o lună de zile, să-mi dau demisia. Această instituţie creată cu scopul de a apăra interesele economiei româneşti se transformase într’un oficiu de plasare. Totuşi, am ştiut totdeauna măsurile ce se luau, pentru că instituţia depindea de Ministerul Comerţului, unde lucram, şi data la care s’a produs numirea comisarului de românizare la Curentul nu mai avea nici o legătură cu răzbunarea legionarilor împotriva lui Şeicaru.

– El vă purta ranchiună?

– Nu pot să spun că era o ranchiună, dar el nu pricepea şi nu credea că noi n’am fi făcut treaba asta. Dovadă că nu avea ranchiună: atunci când a început să se creeze mitul Moţa­ – Marin la Majadahonda şi în fiecare an, la 13 Ianuarie, lumea românească din Madrid participa la comemorarea celor doi eroi români căzuţi pe frontul spaniol, a participat şi familia Şeicaru. Pe Şeicaru l-am văzut eu însumi lăcrimând în timpul slujbei religioase. Demonstra astfel că nu avea nici un fel de resentiment pentru legionari. Un mic incident s’a produs totuşi din berbecia (ăsta-i cuvântul potrivit, ţin la el şi te rog să-l păstrezi în textul meu) fostului prefect de Sibiu, legionarul Ion Fleşeriu, care, văzându-l acolo, s’a dus şi l-a apostrofat: «Da tu ce cauţi aici?» Şeicaru a rămas surprins, s-a speriat crezând poate că se va produce o agresiune împotriva lui, iar Coana Tanţi, cu amărăciune în glas şi în gest, i-a spus: «Pamfile, el are dreptate! Hai să plecăm!»… şi-au plecat. A fost cea mai mare greşeală pe care putea s’o săvârşească un om, pentru că, după cum s-a dovedit ulterior, Fleşeriu n’a fost un legionar adevărat.

– Cum poţi să spui aşa ceva? se miră Chiriachiţa.

– E istorie, istoria e adevărată, trebuie s’o spunem cum a fost… De atunci a intrat dihonia în Mişcarea Legionară, lipsa de înţelegere cu privire la rolul Mişcării în istoria neamului românesc. Un fapt mărunt, în fond, dar cu consecinţe atât de grave de ambele părţi. Asta te doare. Nişte nechibzuiţi, nişte nepricepuţi, care într’un moment de halucinaţie au produs lucruri ireparabile între noi şi lumea cealaltă.

– Când sunteţi gata, preveniţi-mă, să aşezăm masa! spune Chiriachiţa, voind să afle câte pagini am bătut până în acel moment.

– Nu te interesează. După ce m-ai făcut să pierd pescuitul…
– Am scris opt pagini! răspund eu.
– Opt e puţin, apreciază doamna. Cu Horia aţi făcut patruzeci de pagini într’o  jumătate de zi.
-El e de meserie, nu ca mine.
-Mai aveti de lucru încă o lună.
– Comentariile ei fă-te că nu le auzi. Sunt denigrante pentru mine. Ea vede lucrurile ca femeie, nu ca personaj. A fi nevasta lui Traian Popescu înseamnă a fi un personaj. Ei, aşa, să mă răzbun şi eu acuma! glumeşte Traian Popescu, iar apoi, amânând cu un gest masa, continuă: Din momentul acela, nu i-am mai dat bună-ziua lui Fleşeriu. Şeicaru era o personalitate mondială în domeniul ziaristicii. Servea luptei noastre. Cum să te legi de el, când el venise la Majadahonda ca la Canossa? Venise dintr’o convingere, că acolo se petrec lucruri importante pentru neamul nostru. Îl impresionaseră coroanele, sobrietatea slujbei, tot timpul lăcrima amintindu-şi de atâtea jertfe, de atâţia ostaşi căzuţi la datorie în Carpaţi, pe Dunăre, la Mărăşeşti. În scena aceea el a trăit drama României. Fleşeriu a stricat solemnitatea, a făcut un rău imens, cum s’a dovedit mai târziu…

– Au avut loc şi alte conflicte care au minat comunitatea românească de la Madrid?

– Georgel Demetrescu este fostul director general al Acordurilor Comerciale din Ministerul Comerţului din România anilor 1939-1943. Un om dinamic, care, de pe băncile şcolii şi-a început cariera de funcţionar public şi, prin munca şi inteligenţa sa excepţională, a reuşit în acea epocă să fie un fel de dictator economic al ţării. Datorită împrejurărilor de răsboi, relaţiile noastre comerciale cu străinătatea s’au limitat la câteva ţări din Vestul Europei, adică la ţările Axei: Italia, Germania şi Franţalui Petain. În plus, ţările ocupate de Nemţi ca Belgia, Danemarca, Norvegia. Apoi, cu Spania franchistă şi cu Turcia, din Orientul Apropiat. Deci, era o luptă destul de grea ca să asiguri aprovizionarea ţării cu materii prime, în acea epocă a conflagraţiei mondiale. Georgel ajunsese, prin experienţa şi vechimea lui în Direcţia Acordurilor Comerciale, să conducă cinci direcţii din minister, toate erau controlate de el. Importul, exportul, plăţile acordurilor comerciale, plus cabinetul de studii de pe lângă ministerul în funcţiune. Asta în ceea ce priveşte personalitatea lui. Refugiat la început cu multe peripeţii în Austria, prin vivacitatea personalităţii lui a reuşit să atragă atenţia elementelor de ocupaţie franceze, care l-au ajutat să ajungă la Paris. De acolo a venit în Spania, chemat de mine. Am legat o prietenie care durează de peste cincizeci de ani. El a fost cel care a făcut posibilă realizarea comunităţii românilor din Spania, prin dragostea pe care o arăta a tot ceea ce e românesc şi prin jovialitatea lui. Este autorul acelei faimoase «Săptămâni româneşti de la Madrid» care a ţinut trează atenţia lumii spaniole asupra problemelor noastre. O să ne uităm la programul conferinţelor şi spectacolelor care au avut loc atunci. Tot Georgel Demetrescu a organizat, în scop de propagandă românească, la aerodromul Quatro Vientos, demostraţia aeriană a marelui aviator român, Bâzu Cantacuzino, la care a participat doamna Franco şi fiica ei, ca reprezentate ale lui Franco. Pe aeroportul de la Madrid, Bâzu a repurtat un succes enorm, atât personal, cât şi pentru România, cu exhibiţiile lui aeriene. Au participat peste cinci sute de mii de oameni, tot Madridul a fost, era un mare eveniment sportiv. De asta-ţi spun, ca un amănunt cultural: la acest festival l-a cunoscut Horia Sima pe Al.Busuioceanu care, apreciindu-l pe Comandantul Mişcării, a avut numeroase contacte şi întâlniri amicale cu el. Era greu, ţiganul de Busuioceanu… Ştiu de la Şeicaru, despre care de asemenea se spunea că… Foarte pozitive în ceea ce priveşte mersul comunităţii de aici.

– Unde locuia Bâzu?
– La Madrid.
– L-aţi cunoscut?
– Eu i-am făcut primele legături în Spania. Ba mai mult, eu l-am sfătuit să-şi utilizeze titlul de principe într’o ţară unde aristocraţia, în vremea aceea, îşi avea recuperate privilegiile din trecutul moharnic al Spaniei. Si el a profitat din plin de sfatul meu.

– Cu ce se ocupa?

-Numai cu zborurile aeriene. A continuat să facă şi după aceea o serie de exhibiţii în toată Spania, recrutând – zicea el – fonduri pentru ajutorarea Românilor refugiaţi. Avea viciul cărţilor şi de multe ori tot ce câştiga pierdea imediat după aceea, fără alte comentarii. Era vicepreşedintele comunităţii româneşti. Curios, omul ăsta, care şi-a riscat viaţa de atâtea ori în exhibiţiile aeriene, a murit ca un om oarecare, dintr’o peritonită, pe patul unui spital din Madrid.

– V-a povestit vreodată despre perioada când era pilotul Anei Pauker?

– Noi l-am zgândărit de multe ori şi mi-a spus: «Ce era să fac? Cum era să scap de acolo?» Şi avea dreptate. Dacă n’ar fi avut posibilitatea să ajungă la aeroport ca pilot al Anei Pauker, n’ar fi putut să fugă cu avionul până la Bari, în Italia. Fusese căsătorit, avea o fată care a rămas în ţară. Era un bărbat frumos. Fata a venit aici. Din păcate, n’a rămas nimic de pe urma lui, decât gloria de pilot şi de român, cu simţ patriotic, în exil. A luptat pe front şi a doborît peste şaizeci de avioane ruseşti şi încă vreo zece avioane americane. Cam tot pe atâtea nemţeşti, în partea a doua a răsboiului. A făcut ce-a putut să facă!

– Dar să revenim la săptămâna românească.

– Da… Din păcate, din motive nedeterminate, programul a suferit unele defecţiuni la mijlocul săptămânii, prin suspendarea concertului simfonic dirijat de Celibidache, care fusese impus de grupul Uscătescu, lăsând un gol. Celibidache trebuia să conducă orchestra filarmonică spaniolă şi se pare că, fiind un dirijor prea exigent şi cam năbădăios, a avut un conflict cu primul violonist al orchestrei, căruia i-ar fi trântit vioara în cap, ceea ce a determinat protestul întregii filarmonici şi suspendarea concertului. Gurile rele spun că motivul ar fi fost ameninţarea cu rezilierea contractelor ce le avea angajate în diferite oraşe mari americane, obligat de impresarii evrei, care nu vedeau cu ochi buni manifestările naţionale ale Românilor din exil.

– Acum opreşte! spune Chica. Mi-am adus aminte de un amănunt.
– Ce vrei să spui?
– Să oprească… După ce s’a terminat săptămâna românească, părintele Mircea a cerut audienţă episcopului-primat al Spaniei de la Toledo. Când a ajuns să vorbească cu episcopul, acesta l-a întrebat: «Cum, eşti Român? Câţi Români sunteţi aici?»-… «Mi-era ruşine – zicea Mircea – să spun că eram numai o sută. M-a luat gura pe dinainte şi am spus: două sute. Atunci el s’a mirat: Şi cum, numai două sute şi faceţi atâta scandal în ţară?» I-am spus: «Bine, părinte, nu ţi-ai amintit de povestea lui Sobieţki şi cei şapte plăieşi? »… Şi popa spunea: «Am plecat foarte ruşinat».

– Dar expoziţia n’a fost deschisă tot în cadrul săptămânii româneşti?

– Nu. A fost şi o expoziţie de artă, de pictură, organizată de dl Ciril Popovici, la Biblioteca Naţională Spaniolă. Ba nu. Am programul în arhiva mea din Madrid, trebuie să verificăm toate datele.

Am uitat să menţionez că, de data aceasta, convorbirea se desfăşura la Navacerrada, în munţii Guadarama, aproape de un baraj pe care îl vedeam pe fereastră. Navacerrada este o localitate climaterică, la 51 km de Madrid, într’un cadru de păduri de pini şi stejari. Temperatură plăcută vara, iar iernile nu prea friguroase. Există pârtii de ski, folosite în timpul iernii, adică în lunile martie-aprilie, nu în Decembrie-Ianuarie ca la noi. Traian Popescu pescuieşte în lacul din apropiere. Işi descrie acest hobby astfel:

– Mă dedic aici sportului meu favorit, unicul pe care-l mai pot face la vârsta mea, capturând crapi şi uneori câte un păstrăv mare de 1 până la 2 kg., mulţumit că respir câteva ore un aer curat şi ozonificat, care curăţă plămânii pentru o săptămână de muncă şi agitaţie la Madrid.

I-am fost oaspete la munte, am citit cărţi rare din biblioteca lui, am cunoscut câţiva prieteni de-ai lui şi am continuat convorbirile noastre care ar putea fi un preludiu la o carte a exilului, pe care, după cum am arătat, l-am sfătuit pe amfitrionul meu s’o facă. Între preocupările gospodăreşti şi meseria de filatelist, imaginaţia lui Traian Popescu este mereu solicitată de episoade ale istoriei răsboiului civil spaniol. Venind cu autobuzul de la Madrid spre Navacerrada, el îmi arătase diferite localităţi descriindu-mi istoria lor. Am plecat de la Stazion del Nord, de pe Paseo de Florida, de unde Asociaţia La Madrileiia face legătura între capitalăşi zona muntoasă, cu autobuze pulman, din oră în oră. Trecuserăm prin localităţile Arravaca, Ozuelo, Plantio, Las Rosas, Torrelodones, Villa Alba, Beceril. Primele localităţi cu răsunet eroic din răsboiul civil din 1936. În această zonă s’au dat cele mai aprige bătălii. Franchiştii s’au infiltrat până în suburbiile universitare, Majadahonda şi Las Rosas, asediate de trupele roşii ce veneau dinspre Escorial, Villa Alba şi Guadarrama. Comuniştii ocupaseră trei sferturi din Madrid, franchiştii un sfert. După eliberarea Alcazarului din Toledo, trupele franchiste au înaintat spre Madrid şi au ocupat Getafe, cu toate localităţile din împrejurimi, Bobadilla del Monte şi unele sate pe care Traian Popescu nu le mai ţinea minte. Alcazarul din Toledo, veche cetate arabă, era înainte de răsboiul civil spaniol şcoală militară de ofiţeri. În timpul răsboiului civil, când Toledo a fost înconjurat de trupele miliţiei roşii, trupe de amestecătură comuniste formate din tot felul de «aventurieri şi nemulţumiţiai regimului monarhic»,cum îi defineşte Traian Popescu, cadeţii şi ofiţerii acestei şcoli militare, în cazărmile căreia s’a refugiat o parte din populaţia naţionalistă şi unităţile de gardă civilă din localitate, s’au baricadat în interior şi au rezistat luni de zile asalturilo. După ce clădirile au fost aproape distruse, luptătorii au rezistat în subteranele prefăcute în fortăreaţă.

– Ar merita să vezi Alcazarul! mă sfătuieşte Traian Popescu. Până au fost eliberaţi cei din fortăreaţă de trupele franchiste s’au petrecut minuni de vitejie. Comandantul şcolii militare şi apărătorul Alcazarului, colonelul, iar mai târziu, generalul Moscardo, întâmpinându- l pe Franco ce intra victorios cu trupele în incinta şcolii, toată în ruine, dându-i onorul cu trupele rămase, a spus: Mi general, en el Alcazar sin novedad! Ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic.

– Se fac multe referiri la episoadele eroice…

– Am să-ţi spun. Rezistenţa înverşunată i-a determinat pe roşii să recurgă la un şantaj. Puseseră mâna pe fiul cel mic al colonelului Moscardo şi l-au pus în legătură telefonică cu tatăl său, obligându-l să ceară predarea: «Tată, mi-au cerut să-ţi comunic să predai Alcazarul, altfel mă omoară. Fă-ţi datoria, mie nu-mi este frică de moarte! Te iubesc şi te îmbrăţişez, tată!» «Fii curajos, şi eu de iubesc!» a replicat tatăl şi în acel moment s’a auzit răpăitul gloanţelor care ucideau copilul.

– Acest dialog sculptat în marmură se află la intrarea în Alcazar.

– Înainte figura în mai multe limbi, azi nu mai ştiu… Interesant un amănunt românesc. Cel ce s’a oferit să fie parlamentar între trupele roşii şi trupele naţionaliste închise în Alcazar a fost ovreiul român Helfant, consilier economic la legaţia română din Madrid. Acesta s’a dus ca ambasador al roşilor în Alcazar, ca să-l sfătuiască pe colonelul Moscardo să se predea. Intervenţia lui a fost respinsă cu indignare. Personajul a traficat în tot timpul răsboiului cu salvarea unor personalităţi politice sau cu titluri nobiliare, luând bani de la unii şi făcând servicii gratuite altora. La instaurarea regimului franchist, a fost expulzat din Spania. Nu s’a mai întors în România, ci s’a refugiat într’o ţară din America Latină. Sunt aici unii care-l laudă, îl ridică în slăvi, alţii îl înjură ca pe o canalie. Echipa celebră care a luptat în Spania (după fantezistele scrieri ale lui Walter Roman) era constituită din câţiva cismari ovrei, nişte măturători refugiaţi la Paris. O ruşine! Au scos acuma o carte şi vorbesc despre divizii de artilerie, când în realitate aceştia aveau un singur tun.

– Ce relaţii au existat între generalul Moscardo şi generalul Cantacuzino?

– Generalul Cantacuzino fusese pentru a însoţit echipa de voluntari legionari compusă din elemente de elită ale mişcării, care se înscriseseră voluntar pentru a participa la răsboiul civil din Spania. El a predat sabia lui eroică din primul răsboi mondial, ca un gest de solidaritate cu lupta anticomunistă a Spaniei franchiste. Profesorul Al. Randa, cercetător al legături­ lor existente de-a lungul secolelor între România şi Spania, a descoperit în arhiva din Simancas câteva documente în legătură cu relaţiile dintre Mihai Viteazul şi Filip al III-lea, prin care voevodul munteno-transilvan îi relata bătăliile lui cu Turcii şi îi cerea ajutor pentru continuarea acestor lupte. Regele Filip al III-lea a decis să-i trimită o sabie de onoare, bătută în pietre scumpe, care nu se ştie dacă a mai ajuns la destinaţie, deoarece Mihai a fost ucis mişeleşte de generalul Basta. Curioasă similitudine de gesturi, la interval de secole. Toate aceste documente le-am reprodus în numărul din Carpaţii, prin care comemoram un sfert de secol de la moartea lui Moţa şi Marin, în răsboiul civil spaniol. După moartea lui Randa, am trimis aceste documente Academiei Române din Bucureşti. Generalul Moscardo, în ultimii ani, a venit de câteva ori la comemorările de la Majadahonda, purtând totdeauna sabia dăruită de generalul Cantacuzino-Grăniceru. Un gest frumos. Păcat că împrejurările politice ale Spaniei de azi tind în timp să împiedice comemorările, care, de la 1948 până azi, le-am făcut în fiecare an. Alături de crucea modestă de granit, pusă de mine, s’a ridicat un monument majestuos, prin contribuţia şi munca manuală a legionarilor din toată Europa, care perpetuiază amintirea marii jertfe şi legăturade sânge dintre Spania şi România. Monumentul a costat aproape 2.000.000 de pesetas şi ridicarea lui a fost posibilă prin subscrierea de cărămizi a tuturor legionarilor din exil. Erau nişte bonuri, nişte chitanţe. De asemenea, din iniţiativa Comandantului Horia Sima şi cu cheltuiala legionarilor risipiţi în întreaga lume, s’a achiziţionat terenul de la Arravaca, unde s’a ridicat căminul «Moţa-Marin» destinat a găzdui elementele româneşti doritoare de a studia sau a termina studii superioare în Spania. Are vreo douăzeci de camere. Divergenţe legionare survenite între însărcinatul cu conducerea lucrărilor de definitivare a căminului, dl Vasile Iasinschi, au făcut ca acest cămin să aibă astăzi altă destinaţie decât cea propusă iniţial.

Rar o casă, o familie cu atâtea rădăcini. Trafic permanent de persoane, cunoscuţi, rude de departe, refugiaţi politici cărora li se dă ajutor să-şi completeze fişele pentru poliţie. Unii capătă câte ceva de lucru pentru a câştiga un ban. Marinari de pe cargouri speriaţi de necunoscutul în care s’au aventurat, cer sfaturi pentru a găsi calea cea mai lesnicioasă spre a-şi scoate familiile din ţară. Uneori, pe la radacţie vin diferiţi scriitori. Aici l-am văzut prima oară pe Vintilă Horia. A apărut o generaţie nouă de legionari, unii scriu la gazetă, alţii se ocupă cu propaganda. Orice vatră românească are cultul limbii române, cultul scrisului, al cărţilor. Editura publică mereu cărţi de literatură şi istorie, dar şi cărţi de doctrină şi mărturii despre Mişcarea Legionară.

– Când am putut să fac un lucru, l-am făcut, când n’am putut, nu l-am făcut! filosofează Traian Popescu, aducând diferite completări în încheierea convorbirilor noastre.

Imi arată un catalog. Pe lângă bisericile de la Curtea de Argeş, Voroneţ şi Alba Iulia, cele din Basarabia, închinate Fecioarei Maria. Mai figurează emisiunile de Crăciun ale Românilor liberi. Catalogul Europa din anul 1962 (primul a apărut cu doi ani înainte), cuprinde o emisiune din 1940, comemorând moartea lui Moţa şi Marin, căzuţi pentru Spania şi România la Majadahonda. Există o emisiune pentru sprijinirea refugiaţilor români din Basarabia şi Bucovina de Nord, teritorii româneşti ocupate de Rusia Sovietică. În 1941 se ilustrează cruciada europeană împotriva comunismului, arătând frăţietatea de arme dintre Germani şi Români. Aceste emisiuni oficiale, apărute în perioada răsboiului, nu figurează în cataloagele filatelice ale RSR-ului, ca şi cum – spune Traian Popescu – România n’ar fi existat între anii 1940-1941. Remarc primele emisiuni ale comitetului România Liberă, care parodiază emisiunile oficiale de la Strasbourg şi «denunţă Europei ameninţarea comunistă».

Atâtea fapte, articole, cărţi, dialoguri s’au transformat sub ochii noştri în documente. Chiar şi această convorbire cu Traian Popescu, având loc la începutul lunii Septembrie 1981, s’a transformat într’un «fapt istoric», într’un «document», în care cu greu aş mai putea schimba câte ceva. Dacă aş reveni în casa de pe Calle Conde de Penalver 82, sunt sigur că nici un sentiment şi nici un ideal nu s’au clintit de la locul lor, pentru că adevărul şi pasiunea autentică au tinereţe nepieritoare.

• Vezi şi: Traian Popescu – Biografia
  
• Vezi şi: Fonoteca Legionară – Versuri recitate de Aron Cotruş
  
• Vezi şi: Revista “Carpaţii” (1) – Carpaţii (2)