Garda de Fier

CASETA / ROLA NR.: C756
NR. DE INVENTAR: 2299
DOCUMENTUL NR.: 1536
CONTINUT: Interviu cu ing. Traian Popescu despre: elemente biografice; Mişcarea Legionară.
REALIZATOR: Mariana Conovici
DATA INREGISTRĂRII: 25.06.1998
DATA PRELUCRĂRII: 15.10.1998
TRANSCRIERE: Lavinia Ivaşcu
DACTILO PC: Lavinia Ivaşcu

Faţa A:

Mariana Conovici: 3 Iulie 1998, înregistrăm cu domnul inginer Traian Popescu pentru Secţia de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune. După cum am stabilit, la întâlnirea noastră trecută, vom urma oarecum un fir cronologic şi în situaţia asta, sau pe baza acordului, prima întrebare se referă la felul în care dvs. aţi intrat în Frăţiile de Cruce? Cum v-aţi apropiat de Mişcarea Legionară, de fapt?

Traian Popescu: Stimată doamnă îmi cer scuze dacă incursiunea va începe puţintel mai înainte din punct de vedere cronologic!

M.C.: Vă rog! Tot ce consideraţi… Tot ce consideraţi dvs. că ne poate lămuri mai bine, e perfect.

T.P.: Începe cronologic mai înainte, în sensul că îmi vin acum… îmi vine în memorie un interviu acordat în 1993 Televiziunii Române cu ocazia zilei de 1 Decembrie şi am fost întrebat atunci: “Cum s-a născut sentimentul naţional în conştiinţa mea?” Şi am spus: “Nu s-a născut… într-o anumită împrejurare, eu m-am născut cu acest sentiment.” Părinţii mei au fost, să zic, oameni modeşti. Tatăl a fost mecanic de locomotivă, apoi şef de depou la…, în mai multe depouri de cale ferată din ţară. Mama mea a fost profesoară de limba germană. Pentru vremea aceea, cam o mezalianţă, dar tatăl meu n-a lăsat-o să profeseze decât foarte puţin, pentru a-şi putea creşte cei trei copii. Mama era originară din Scheii Braşovului, din familia Voinea Stinghe Chicomban. De altfel, pe la Televiziune s-a dat cu ani în urmă, de câteva ori, o scenetă cu “Călătorie de plăcere”. Mi se pare de Tudor Muşatescu. Ceva în genul lui Caragiale. Şi era întrebată la un moment dat… pierduse bunica. Unde s-o găsească, unde s-o găsească de la tren? Şi-au întrebat: “Şi de la Hotel Voinea aţi fost?” Acel Hotel Voinea era al bunicului meu… în anii dinnainte de război. Cum v-am spus, mama s-a născut din… în Scheii Braşovului, din familiile Chicomban, Stinghe, Voinea, dar au locuit la Sinaia. La Braşov, mama şi-a făcut liceul la Liceul German. Acolo, era tradiţie ca elevele la anumite sărbători, la Paşte şi în special la aniversarea Câmpiei Libertăţii, la 3–15 Mai, să se îmbrace în costumele naţionale cu anumite culori, ilicele de anumite culori. Una avea ilic roşu, una galben, alta albastru, şi aşa se plimbau pe colzul Braşovului. Studenţii… elevii de la “Meşota’ şi de la ’Şaguna’ le salutau, arătându-şi interiorul şepcii pe care se găsea, mic de tot, “Tricolorul”. “Tricolorul” era interzis. Bunicul meu, pentru că lucra în administraţie la Palat, i-a procurat mamei un costum naţional, mama fiind de albastru. Costumul naţional încă îl am. Era unul dintre exemplarele comandate. Comandase două Regina Elisabeta. Costumul există… există, încă, mi l-a fotografiat, mi l-a filmat Televiziunea. Mai era obiceiul ca tot de 3–15 Mai, cineva şi de obicei tineri, să pună drapelul românesc pe statuia lui Arpad. Mai târziu această povestire a mamei cu punerea drapelului am asociat-o cu altceva, ce s-a întâmplat în România în anii 1919-1922. Şi pentru că se ofereau foarte mulţi să pună drapelul pe statuia lui Arpad, a căzut… trebuia tras la sorţi şi a căzut sorţii prin ’906, ’907, cam aşa ceva, pe fratele mamii. A pus drapelul pe statuia lui Arpad. La coborâre a fost prins şi a fost spânzurat. Aş vrea să spun că din această povestire care am auzit-o de copil, n-am perceput şi nu am rămas şi după aceea, şi nu spun asta de circumstanţă, am rămas cu sentimentul acesta al drapelului şi sentimentul naţional care apoi mi-a fost întărit şi în şcoală. Dar nu cu un sentiment de repulsie, sau un sentiment de ură împotriva naţiunii maghiare, fapt care şi acuma, în special, după 1989 am avut discuţii mai puţin plăcute cu mulţi. Socotind totuşi că există o problemă pentru noi în Ardeal, dar care nu mai poate fi tratată nici de manieră forte, dar nici cu concesii la infinit. Există o cale de mijloc în toate problemele, şi în aceasta. Am încheiat, să zic aşa, oarecum, această… această paranteză. Făcând primele clase primare la Braşov, carnetul de… în carnetul de note, care era foarte interesant, din păcate nu-l mai am. În nişte împrejurări mai puţin plăcute mi-a fost luat şi nu mi-a mai fost restituit. La sfârşitul acestui carnet de note, erau câteva cântece. Era “Imnul Eroilor”, era “Pe al nostru steag”, “Pui de lei”, în sfârşit, o serie întreagă de cântece, care le-am învăţat chiar în cursul primar.

M.C.: Erau tipărite direct pe carnet?

T.P.: Tipărite !

M.C.: Aşa primeaţi carnetul?

T.P.: Aşa primeam carnetul! Da! Erau tipărite pe carnet. Şi… încă un lucru interesant, acolo la Şcoala nr. 4, am avut o învăţătoare splendidă, doamna Tohăneanu, frumoasă şi la propriu şi la figurat. Am făcut parte din echipa de dansuri naţionale. Aici aş vrea să fac legătura între două sentimente şi-anume: “caracterul naţional” şi “caracterul de tradiţie”, care nu a fost gândit, nu a fost premeditat. Iarăşi, m-am născut cu el. De ce fac această mică digresiune, din costumul naţional acela, mai am, ai mei mi-au păstrat să zic, cămaşa cu râuri şi betele în tricolorul: roşu, galben, şi albastru. Le am şi-acuma. Ca şi şorţul din clasa întâi primară, care am făcut-o la Bucureşti, care le am şi-acum păstrate.Vedeţi acest sentiment de tradiţie şi de continuitate, care m-a ajutat mai târziu în formarea mea ca om. Am avut norocu’… şi… liceul l-am făcut la un liceu cu posibilităţi materiale, ale celor de acolo, foarte reduse. Liceul Căilor Ferate “Aurel Vlaicu”, în cartierul “Steaua”. Cartierul cunoscut, cartier muncitoresc, se încerca şi atunci să se facă caz de acest lucru. Aici am început să-mi formez, din nou, atât sentimentul naţional, cât şi sentimentul de tradiţie şi cel religios. Şi-anume: liceul avea director, profesor de limba română şi licenţiat în teologie, care a scris şi nişte cărţi de apologetică, profesorul Bartolomeu Popescu. Am avut profesori iluştri. Am făcut limba română cu Pompiliu Constantinescu, unul din 5-6-7 critici interbelici. Am făcut limba franceză cu altă somitate, profesorul Dumitru Murăraşu, care a scris şi o “Istorie a literaturii române”, mai târziu, dar l-am avut profesor de franceză. Tot de franceză l-am avut pe Şerban Cioculescu. Am avut profesor, cu care am rămas… până la sfârşitul vieţii dânsului, pe marele Nicolae Lungu, dirijorul “Corului patriarhiei”, compozitor, cel care a trascris psaltirea în notaţii moderne, în limba engleză. E mai cunoscut în Anglia şi în biserica engleză, decât în…poate în România şi în Bucureşti. Acest profesor a ţinut ca să facă în afară de corul mare al liceului, să facă şi un cor de copii. Şi-am cântat prin anii ’35, ’36, ’37, în “Oratoriul de Crăciun” al lui Sebastian Bach- corul de copii “Kirie e leison!”.… Deci, iată încă un element care se include în viaţa mea. Mai mult decât atâta, în aula mare a liceului, în ficare duminică se făcea slujbă religioasă. Elevii eram chemaţi acolo şi noi dădeam “Răspunsurile”. Profesorul Nicolae Lungu, a… ne-a făcut şi “Răsprunsurile” printr-o “Liturghie” scrisă pe note şi aşa am învăţat răspunsurile la întreaga “Liturghie”. Vă daţi sema că ce se învaţă la 12, 13, 14 ani nu se mai uită restul vieţii. Un alt profesor care mi-a marcat şi mi-a format conştiinţa a fost profesorul de filozofie, Stere Diamandi, care, într-un fel, să spun, am avut fericirea după ce am ieşit din închisoare, ultima jumătate de an am petrecut-o în preajma dânsului, era greu bolnav şi aproape în fiecare zi, aveam serviciul aproape de casa dânsului, şedea în cartierul “Steaua”, veneam şi-i dam medicamentele şi mă aştepta să-i dau medicamentle, să-l spăl, nu mai se putea ridica de la pat. Acest profesor de filozofie ne-a făcut în acelaşi timp şi marxism, dar ne-a făcut şi… am făcut cu el şi economie politică, şi filozofie şi logică. Ne-a făcut, însă şi filozofia cealaltă existenţialistă Kierkegaard, Heidegger. Nu mai vorbesc de ceilalţi mari filozofi. El are nişte lucrări foarte interesante, de pe urma lui au rămas însă manuscrise enorm de multe. Nu ştiu… şi fiica dânsului a murit. Una din lucrări, pentru mine, a fost o controversă… acest om… în sensu’ că, din punct de vedere economic gândea marxist, din punct de vedere etic era profund creştin. A scris “Eroii revoluţiei ruse”, a scris “Galeria dictatorilor” unde face un frumos elogiu lui Pilzuţki din Polonia, Ataturk din Turcia şi Salazar din Portugalia, aşa cum o numeşte el, “republica profesorilor”. Dar, ceea ce este interesant este că acest profesor, Stere Diamandi, 15 ani, având o vedere primară, el dicta şi fiica lui scria. A scris trei volume cu o cercetare… cea mai mare. Nu am găsit o bibliografie mai mare asupra vieţii Lui Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, fiul omului. Din nefericire, le-am avut. Una cu dedicaţie, eram în clasa a VIII-a de liceu, astăzi a 12-a, când mi-a dat-o. Mi s-au pierdut la bombardamentul din aprilie ’44. Deci, toate aceste elemente, plus elementele din familie, mi-au conturat o anumită conştiinţă care aştepta înc-o materializare. În 1937 am fost profund marcat şi-am stat chiar cam pe Griviţa, cam prin dreptul bisericii “Sf. Gheorghe” unde sunt atelierele “Griviţa” şi-am asistat la acea desfăşurare impresionantă, la înmormântarea celor doi eroi din Spania: Moţa şi Marin. Am fost profund impresionat, păstrez imaginile foarte clare şi foarte vii a acelui moment, când capul coloanei ajunsese în “Bucureştii Noi” şi sfârşitul coloanei era la Gara de Nord. O desfăşurare uriaşă. Şi încă un element, care atuncia nu-l conştientizam: prin ’35, ’36 eu şedeam în depoul Bucureşti-Triaj, tatăl meu fiind şeful depoului. De acolo veneam cu o cursă-tren, care venea de la Chitila, uneori venea de la Titu. Această cursă tren trecea prin faţa unui, să zic şantier. Era un lac. I se spunea, şi-acuma văd că şi-a păstrat acelaşi nume: “La maioru’” i se spunea, într-o groapă. Şi-acolo vedeam şi-am întrebat şi eu, vedeam, treceam vara, era o cărămidărie şi vedeam foarte mulţi tinerei numai în chiloţi care lucrau la făcut de cărămizi. Cum trecea vreun tren, se opreau şi salutau cu mâinile sus-stilul roman. Întrebând, pe urmă am aflat că acolo era de fapt cărămidăria din care s-a făcut mai târziu “Casa Verde” a legionarilor. În depoul triaj, în acea perioadă, aveam 14 ani, a încercat cineva, destul de apropiat, aşa, să mă introducă mai mult. Nu mă simţeam, vedeam acel spirit, ca să zic aşa, eroic, acel spirit de luptător, acel spirit care cerea o desprindere de o tradiţie, în care crescusem. Eu trebuia să plec de acasă. Trebuia, eu eram crescut, aşa, destul de sever. Acolo fiind şi un mediu mai puţin elevat. Foarte mulţi de acolo eram colegi la “Aurel Vlaicu” şi fete şi băieţi. Acolo locuiam 45 de familii de C.F.R.-işti. Dar erau şi oameni, vă daţi seama, pe şoseaua Chitila. Mai erau şi ţigani, unii când se vedeau dimineaţa, în loc să-şi zică bună dimineaţa, se înjurau de mamă. E! Ai mei mă ţineau foarte din scurt. Nu s-a prins de mine nimica, că simţeam eu, că aveam şi 14 ani. Mai târziu, am avut un alt moment, când, fiind la naşa mea, naşa mea a fost armeancă… naşa mea de botez. Fiind la naşa mea auzisem, dar nu m-a marcat, am găsit acolo, doamnă, se plângea în hohote. Era în 1938, pe 30 Noiembrie, când a fost asasinat Corneliu Codreanu. Atunci am avut iar, aşa, o tresărire, un moment deosebit… eram legat şi sentimental de naşa mea, care avusese grije de când m-a botezat, mă rog, cu diverse atenţii, cu… Povestesc astea pentru că astea fac parte de o latură sentimentală, nu raţională. Aveam 15 ani, dar în conştiinţa mea, uite naşa mea plânge ce s-a întâmplat cu Corneliu Codreanu şi cu ceilalţi.

M.C.: Înţeleg, sunt elemente de mediu care v-au format.

T.P.: Da! D-aia poate, prea mult am dezvoltat acest cadru.

M.C.: A fost foarte bine. Este… Nu este, de altfel un cadru singular. Avem mai multe mărturii în sensul ăsta şi fiecare a simţit nevoia să ne explice felul în care s-a format şi în formaţia, în construcţia asta a tinerilor, un element important l-a constituit mediul în care ei au trăit, ce-au văzut, ce… de fapt , fiecare se formează aşa. Însemnând mai puţin, sigur, în măsura în care conştientizează.

T.P.: Da! Adică… chiar şi subliniez explicit. N-aş putea spune că la vârsta aceea m-au apropiat nişte mari conştientizări, nişte mari puneri de probleme, dar am avut, eu consider, am avut norocul ca în jurul meu să văd aceste orientări. Şi se mai întâmplă ceva. În liceu am simţit, asta era deja ’39 spre ’40. Aveam câte 17 ani. Şi-am simţit în rândurile colegilor mei mai mici şi mai mari, că se petrece ceva cu ei şi că ar face parte din, nu ştiam mai nimic, din Mişcarea Legionară. Doamnă, a fost încă un element, că vă spun, nu citisem, nu… când în ’40 văzând, primii din clasă, dinnaintea mea, primii din clasă după mine, primul din clasă de la mine din liceu făceau parte din Frăţiile de Cruce, iar eu eram al II-lea. Ştiţi, poate, în sfârşit, nu e potrivit, lipseam eu, moartea din post. Şi astfel mi-am data adeziunea de a intra în mănunchiul de prieteni al Frăţiei de Cruce de la liceul “Aurel Vlaicu”, liceu C.F.R.-ist, liceu care n-a dat comunişti. Este recunoscut acuma, era şi-nainte, dar acum a mai apărut prin documente, şi s-a mai ştiut şi prin documente, şi s-a mai ştiut şi prin închisoare treaba asta. Sunt… au rămas aşa… cei de la “Vlaicu” ca ceva deosebit de restul şi a fost deosebit de puternică Frăţia de Cruce din Bucureşti, în ţară au fost şi altele, e drept, dar în Bucureşti a fost… e cea mai puternică Frăţie de Cruce, vă spun, într-un mediu muncitoresc. Liceul “Aurel Vlaicu” a dat pe Gheorghe Apostol şi încă pe cineva… restul nu au avut. Mi-amintesc, cu mult mai mari decât mine, care a făcut şi dreptul şi educaţia fizică şi mai târziu a făcut şi închisoare, vestitul internaţional în istoria football-ului, aveam şi cea mai puternică echipă de elevi din Bucureşti, Costică Anghelache, care a fost şi şef de promoţie şi a fost centru-mijlocaş al naţionalei României multă, multă vreme, făcând parte şi el când ne-am întâlnit de la echipa care era recunoscută ca o echipă a Mişcării Legionare, “Unirea Tricolor” din Obor, Ştefan Cârjan şi alţii. Nume care au rămas în istoria football-ului.

M.C.: Dvs. aţi intrat, v-aţi dat această adeziune în ’39?

T.P.: În ’40. În ’40 la lumina zilei, celelalte au fost simple tatonări, simple contactări.

M.C.: Deci în ’40 după instaurarea statului naţional legionar.

T.P.: Da! După…

M.C.: Faceţi parte, ca să zic aşa… Sunteţi un septembrist.

T.P.: Da din septembrişti. Primul lucru care m-a frapat puţintel a fost elementul de disciplină şi ăla de formare într-o direcţie. Mi s-a spus că trebuie să completez, mai târziu mi s-a spus asta, trebuie să completez o foiţă aşa, cam… era carneţelul meu, în fiecare zi o hârtiuţă cât mărimea unei cutii de chibrite în care trebuia să trec acel 1/40 T, 1/40 R. Ce însemna asta. Seara eram obligat ca a 40-a parte din 24 de ore, deci 38 de minute să gândesc la un subiect, să citesc şi să comentez un subiect cu caracter naţional, cu caracter literar, am citit atunci şi “Fraţii Jderi” şi Sadoveanu, deşi ştiam poziţia lui Sadoveanu, dar volumele lui erau cu caracter naţional: haiducii lui “Bucura Dumbravă”, cărţi de genul acesta, sau un text şi un text neapărat, un verset biblic. Şi trebuia să trec acolo cu subiect ce am citit, iar 1/40 T, însemna a 40-a parte din ce s-a cheltuit cu… ce-am cheltuit eu cu mine şi să pun 50 de bani, 25 deoparte şi aceasta constituia cotizaţie. Criteriul educativ era să ştiu că trebuie să plătesc pentru ceea ce mi se dă, al II-lea să ştiu să economisesc şi să ştiu că, dacă am un ban în buzunar şi are o anumită destinaţie nu-i dau altă folosinţă. Nu fac deturnare de fonduri. Mai târziu, după 1941, continuând acest lucru, acest lucru îl făceam având permanent la noi, la mine o carte şi la o anumită pagină însemnam un cuvânt, care reprezenta acel 1/40 T din ce-am gândit în seara aia.

M.C.: Dar de data aceasta era, ca să spun aşa, doar rodul educaţiei. După 1941 nu mai aveaţi, să spun, un supraveghetor care să controleze dacă v-aţi îndeplinit lucrul ăsta.

T.P.: Doamnă, am avut permanent. Am continuat, am fost permanent, până la intrarea în închisoare, să zic aşa, sub comandă. Am avut şef, şeful a avut şef de grup, deci nu era un simplu reflex, ci era din cândîn când, o dată la săptămână, la două săptămâni mă întreba şi mă întreba colegul meu de clasă, şeful de promoţie: “Mă, ia mai dă-mi şi mie-o carte!” sau discutam: “Măi ce-ai gândit aseară, alaltăseară, a fost ceva interesant, a fost…’ În întâlnirile astea păstrez de-atucea din 1941 câteva file, sunt singurele din 1941. În legătură cu istoria noastră cu dacii şi romanii, să zic aşa, primu’ meu eseu scris l-am… îl păstrez şi acuma. Au venit împrejurările…

M.C.: Nu, nu. Aş vrea să nu trecem foarte repede. În afară de această… acest aspect pe care ni l-aţi relevat unul educativ în Frăţiile de Cruce. Ce alte activităţi aţi mai avut? Ce făceau Frăţiile de Cruce în plin stat legionar, deci absolut legal şi la putere? Care era activitatea dvs.?Nu la modul general, ci aplicat.

T.P.: În primul rând mi s-a dat să… nu numa să-nvăţ, dar să le-nvăţ pe dinafară, dar să şi dovedesc că mi le însuşesc o serie întreagă, cunoscute sub numele de “6 legi fundamentale” ale mişcării: legea disciplinei, fie şi crima legionară că numai aşa vei învinge; urmează şefu’ şi la bine şi la greu; legea muncii, munceşte, munceşte cu drag, răsplata muncii tale să fie, nu câştigul, ci mulţumirea că ia pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi înflorirea României; legea tăcerii care mi-a fost extraordinar de utilă mai târziu, vorbeşte puţin, vorbeşte ce trebuie, vorbeşte când trebuie, oratoria ta să fie oratoria faptei, tu făptuieşte, lasă pe alţii să vorbească. Şi într-adevăr, în condiţiile astea noi nu puteam să învăţăm decât făptuind. Primul lucru, eram obligaţi să fim primii la carte şi aş putea să vă spun nu numai că am fost primii la carte, dar n-am făcut notă discordantă între ceilalţi colegi ai noştri cu care, după absolvirenu m-am putut vedea, dar după aceea, din 5 în 5 ani ei s-au întâlnit şi după aceea, m-am întâlnit şi eu cu ei. Ne-a rămas din acele timpuri, deşi am avut căi diferite, nu i-am privit nici atunci cu aer de superioritate, nu i-am privit nici mai târziu cu invidie. Eu nimeni, ei formaţi. Şi m-au ajutat, vă spun, aceste principii. Sau legea educaţiei, trebuie să devii un altul, în cuib fă-ţi toată şcoala. Apoi…

Faţa B: 

T.P.: Legea educaţei: trebuie să devii un altul, în cuib fă-ţi toată şcoala. Pe structura mea şi asta până la intrarea în închisoare şi la intrarea în închisoare s-a grefat o altă lege: legea ajutorului reciproc. Dealtfel şi mai târziu şi când am intrat în închisoare şi mai târziu am avut activitate pe linia asta a ajutorului reciproc. Să vă detaliez: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-l lăsa, pe care vă spun, niciodată nu am interpretat-o partinic. Şi când o să vă vorbesc de anii ’41-’42 o să vă vorbesc de un lucru, cum am ajutat şi pe cine am ajutat, o familie de evrei. Şi mai târziu ce-am făcut în închisoare, nu pentru a mă lăuda eu acuma, sunt foarte delicate lucrurile când trebuie să vorbeşti despre tine, dar mi-am însuşit aceste principii în esenţa lor.

M.C.: Da. Acuma iarăşi, cinstit vorbind, nu a existat un principiu legionar cât mai ales un principiu creştin.

T.P.: Sigur că da! La mine a venit şi pe o linie şi pe cealaltă. Şi pe cealaltă, categoric. Sau legea onoarei: Mergi numai pe căile indicate de onoare, luptă şi nu fii mişel, lasă pentru alţii căile infamiei, decât să învingi printr-o mişelie, mai bine să lupţi căzând pentru onoare. Am fost-şi pentru că e o mărturie care probabil va da cineva, cine ştie peste câţi ani de ea, când eu nu voi mai fi, dar şi acuma dacă dă cineva, nu mă jenez să spun- am avut un moment neplăcut şi pentru mine spiritul eroic nu-l vedeam şi nu-l… numai prin marşuri, făceam marşuri, prin spiritul de spadă, deşi până la urmă, a trebuit pe undeva să vină şi treaba asta. Dar astea n-au constituit esenţa structurii mele. De aceea am fost neplăcut impresinar, a fost un moment de răscruce, a fost… pănă când, până târziu de tot, ceea ce s-a petrecut cu Jilava. Nu spun că cei de acolo nu erau vinovaţi. Dar, nu mai vorbesc de cele două crime, care au fost, rămân crime şi rămân o pată, deşi nu s-au făcut sub directivă legionară: Iorga şi Madgearu.

M.C.: Aici puţin vă contraziceţi. Aţi spus, aţi vorbit despre – încerc să citez aproximativ – necesitatea spadei la un moment dat. În genere ştiu că există şi această teorie cum că mişcarea nu a fost cea care a ordonat, a comandat uciderea celor doi. Asta este o teorie dar există există şi oameni şi mărturii care vorbesc despre lucrul ăsta. Şi oamenii aceştia în special susţin că în momentul acela spada a fost necesară. De-asta spun că aici, puţin vă contrazic.

T.P.: Nu, eu nu mă contrazic. În sensul că nu am fost şi rămân, nu sunt de acord cu ce s-a întâmplat atunci.

M.C.: Da, deci în momentul acela consideraţi…

T.P.: În conştiinaţa mea nu sunt… N-am acceptat nici atunci. Chiar dacă am tăcut, dar pentru mine a rămas o contorsionare interioară. Mai târziu m-am lămurit mult mai mult, dar am considerat şi consider şi acum că fără alea era mult mai bine. Cu alea a fost mult mai rău.

M.C.: Şi atucea afirmaţia dvs. cum, că la un moment dat, spada a fost necesară, la ce se referea, sau era aşa la modul general?

T.P.: La modul general, mai târziu când va veni vorba de intrarea ruşilor în ţară. De altfel consider că în Mişcarea Legionară a existat o epocă puţin muşchetărească din partea unora, de aprofundare din partea altora şi de cristalizare, mai târziu, a fondului. Când am zis de această luptă cu spadă mulţi au rămascu cizma, sumanul, pasul apăsat şi cămaşa verde, alţii au trăit, şi în special cei care au trecut prin Frăţiile de Cruce, au trăit şi-au aprofundat sentimentul… în special cu sentimentul relgios, iar mai târziu şi acuma mereu, mereu intervin şi spun… când a fost întrebat un elev, Codreanu – Căpitanul: “Care este esenţa mişcării legionare şi cum trebuie să se poarte un legionar?” şi a… a fost răspunsul: “Dacă este bun pentru legiune şi nu e bun pentru ţară, nu-l faci; dacă e bun pentru legiune, bun pentru ţară, dar neplăcut lui Dumnezeu iară nu-l faci.” Din nefericire au rămas de foarte multe ori, foarte multe lozinci… Pentru mine, de mult, de mult de tot şi încă de atunci, raportarea rămâne la Dumnezeu.

M.C.: Deci consideraţi că există aceste trei cercuri: Dumnezeu, Ţară, Legiune?

T.P.: Mai mult decât atâta, am considerat Dumnezeu- ţară şi n-am confundat ţara cu Legiunea, pentru că şi mai târziu am văzut, au existat şi alte filoane care… şi alţi oameni care au iubit ţara. Nu neapărat este un element acaparatoriu al legionarilor. Ei, mai mult decât alţii şi-au dat viaţa şi-au dat totul pentru ţară.

M.C.: Asta a fost forma lor de exprimare, dar există şi altele, desigur.

T.P.: Da, există şi au existat şi alte forme de exprimare.

M.C.: Aţi spus că aţi participat la marşuri. Cum se organizau aceste marşuri? Şi povestiţi-mi, de exemplu, participarea dvs. la un asemenea marş, care era scopul lui?

T.P.: Scopul era formarea fizică şi psihică. Căpitanul a dat mare, mare importanţă cântecului, care te formează, care îţi dă un anumit tonus, îţi dă un anumit imbold. Se pleca… marşul se făcea pe grupuri. Eu făceam parte din grupul “FDC 78”. Se făceau în jurul Bucureştiului, până la Băneasa, până la Domneşti, până la… şi în timpul marşului se cânta, sau se tăcea şi dacă marşul dura câteva ore, 2, 3, 4 ore, se făcea uneori în pas viu şi se spunea legea tăcerii şi nu mai aveai voie să vorbeşti, nu mai aveai voie să… murmurul… nu mai aveai voie să protestezi, nu mai aveai voie decât să taci.

M.C.: Şi dacă se întâmpla ca cineva să calce această regulă, ce se întâmpla?

T.P.: Era admonestat, a doua oară nu mai era chemat, i se dădeau… când se ajungea în anumită zonă se făceau, ca la armată, culcări şi li se dădea câte o pedeapsă de câte 40, 50, 60 de culcări cu sculat-culcat, sculat-culcat.

M.C.: Şi nu s-a întâmplat să protesteze cineva, să zicem că un bun membru al Frăţiilor de Cruce, dovedit bun membru, era mai non-conformist aşa?

T.P.: N-am avut ocazia să constat acest lucru. Apoi, am mai fost, mergeam uneori sâmbăta, sau duminica la cimitire să îngrijim mormintele părăsite şi să le… Noi pentru că aveam aproape cimitirul “Sf. Vineri”, făceam asta la “Sf. Vineri”. Uneori, am mai fost, dar a fost şi timpul scurt, uneori am fost la “Bellu’’, la Eminescu şi… Eminescu fiind, să zic aşa, luceafărul nostru călăuzitor al naţionalismului şi al… Apoi mi s-au dat să mai citesc şi celelalte… “Cărticica şefului de cuib”, am citit-o slavă Domnului, am rămas…

M.C.: Aceste principii legionare pe care ni le-aţi spus acum le-aţi rememorat dintr-o carte, care înţeleg că a fost reeditată, este vorba de “Cărticica şefului de cuib.”

T.P.: Da,din “Cărticica şefului de cuib”. Asta ca să redau cât mai fidel. Şi ceea ce m-a impresionat iarăşi, a fost “Îndreptarul Frăţiilor de Cruce “, al… cum îi spuneam noi, Bădiei Istrate.

M.C.: În ce sens v-a impresionat? De ce?

T.P.: De… din punct de vedere educativ. A fost un fel de Pestaloczi(?) al românilor.

M.C.: Nu ştiu nimic despre acest Bădia Istrate. Cine era?

T.P.: El a făcut acest îndreptar în 193… A fost şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară, pus de Căpitan. Eu l-am avut şi e împrumutat.

M.C.: Care era numele real? Istrate şi mai cum?

T.P.: Constantin Istrate (N.N. -Este vorba, desigur, de Gheorghe Istrate…). El, de altfel, “Îndreptarul F. de C.”, a fost cel care i-a format pe toţi cei care au trecut… Apoi au mai fost, ni s-au mai dat, vedeţi… se mai dădeau… Încă un element important: educaţia ne-o făceam între noi. Nu ne-o făceau, cum să zic, cei mai mari ca noi sau vârstnicii. Aceia comandau, dar noi în Frăţia de Cruce eram între noi. Nu venea altcineva… Eram priviţi în liceu cu ochi, oarecum, mai critic de profesori. Am avut şi între profesorii noştrii legionari, dar, dar nu prea critic pentru că eram foarte buni la carte şi n-aveau ce să ne zică, şi din punctul acesta de vedere ne-au… ne-au tolerat, lucruri care s-au întâmplat şi mai târziu după ’41 când au început convulsiile şi toate…

M.C.: Chiar voiam, mai devreme, când aţi… am încercat eu să vă întrerup, spuneaţi de perioada scurtă, atunci când vorbeaţi de îngrijirea mormintelor părăsite, aţi spus “Sf. Vineri” şi “Bellu”, mă rog,dar nu prea mult, aţi spus dvs., pentru că a fost o perioadă scurtă. Înţeleg că în felul ăsta ajungem la rebeliunea legionară, da? Cum aţi trăit personal acest moment şi care au fost consecinţele evenimentului asupra vieţii dvs.?

T.P.: Doamnă, ajungând la… pentru ca să nu se întâmple nişte lucruri care să iasă de sub control am fost convocaţi toţi, şi Frăţiile de Cruce şi alţii, în diverse puncte din capitală şi ţinuţi sub control.

M.C.: Asta se întâmpla după 20 Ianuarie?

T.P.: Da, după 20 Ianuarie. Trebuie să fac o precizare, care este arhi-cunoscută. Istoricii nu accentuează asupra ei. În 20 Ianuarie sunt convocaţi în Bucureşti, de către mareşalul Antonescu, de general Antonescu, că nu era general atunci, toţi prefecţii legionari. Şi vin toţi prefecţii legionari în Bucureşti. Se întorc, şi în timp ce ei erau în Bucureşti fuseseră înlocuiţi cu ofiţeri ai armatei române. Aşa se întâmplă aşa zisa rebeliune. Când s-au întors prefecţii au găsit primăriile ocupate. În unele locuri s-a reacţionat, în altele nu s-a recţionat. Deci, încă o dată vă spun, treaba cu rebeliunea a fost o lovitură de stat pregătită şi cu nemţii, pregătită… E o treabă foarte delicată… foarte delicată, asta e complicată…

M.C.: Mai bine povestiţi-mi cum aţi trăit dvs. personal.

T.P.: Eu, eu… nu mi-au dat voie sub nici un motiv,ai mei, să plec de-acasă. Am stat acasă ascultând radioul. N-am fost admonestat, nu mi s-a spus nimica. Ceilalţi, pe diverse grupuri regionale, au fost în sediile respective, au stat acolo, o zi sau două până când s-a dat ordin să se înceteze orice acţiune. Asta a fost repede de tot. Şi ceea ce m-a frapat atuncea a fost iar la radio, m-a frapat în mod… neplăcut, aşa, am rămas în… într-un dubiu. C-am auzit pe 24, 25 Ianuarie, când generalul Antonescu a zis… la Arad a dat un comunicat, iarăşi, acest comunicat, văd că nu se spune despre el, intitulându-se şef al mişcării legionare şi toţi legionarii de bună credinţă să vină să se înscrie, să se facă, să… Şi au fost unii care şi-au dat aceste adeziuni, dar el imediat…

M.C.: În 24 Ianuarie aţi ascultat cu urechile dvs. acest comunicat?

T.P.: Da, da, am ascultat!… “Eu preiau comanda Legiunii, sunt şeful Legiunii, mişcării legionare, Toţi legionarii de bună credinţă să vină după 1 Februarie’”, însă cu toţi legionarii… s-au produs arestările acelea uriaşe şi în special în… între elevi. Noi, ne-am continuat activitatea.

M.C.: Dvs. n-aţi fost arestat?

T.P.: Vin acuma şi la treaba aceasta. Şi… asta se întâmplă… eram în clasa a VII-a de liceu. N-am fost arestat. Unii… cineva a fost arestat când ieşea de la acel sediu, vreo doi, şi-un coleg de clasă.

M.C.: Asta vroiam să întreb. Din grupul dvs. de la Frăţia de Cruce…

T.P.: Da a fost arestat unu, ceilalţi nu au fost arestaţi. S-a terminat 1941 dar noi nu ne-am încetat activitatea, în sensul că menţineam legăturile, menţineam 1/40 T, 1/40 R, de data aceasta cu o carte şi aceste stricte contacte. Noi întâlnindu-ne la biserică. Pentru a se crea şi-a se continua aceste comuniuni sufleteşti, ne întâlneam, dacă nu săptămânal, la două săptămâni în aceeaşi biserică. Ne rugam împreună şi plecam despărţiţi. În toamna 1941, fiind în clasa a VIII-a de liceu, ultimul an… şi în vara aceea, din când în când, mergeam în câte-o pădure. De obicei la Băneasa, şi acolo, discreţi în pădure, mai cântam, mai ţineam câte o aşa zisă şedinţă, dar în care se citea din Biblie, se citea din Mehedinţi, se citea din Eminescu mai totdeauna şi apoi ne despărţeam. Cam cu frică le făceam. Grupul nostru, “78’ , are din nou o asemenea convocare, când la pădurea Montesquieu lângă Băneasa, să venim să jucăm football, să luăm şi o masă, aşa împreună şi cam atât. Cam asta era activitatea. Şi pe 19 Octombrie- de ce ţiu minte, că era ziua mamei, Sf.Ioil şi Sf. Cleopatra, şi-am mai avut ceva, mai târziu după câţiva zeci de ani, tot de ziua mamei s-a întâmplat- am venit la pădure, aici la Montesquieu, dar cineva a trădat şi anunţat Siguranţa, şi pădurea a fost înconjurată. Eu eram cu mingea de football şi-am fost arestat. Am fost duşi la Prefectură. La Prefectură…

M.C.: Tot grupul a fost arestat, sau numai selectiv?

T.P.: Nu, tot grupul. Am stat aproape o lună. L-am văzut pe tatăl meu, până să-l văd pe tatăl meu, într-un aşa zis vorbitor… Pe marea majoritate nu ne-a anchetat. A fost anchetat şi bătut crunt de tot şeful de grup, şi condamnat 25 de ani Ion Ianolide, unul dintre cei care alături de Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, au devenit mentorii tuturor generaţiilor. A intrat în închisoare în 1941 şi-a ieşit în ’64. Valeriu Gafencu n-a mai ieşit. L-am reîntâlnit pe Ianolide la Piteşti şi-apoi am mai stat cu el la Aiud. În… Acasă, cineva, mă anunţase că am fost împuşcaţi. S-a făcut pentru mine şi pomană, ca după 5, 6 zile să afle că suntem la Prefectură şi-a venit tatăl meu, care cu ochii în lacrimi mi-a spus: “Ce mi-ai făcut? Neam de neamu’ meu n-a stat la puşcărie.” Pe mine m-a impresionat, dar pe noi atuncea, nu… Mi-a adus o carte, mi-aduc aminte, Matematici, Geometrie analitică a lui Miller, aveam mingea de football şi-o ţineam sub cap, că dormeam pe jos, n-aveam mai nimica. Câţiva au fost luaţi şi bătuţi crunt, restul nici nu ne-a anchetat. Şi după, cam după 3 săptămâni, o lună de zile ne-a dat drumu. Tatăl meu, apropos de severitate, nu mi-a dat nici o palmă niciodată, dar i-am ştiut de frică, şi-au fost câteva momente în viaţa mea, începând de copil, când m-a impresionat extraordinar de mult, şi-mi era frică uneori, când se uita şi mă chema seara la raport: “Ce-am mai făcut?” A fost o dată, când aveam vreo 14 ani şi m-a văzut c-am salutat pe un fochist şi nu mi-am scos şapca de elev, şi seara m-a chemat la raport: “Tu te-ai întâlnit cu cutare? -Da. -Ai zis bună ziua? -Am zis. -Cu şapca-n cap? -Păi era un fochist.’’ Şi la un moment dat l-am auzit pe tata, aşa, ridicându-se din pat şi strigând: “Era un om, iar tu un puţoi. Taică-tu e şef aici şi tu trebuie să fii exemplu tuturor!” Acesta a fost un moment. Când mai făceam câte o boroboaţă, şi nu făceam prea multe. Eu am fost foarte docil, în familie, şi crescut între două surori. Tata nu făcea decât să mă pedepsească să stau în casă. O săptămână, 10 zile, veneau ceilalţi şi nu mergeam la bătut mingea. Veneau copii şi râdeau de mine pe la poartă, în sfârşit… E, de data asta, când am ajuns acasă şi ne-a dat drumu’, tata n-a mai vrut să vorbească cu mine şi-a spus la un moment dat că nici nu va sta la masă cu mine. Culmea, suntem daţi afară din toate şcolile din ţară, cei care… M-am apucat de învăţat, am zis, oi vedea totuşi… N-am mai ieşit din curte. La 1 Decembrie se schimbă ministrul, generalul Rosetti, i se spunea printre elevi atuncea “Generalul Closeti”, că el, când venea în licee, în primul rând inspecta closetele şi după aceea făcea alte inspecţii, şi-a fost adus ministru, profesorul Petrovici, ministru al educaţiei naţionale Ion Petrovici, filozoful şi… Şi el ne-a reprimit. Ne-a reprimit, am venit, am venit la 1 decembrie la liceu şi primul profesor şi singurul ostil a fost profesorul de limba română. Şi culmea, a vrut să mă scoată la lecţie, pe şeful de promoţie şi pe mine. Şi, noi am cerut îngăduinţa, că este prima zi de şcoală, să ne punem la punct cu materia. Şi-atuncea el a zis, s-a revoltat:”Voi sunteţi ăia, voi sunteţi derbedeii, voi sunteţi drojdia societăţii, voi nu trebuie să staţi în rândul oamenilor. Voi sunteţi coada clasii, n-aveţi ce căuta în banca întâi – şedeam în banca întâi!” Amicul meu zice: “Domnule profesor, totuşi suntem în fruntea clasii. -Mai îndrăzneşti?!” Şi acesta a fost primul contact. Liceul nostru, iarăşi ca să vă spun ca atmosferă, colegii ne-au primit cu un entuziasm de nedescris. Liceul nostru a fost liceu mixt. Era singurul liceu mixt din România, dar cum, într-o parte învăţau fetele, într-o parte băieţii. Într-o curte fetele, într-o curte băieţii, iar ca să ajungem fie în Griviţa, fie în Filantropia-1 Mai, aveam 4 străzi. Pe două străzi mergeau fetele, pe două străzi băieţii. Nu aveam voie să ne întâlnim decât la tramvai. Doamnă, o educaţie care e greu de înţeles acuma, şi deşi a fost liceul aşa cum a fost, n-au existat cazuri neonorabile în acest liceu. Un singur caz, care a fost cumplit, a fost mediatizat, a fost ruşinea unei fete chiar din promoţia, promoţia mea. Şi vine Crăciunul, profesorii obişnuiau ca ultima lecţie, înainte de Crăciun să nu mai ţină curs. Veneau, se schimbau câteva vorbe, ne spuneau “Sărbători fericite!” şi plecau. Profesorul ăsta de limba română, Apostu, care venise pentru prima dată în liceu… Trebuie să vă mai spun ceva. Cum a selecţionat liceul Aurel Vlaicu profesorii. Iarăşi e greu de conceput, pentru mine e la fel. Profesorii erau selectaţi de “Casa muncii C.F.R.” Nu se concepea, atunci, să dai nu ştiu ce, ca să ajungi profesor la Vlaicu unde aveai şi anumite facilităţi: aveai casă gratuită; aveai salariu mai mare decât la celelalte licee; aveai încălzire centrală; aveai o excursie pe vară cu premianţii liceului, încât selecta… aşa a ajuns aici să fie profesorii aceştia de elită. Mai mult, “Casa muncii C.F.R.” ne-a oferit ani de zile, marii majorităţi a elevilor, la ora 10 o chiflă cu o cană de lapte. Vă spun, erau nişte lucruri deosebite. C.F.R.-ul îmbrăca jumătate din liceu de Crăciun, cadouri de Paşte, dar şi o severitate extraordinară în comportament. Promoţia noastră de fete organizează, era ultimul an, şi-organizează un pom de crăciun. Şi una din două fete, şi ciocănesc la usă, intră, profesorul îşi derula ora. Era ultima oră şi aveam şi două ore consecutive. “Domnule profesor, e ultimul an, pe colegii noştri îi invităm la pomul de Crăciun, vă rugăm şi pe dvs. să poftiţi. Vine şi doamna directoare şi… -Da, zice, da o să facem şi pauza şi o să le dau drumu’ mai devreme.” În clasă s-a făcut aşa: “Aaa”. Profesorul nu mai voia să mai plece. Atuncea s-a ridicat colegul meu şi a zis… A, nu! M-am ridicat eu şi am spus: “Domnule profesor, e o lipsă de respect pentru d-na directoare, dumneavoastră sunteţi mai nou, sunt nişte tradiţii. Aicia noi sărbătorim Crăciunul în mod deosebit, nu ca la alte licee. Sigur că ne aşteaptă şi d-na dirigintă, ne aşteaptă şi d-nul diriginte al nostru. Vă rugăm totuşi să… Zice “Am hotărât!” Se făcuse deja… trecusem de pauză, trecusem… Celălalt coleg al meu, mai incisiv zice: “Bine d-le profesor, noi v-am rugat, dar totuşi plecăm!” Şi ne-am ridicat, cu toată clasa, şi-am plecat. A fost un Crăciun extraordinar. După Crăciun s-a mai întâmplat al doilea lucru. Profesorul ne-a scos şi nu ne-a pus notă. O dată, de 2 ori, de 3 ori şi nu ne-a notat. Şi după aceea spunea “Cine e pregătit, să iasă astăzi la lecţie!”

Radio România