Garda de Fier

“Casa Studenţească” din Bucuresti

Suntem deja trecuţi de jumătatea lunii Iunie, iar ploaia, vântul si frigul care nu mai contenesc de ceva vreme, lasă urme “adânci” pe străzile Capitalei…
-Bună ziua! Sunteţi liber?
-Da!
-Incotro doriţi?
-Pe Calea Călărasi…
-Ah, spre “Hala Traian”?
-Da!
-Eu zic să ocolim puţin -îmi spune soferul după urcarea în taxi-, nu de alta, dar “Splaiul” e bară’n bară…
-Cum credeţi Dvs…
O luăm spre Romană, trecem câteva străzi către Foisorul de Foc, apoi dreapta pe Calea Mosilor si, în prelungire, intrăm pe “Mântuleasa” spre destinaţie, în Calea Călărasilor.
Prin ploaia care nu se mai opreste si traseul aglomerat de masini, ajungem la numărul indicat, dar continuăm la prima stradă. Facem dreapta si oprim:
-Nu puteam să vă las acolo, că vin tramvaie… -se scuză taximetristul.
Ii mulţumesc si plătesc… Biciuit de rafalele ploii dese si reci, fără umbrelă, mă reîntorc cam jumătate de stradă la casa din Calea Călărasilor cu numărul… Sunt ud din cap până’n picioare…
Un mic răgaz în faţa porţii din grilaj metalic, găsesc soneria sub desisul de plante, apăs si astept… Si vântul, si ploaia, par să se pornească mai tare, ca la comandă! Mai multe secunde si văd silueta unui om mărunţel:
-Imediat! Numai puţin, vă rog!
Coborând scările, bătrânul face câţiva pasi si, parcă nehotărît, se reîntoarce în antreu, revenind în mână cu o umbrelă largă cam pe trei sferturi funcţională. Se apropie agale si-mi deschide poarta:

“Casa Studentească”, Iunie 2014

-Haideţi, intraţi! V-aţi udat!
Păsesc în curte, iar bătrânul încearcă să mă acopere de ploaie cu umbrela:
-Nu-i nevoie, oricum sunt ud la piele!
Păsesc în grabă spre scările locuinţei vechi, pe sub o frumoasă boltă de viţă ce duce până undeva mai în spate. Ajuns în faţa scărilor, îmi astept amfitrionul:
-Urcaţi! Urcaţi, vă rog! Ce vreme, domnu’ Niţă! Ce vreme!…
Suntem aproape de prânz. Au trecut deja câteva ore, ba cufundaţi prin frumoasa bibliotecă, ba sorbind din cestile de cafea aromată. Privim pe fereastră cum, încet-încet, cerul pare să se limpezească. Apar si câteva raze de soare, ce-i drept, mai cu dinţi:
-Păi, eu zic să mergem ca să vedeţi Casa… Acu’, cât îi soare, poate vreti să faceti si poze…
-Mergem! Cum spuneti Dvs.!
E vorba de “Casa Studenţilor”…
După puţin timp, coborîm scările de piatră; bătrânul învârte nervos niste chei în mână, îndreptându-se către o masină acoperită cu o prelată cenusie, undeva tocmai în spatele curţii:
-Eu am masină!… Vă duc cu masina!
Bătrânul s’a născut după finele primului război mondial, în 1924, făcând parte dintr’o veche familie domnitoare pe timpuri. Peste câteva luni va împlini 90 de ani!
Hotărîm, până la urmă, de comun acord, să luăm un taxi până la destinaţie. Iesim din curte pe trotuarul din spatele bisericii aflată în apropiere, încercând să deslusim taxiurile “pe verde”. Câteva minute si găsim unul. Bătrânul se asează în faţă:
-La “Casa Studenţească”…
-Unde?
-La “Casa Studenţească”. La…, pe Plevnei dom-le…
Soferul este nedumerit:
-Care?! Ah, aia, la Preoteasa?
-Da, dom-le… Aia…
In mai putin de zece minute ajungem la destinatie:
-Ei, ce spuneti? mă întreabă nerăbdător bătrânul după ce coborîm din masină, văzându-mă că încep să fac fotografii de zor.
-Păi, frumos edificiu… Frumos! Ce să spun, e frumos!
Trecem strada pentru a vizita clădirea, urcăm cele câteva trepte dela intrare si păsim înăuntru. Ne adresăm unei tinere care pare să ne întâmpine, preocupată cu niste afise despre spectacolul “Pescărusul” de Cehov ce urmează a avea loc în curând:
-Putem vizita? o întreb eu.
-Cum să nu! Dela ce ziar sunteti?
-Ah, nu! Nu de la ziar… Doar vizitatori ocazionali!
-Da, puteti dacă doriţi!
-Mă scuzaţi puţin…
Se depărtează spre un mic grup de tineri cărora le predă afisele, apoi revine:
-Este trupa noastră studentească… Puteti veni si dumneavoastră la spectacol, dacă doriti:
-Vă multumim! Sperăm…
Tânăra intuieste, din felul cum mă adresez, că nu sunt de fel “staţionar” în România, sau cel puţin nu în Bucuresti. Tine să mă asigure:
-O să vă placă! Poftiţi, pot să vă arăt Casa noastră, dacă vreţi.
Ne face semn s’o urmăm si ne conformăm. Coborîm pe scări si intrăm într’o sală mai mică dela subsol, iar tânăra se simte obligată, parcă, să adauge:
-Este sala noastră mică de spectacole, dar în clădire mai sunt si altele…
Ne aprinde luminile si ne conduce în interior. O sală joasă, dar frumoasă si cochetă…
Revenim la parter, unde aflăm că se organizează frecvent diverse expozitii “pline de succes, foarte căutate”, reuniuni, apoi suntem invitati să urcăm la etajul 2 unde se găseste sala mare de spectacole:
-Cum vă place? se interesează tânăra.
-Foarte frumoasă!
Mergem făcând înconjorul sălii, apoi până în faţă la scenă si ne reîntoarcem; tânăra văzând că admirăm balconul superior al sălii, ne face semn s’o urmăm:
-Mergem si sus, ca să vedeti…
Urcăm si ajungem în balconul larg, prelungit apoi sub formă de brâu simetric, unduit pe ambele laturi ale sălii. Poposim ceva mai mult, condusi de “ghidul” ad-hoc, plimbându-ne împrejurul ferestrelor largi care le înconjoară, schimbând vorbe de apreciere ale caracteristicilor si altele. Si eu, si bătrânul, suntem aproape emotionati. Tânăra întelege că “ceva” ne leagă de ceea ce avem în fata privirilor si intervine:
-Mai avem o sală si sus… “Podul”… E mică!
-Cum să nu!
O vedem si pe aceasta, apoi începem să coborîm scările. Bătrânul îmi face semn cu cotul:
-Haideti să mai aruncăm o privire în sala mare…
Fata aude si ne pofteste din nou în sală:
-Se vede că v-a plăcut mai mult!
-Dacă ati sti, domnisoară, că tatăl meu a donat un vagon de lemne dela Comănesti pentru această clădire, m’aţi întelege. Poate…
Fata parcă nu arată surprinsă deloc de această dezvăluire:
-Am bănuit că ceva vă leagă de Casa noastră… Cine a fost tatăl?
Ne invită să luăm loc, iar bătrânul începe nerăbdător să-i spună povestea edificiului, accentuând pe faptul că cei care au dus greul la înălţarea lui au fost tot studenţii, “verzii”.
-Ce păcat, de ei s’a uitat si se tot uită voit, domnisoară! Poate, dacă nu erau ei, nu s’ar fi reusit terminarea lucrării…
După mai bine de două ore, ne-am despărtit de frumoasa noastră studentă. Ne spunem la revedere, îi mulţumim de timpul petrecut si tânăra ne conduce în stradă, vizibil marcată de cele aflate dela bătrân:
-Vă mulţumesc si eu! Sunt impresionată de povestirile dumneavoastră…
Dă să plece, si se reîntoarce parcă răzbită de un ultim gând:
-Ce ziceţi, de un omagiu colectiv, al nostru, pentru contribuţia din partea familiei Dvs?! Pentru studenţii de care nu se stie ce-au făcut?
A rămas să ţinem legătura si să vedem ce putem face…
Cândva, poate chiar în viitorul apropiat, să sperăm că vom avea parte de acest omagiu. Recunostinţă dreaptă celor care s’au jertfit si au pus tot sufletul la temelia acestei fapte crestinesti si românesti. Noi, în faţa tuturor, ne închinăm cu recunostinţă!

◊ ◊ ◊

Despre “Casa Studenţilor” din Bucuresti, s’a scris foarte puţin. Dintre cei care au abordat subiectul, majoritatea s’au mărginit la generalităti mai mult sau mai putin concludente despre modul în care a fost ridicată această impresionantă clădire situată în Calea Plevnei la numărul 61. Am găsit pe internet doar două articole de referintă care prezintă aproape de adevăr “povestea” construirii “Casei Studentilor”, dar si acestea au lacune si nu pot fi relevante.
In anul 1934, Stelian Popescu, directorul celui mai mare ziar de tiraj din România, “Universul”, impresionat de starea jalnică a studentilor si de lipsa conditiilor de manifestare într’un local propriu studentimii, s’a hotărît să sară în ajutorul acestora. In ziarul “Universul” si în cele subsidiate de acesta, Stelian Popescu începe sa publice liste de subscriptie pentru ridicarea viitoarei clădiri, acestea fiind preluate si de presa studentească si cea de dreapta, ca în final, această campanie de ajutorare să fie dirijată de Centrul Studenţesc Bucuresti (C.S.B.) si de Uniunea Naţională a Studenţilor Crestini din România (U.N.S.C.R.) prin presedintii ei de atunci, Traian Cotigă, Gh. Furdui (1935-36) , s.a.

Stelian Popescu

Pe santierul viitoarei construcţii, sute de studenţi legionari (chiar si din cei cu alte aptitudini politice) au lucrat în chip istovitor în schimburi de zi si de noapte pentru ridicarea clădirii. Conform mărturiilor personale ale lui Gabriel Bălănescu referitoare la această perioadă, între anii 1934 si 1937, numai dela Facultatea de Litere au lucrat esalonat peste 120 de studenti în conditiile amintite mai sus. Mii de studenti s’au implicat în efortul subscriptiilor, subventiilor destinate fondului de construire a “Casei Studentilor”. Grupuri întregi de studenti au colindat capitala dela un capăt la altul al ei pentru strângerea fondurilor, atunci când necesitatile financiare de finalizare deveniseră presante¹).
Faptul că nu s’a insistat prea mult, nu ne miră de fel. La pagina de socializare a “Casei de Cultură a Studentilor – Bucuresti” de pe Facebook, după o lapidară descriere în câteva rânduri, se trece imediat la momentul inaugurării dela 18 Noembrie 1937. Sunt prezentate câteva note descriind autentificarea actului, si de unde suntem informati că: „In ziua de 18 Noembrie 1937 s’a autentificat la sectia de notariat a tribunalului Ilfov actul prin care d. Stelian Popescu reprezentând societatea anonimă „Universul” donează… imobilul ce va purta totdeauna denumirea de “Casa studenţească”… Suma adunată de societatea „Universul” prin subscripţie publică, a fost completată de contribuţia ziarului “Universul”, dobânzi la capitalul subscris şi contributiile ministerelor finanţelor si educatiei naţionale si primăria Bucuresti totalizând o investiţie de 22.677.943 lei… Pe calea binelui obştesc, “Universul” are satisfacţia de a fi realizat o operă trainică” (date preluate din almanahul “Universul”, Nov. 1937″²). Nici un singur cuvânt despre aportul studentimii din acele timpuri care si-a sacrificat din timpul de studii pe santierul de lucru!
Nu disputăm cele de mai sus, însă dorim să aducem câteva precizări: fondul donat de marele român Stelian Popescu în faza de început, nu a fost suficient. Prin listele de subscriptie, fondul a fost suplimentat, dar nu suficient pentru desăvârsirea lucrărilor de constructie a clădirii. Este momentul (încă dela finele anului 1935) când din initiativa conducătorilor U.N.S.C.R.-ului³), sunt formate zeci de echipe în scopul colectării de fonduri, ca o necesitate imediată finalizării si se creează echipele studentesti de muncă voluntară ce sunt detasate zilnic pe santierul de constructie, prin aceasta lichidându-se sume enorme din fondul destinat fortei de muncă angrenate. Este un adevăr indisputabil că jumătate din suma necesară a fost donată de marele român Stelian Popescu, cum si faptul că această măreată initiativă i-a apartinut în totalitate.
Am dorit să facem aceste mici precizări, din dorinta de a ridica voalul cenzurii care, din considerente precise, a fost asternut asupra studentimii nationaliste atasată Miscării Legionare. Se pare că aceste “mici” amănunte sunt considerate “nedemne” a fi mentionate de anumiti insi. Nu facem altceva decât să spunem adevărul ocolit cu atâta dezinvoltură si persuasiune…
Nicolae Niţă

¹)____
-Vezi si mărturiile lui Alexandru Serafim, care explică mai amănuntit împrejurările în “Istoria orală – Interviu cu legionarul Alexandru Serafim” de pe acest site. La fel,  numeroasele memoriale ale diversilor legionari publicate de-a lungul timpului…
²)____
-Datele prezentate, noi nu le-am putut identifica în cuprinsul almanahului “Universul” pe anul 1937(!)
³)____
-A se vedea circularele adresate studenţimii de Traian Cotigă si Gh. Furdui, conducătorii Uniunii Naţionale a Studenţilor Crestini din România…