Garda de Fier

O LUMÂNARE ÎN VEŞNICIA MARTIRILOR

Apropo de adevăr, nu o dată mă duce gândul că nu acolo unde străluceşte aurul, ci, mai ales, unde e modestie şi dragoste de Ţară înfloreşte iubirea şi e vie istoria, căci anume cei săraci sunt bogaţi cu duhul. Or, icoana sacralităţii unui popor urcă spre porţile eternului anume prin cinstirea eroilor, care s-au jertfit pe altarul de glorie al Neamului, fie că au căzut luptând pe câmpul de bătălie, fie că s-au sacrificat pentru Libertate, Identitate şi Idealuri, pentru Fiinţa Naţională.
La Culiceni, în această margine de Ţară, unde România se zbate într-o inimă mare, a tuturor românilor din acest mic sat, dar mari şi tari în aspiraţii, aroma tămâii înmiresmează în fiecare an gloria Sfinţilor care încă nu şi-au găsit consolare, martirilor care nu şi-au aflat încă liniştea veşnică sub crucile memoriei Acasă, înălţate prin osârdia mărinimoşilor lor consăteni, osemintele lor zăcând în neagră străinătate, împrăştiate pe drumul spinos, sângerând încă al Golgotei neamului românesc, candela amintirii e menţinută cu pioşenie graţie devotamentului fiilor acestei baștine străbune – Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, şi generosului Ioan Boacă, preţuirii, acelor culiceneni care mai poartă încă în suflete amarul şi durerea trecutului.
Or, din Culiceni, în anii instaurării puterii bolşevice, călăii sovietici au deportat în Siberia 20 de persoane, alţii peste 10 bărbaţi au fost arcăniţi şi duşi la muncă silnică pe ţărmul lacului Onega, de unde s-a întors doar unul. Acum, peste ani de durere, doar două fiice ale jertfelor represaliilor staliniste mai sunt în viaţă.

MAI POARTĂ ÎNCĂ ÎN SUFLETE DUREREA TRECUTULUI

Într-o duminică, îndoliată de tristeţea pierderii în războiul terorist din estul Ucrainei a 10 tineri bucovineni, ca şi soarta românilor băştinaşi, rupţi de la sânul Ţării, înstrăinaţi şi masacraţi de acelaşi regim totalitar, împreună cu Excelenţa Sa, Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuţi, am aprins o lumânare în veşnicia martirilor, la altarul de Sfinţi ai Culicenilor.
Printre cei îndureraţi, care îşi deplâng rudele ce s-au întors acasă doar prin crucile simbolice din curtea şi cimitirul Bisericii din Culiceni, am întâlnit-o şi pe Silvia Samota, nepoata după soră a lui Octavian Bivolaru, bunelul mamei căreia, Pintilei Rusu, a fost „vânat” şi dus cu forţa la Onega, de unde nu s-a mai întors la vatră, pe Olimpia Chiţan, care avea doar 1 anişor, când tatăl ei a fost deportat de sovietici şi dus în Siberia. Vitregiile „eliberării” n-au ocolit-o nici pe Ileana Ivaşcu, tatăl căreia, Pintilei, chemat la datorie în armata Română, s-a refugiat în Ţară când trupele române au primit ordin să se retragă, maică-sa Victoria rămânând cu 4 copii. Timp de 10 ani nu şi-a văzut părintele, n-au ştiut nimic de el, nici măcar dacă e în viaţă. Când în 1944 au nimerit în „raiul” iscoadelor sovietice, prin ce necaz au trecut, numai unul Dumnezeu ştie. În timpul foametei din 1946-1947, Ileana avea doar 4 anişori, însă şi acum o trec fiori când îşi aminteşte de cruzimea şi hoţia bolşevicilor, care le luau oamenilor până şi ultima fărâmă de la gură. „Mama a ascuns în gunoi câteva ulcele cu lapte, dar a venit primarul de atunci cu câţiva copoi stalinişti şi căutând, scociorând cu furca, au spart o ulcică. Mama răcnea şi-l ruga să nu le spargă că nu are cu ce-şi hrăni copiii. Dar în zadar. A fost apoi nevoită să vândă vaca, fiindcă tot laptele trebuia să-l dea la stat. A vândut-o şi a cumpărat grăunţe, să aibă cu ce ne hrăni. Ca să nu murim de foame, strângeam podbal de pe lângă pârâu şi-l fierbea cu o mână de crupe şi ne hrănea cu porţia, să ne ajungă şi pentru mâine, şi pentru poimâine… Apoi a dat Domnul că s-au făcut bureţi în pădure şi astfel ne-am salvat”.

SACRIFICIILE MARTIRILOR PERPETUĂ PRIN IDEALURILE NAŢIONALE ALE TINERILOR IUBITORI DE GRAI ŞI GLIE

Cu durerea de-o vârstă sunt şi soţii Maria şi Ion Boacă, timpul necruţător nereuşind să vindece rănile trecutului din sufletele lor. Taică-său Ion, înrolat în armata română şi de frică să nu fie deportat sau împuşcat de „eliberatorii” ruşi, nu s-a mai întors din România, maică-sa Olga, rămânând cu trei copii mici, de amar şi necaz s-a îmbolnăvit grav.
„Aveam doar 9 ani, când lucram forţat la corvoadă în locul mamei, care era bolnavă, la graniţă, la făcut gardul, care ne despărţea de fraţi şi surori, de părinţi. Ne scotea cu forţa la muncă din fiecare casă. Lucram plângând. Întâi gardul a fost făcut din nuiele de 4 metri, apoi din sârmă ghimpată, ca să ne străpungă până şi sufletele, dar nu şi fiinţa naţională.
În 1946 s-a redeschis şcoala. Îmi plăcea foarte mult cartea, însă trebuia să merg la lucru la kolhoz, în locul mamei. Când ucraineanul Nicolai Hanchevici a fost numit director, aveam 10 ani, iar dumnealui 20. Îl rugam să vină să mă ceară de la mama ca să-mi dea voie să merg la şcoală. Toţi elevii îl iubeau, fiindcă era pentru noi mai mult decât un pedagog, era un adevărat prieten şi frate al românilor. Ucrainean de origine, Nicolai Hanchevici a dus o luptă crâncenă cu dictatura comunistă. În sat la noi era un om, Rusu, care ştia despre crimele „eliberatorilor” faţă de românii băştinaşi şi-l informa pe tânărul director, iar Nicolai Hanchevici scria plângeri referitoare la represaliile şi fărădelegile slugoilor stalinişti şi le adresa conducerii, din această cauză a şi fost transferat cu serviciul, însă şi în Proboteşti a continuat să-şi ajute fraţii români. Deşi au trecut de atunci ani, culicenenii, pe care i-a ajutat şi sprijinit în acele timpuri grele, nu l-au uitat pe directorul Nicolai Hanchevici. Aşa a dorit Dumnezeu să ne întâlnim cu dascălul meu drag după 60 de ani, la sărbătoarea noastră naţională „Mărţişorul”, apoi la jubileul de 70 de ani al ziarului „ZORILE BUCOVINEI”, iar de atunci e oaspete drag şi aşteptat în satul nostru, unde şi-a început cariera pedagogică, a trăit suflet în suflet cu românii, împărtăşind aceeaşi soartă”.
Având asemenea fii precum Octavian Bivolaru, Ion Boacă, fiul adoptiv Nicolai Hanchevici, adevăraţi susţinători şi promotori ai valorilor naţionale, precum primarul Gheorghe Gologan, prin bunătatea şi dărnicia altui fiu, înrudit cu culicenenii, dascălul Pentru Gheorghiu, preşedintele Consiliului Raional Herţa, care nu numai e un excelent familist, un bun creştin, ci şi un fidel sprijinitor al baştinei iubitei sale consoarte, satul Culiceni va ţine mereu aprinsă lumânarea memoriei la altarul de jertfă al Sfinţilor, sacrificiile cărora n-au fost zadarnice, ci perpetuă prin fiinţa şi idealurile naţionale ale tinerilor localnici, iubitori de Grai şi Glie.
Felicia NICHITA-TOMA
“Zorile Bucovinei”, Cernăuti