GLASUL CRUCILOR VERZI de Zosim Oancea
Revista “Glasul Strămoşesc”, Sibiu. Anul VI, Nr. 1, 8 Nov. 1940.
“Să rup din mine bucuriile pământeşti… şi în orice clipă să fiu gata de moarte”…
La Predeal, în ziua reîntoarcerii în pământul strămoşesc a martirilor dela Vaslui, n’a vorbit nimeni şi s’a cântat puţin. Au cântat doar preoţii prohodul iar legionarii: “Cântecul legionarilor căzuţi” şi “Drapelul sus”. Ne-au sfâşiat inima bocetele mamelor istovite, însoţite de dangătul înfiorător al clopotelor şi urletul sinistru al sirenei. Si dacă n’a vorbit nimeni dintre cei vii, au vorbit mult, mult de tot, crucile verzi.
Au vorbit crucile verzi strămoşilor, lui Ionel Moţa, Vasile Marin, Căpitanului şi tuturor celor căzuţi “pentru lupta sa cea dreaptă”, nouă celor de faţă şi de pe întreg cuprinsul românesc, precum şi întregii viitorimi.
Le-au spus strămoşilor că cei pe care-i străjuiesc ele le-au ascultat, le-au înteles şi le-au urmat glasul. I-au spus lui Horia, lui Cloşca, lui Crişan, lui Tudor Vladimirescu, lui Avram Iancu şi tuturor marilor noştri nebuni pentru Neam şi Lege, care şi-au semănat sângele pentru o biruinţă pe care nu nădăjduiau s’o trăiască, dar pe care o vedem profilându-se măret în zarea îndepărtată a viitorului, că sfânta lor nebunie n’a murit, că legionarii le-au purtat torţele biruitoare prin cele mai groaznice întunecimi de răutate, de ură, de trădare, de cruzime, de bestialitate satanică. Simţeam şi parcă vedeam cum se liniştea somnul strămoşilor, în pământul frământat cu atâta sânge, mândri de crucile verzi.
Crucile verzi spre cimitirul legionar dela Predeal
I-au spus lui Moţa, lui Marin, Căpitanului, lui Ion Banea şi tuturor camarazilor căzuţi, că legionarii, cei mai mulţi dintre ei răsăriţi din umile bordeie ţărăneşti, şi-au ţinut cu sfinţenie jurământul: “să rup din mine bucuriile pământeşti… şi în orice clipă să fiu gata de moarte”.
Ne-au vorbit nouă celor de faţă despre marea lor dragoste pentru Neam, pentru credinţă şi pentru Căpitan. Căci: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi”. (Ioan XV 13).
Numai cine a văzut icoana durerii părinteşti dela Predeal, pe ţăranul frânt de durere, care a făcut trei închinăciuni în faţa crucii verzi sub care-i doarme feciorul, plânsul sfâşietor al mamei lui Virgil Teodorescu, sau pe ţăranca înebunită, care din geamăt de plâns a isbucnit în hohot de râs, îşi poate da într’o oarecare măsură seama de prăpăstioasa lor dragoste pentru Neam, Lege şi Căpitan, care a fost în stare să-i rupă din familiile şi dintre rudeniile lor.
Le-au vorbit fraţilor nostri, care pătimesc în pământul robit al Ardealului, spunându-le: că n’a fost nici o Golgotă fără Înviere, că suferinţa lor e numai o frântură din marele nostru destin: necontenita biruinţă prin Cruce.
Si au vorbit crucile vii întregii viitorimi. Tuturor celor chemaţi să poarte în veşnicia românească făcliile credinţei biruitoare, legându-i să nu se teamă niciodată de ameninţarea chinului şi a morţii.
Dar glasul crucilor verzi n’a încetat în acea zi tristă dela Predeal. El vorbeşte şi va vorbi deapururi, osândind mişeliile şi trădările, îmbărbătând şi încununând gândul, fapta curată şi toţi paşii jertfelnici ai legionarilor.
Camarade, când chemări streine te vor ademeni, când credinţa în biruinţa pasului tău hotărît se va clătina şi mâna va şovăi să lovească necruţător cu sabia Arhanghelului nemernicia şi trădarea, ascultă, ascultă mult, glasul crucilor verzi!
Preot Zosim OANCEA
Revista “Glasul Strămoşesc”, Sibiu. Anul VI, Nr. 1, 8 Nov. 1940.
C r u c i l e
