Garda de Fier

"Cine n'a cunoscut şi n'a dat nici examenul durerii, nici examenul bărbăţiei şi nici examenul credinţei, nu poate fi legionar". (C. Z. CODREANU)
Subscrie

Bădia Ghiţă: „Simt şi acum frigul din Siberia“

January 09, 2010 By: Garda Category: MĂRTURII

   Are 90 de ani, locuieşte la Suceava şi este printre ultimii veterani de război care mai poate povesti despre prizonierat şi despre deportarea în Siberia. Camarazii lui au murit la scurt timp după ce s-au întors acasă. Cel de-al Doilea Război Mondial l-a lăsat fără prieteni şi tovarăşi de armă, l-a pedepsit să stea departe de părinţi şi fraţi, aproape la condamnat la moarte, scrie Adevarul.

   Gheorghe Crăciun a muncit patru ani la minele de cărbune din lagărul de concentrare din Siberia. Până să ajungă pe mâna ruşilor însă a lucrat ca transmisionist în prima linie pe front.

   „Stăteam prin poduri şi urmăream fiecare mişcare a inamicului. Era periculos pentru mine, puteau să mă găsească imediat. Am fost şi rănit de câteva ori, da’ am scăpat cu viaţă. Când am auzit că trupele ruseşti au spart frontul la Iaşi, am fugit spre Brodina, să-mi văd părinţii pentru ultima dată», povesteşte bătrânul.
   Nu a apucat să ajungă deoarece a fost prins pe drum. Împreună cu alţi prizonieri au fost duşi pe jos în Republica Moldova, de unde au fost suiţi în trenuri. „Când să urcăm în tren, trăgeau în noi. Cine reuşea să urce, urca. Cine nu, rămânea pe peron plin de sânge. Eram mii şi ne dădeau de mâncare peşte sărat. Ca să ne fie sete. Apă nu ne dădeau. Nu aveai cum să ieşi afară să-ţi faci nevoile, le făceai acolo», îşi aminteşte cu durere bădia Ghiţă.  Atunci a ştiut că războiul s-a întors împotriva tuturor şi că este posibil să nu iasă cu zile din lagăr.

   Îşi săpau singuri groapa

   Soldaţii îi îmbrânceau cu vârful puştilor, iar oamenii munceau până cădeau morţi de oboseală şi frig. Dacă ajungeau la pământ, erau bătuţi. Însă cei mai mulţi au murit în minele de cărbune, iar bădia Ghiţă îşi aminteşte de acel loc ca de fundul iadului. Li se aprindeau plămânii şi mureau, iar soldaţii îi îngropau în pământul bocnă.
   Îşi aminteşte că acolo nimeni nu-şi plângea morţii, moartea era ca la ea acasă. În gropile făcute de ei în pământul îngheţat mulţi rămâneau pe veci cu hârleţul în mână. Bătrânul povesteşte cum a doua zi găseau mormintele descoperite. Câinii din lagăr scurmau noaptea hămesiţi de foame.

   Prizonierii ajungeau să se mănânce între ei

   După ce s-a întors acasă s-a căsătorit şi şi-a încropit o gospodărie. Părinţii îi muriseră între timp, iar camarazii de război se stingeau fiecare pe la casele lor. „Luca, un consătean de-al meu, s-a întors după şase ani din Siberia, iar după un an de zile de libertate a murit. Mâncase numai coji de cartof fierte cu oase de animale. Unii se mâncau şi între ei, nu mai exista Dumnezeu. Acum nu mai ştiu pe nimeni care să fi fost în lagăr, s-au dus toţi», mărturiseşte bădia Ghiţă.
   A făcut şapte copii, patru băieţi şi trei fete, şi ştie că istoria nu mai poate să-l păcălească. I-a fost camarad de război în tranşee şi de suferinţă în mina de cărbune.

   Adevarul de Suceava

Lasă un răspuns