Garda de Fier

Poetul Dumitru Paulescu

Dincolo de tradiţii, obiceiuri şi simboluri, împletit din raze de speranţă, Mărţişorul a fost şi a rămas întotdeauna un reper spiritual pentru zborul ancestral al aspiraţiilor noastre, o ramură a aceluiaşi copac ce-şi trage existenţa din rădăcina viguroasă a Neamului geto-dac, căruia Providenţa i-a predestinat nu puţine urcuşuri şi clătinări, dar, care s-a menţinut de-a lungul veacurilor graţie iubirii şi sacrificării în numele dăinuirii idealurilor şi fiinţei naţionale. Or, Mărţişorul, aceste două fire ale existenţei – roşu şi alb – ce întruchipează puritatea sufletească, împlinirea, dragostea, fidelitatea şi demnitatea, în pofida tuturor ostilităţilor şi vicisitudinilor timpurilor ce tot mai nesigure se aştern, înnegurând pomul existenţei noastre, ne întăreşte în crez şi aspiraţii, rămânând ca o întrupare a bucuriei de a trăi, a dragostei de viaţă, un semn divin prin care Arborele Românilor de pretutindeni se înalţă spre soarele Luminii şi Dăinuirii, spre Primăvara Patriei. De altfel, cu un asemenea soare al iubirii în suflet, cu dor de primăvara renaşterii şi reîntregirii Neamului Românesc, a trăit şi patriotul român, poetul, profesorul universitar şi publicistul Dumitru Paulescu, originar din Bucovina „răstignită”, după cum personal scria, din frumosul şi pitorescul leagăn al românităţii – Voloca pe Derelui, judeţul Adâncata (în prezent raionul Hliboca).
Cu acest dor în suflet trăieşte şi nepoata sa după frate, învăţătoarea Felicia Melniciuc din comuna Voloca. Am îndrăznit să-i pătrund în tainele primăverii odată cu sosirea Mărţişorului, când tocmai soarele iubirii îi lumina fiinţa plăpândă cu bucuria de ale avea alături, ca cele mai de preţ Mărţişoare, pe fiinţele scumpe şi dragi – nurorile Elena şi Felicia, fiii Adrian şi Vitalie, nepoţelul Denis, nepoţica Maria-Lolita (ambii studenţi), nepoata Felicia Popovici. Or, în îmbrăţişarea dragostei lor îşi trăieşte bucuriile vieţii, împletite din firele scumpe ale amintirilor. Amintiri frumoase, purtând uşoare urme ale tristeţii, înnobilate de fericirea de a vedea lumina zilei, a creşte, a studia şi a se realiza ca învăţătoare, poate că şi graţie vestiţilor şi excepţionalilor săi unchi după tată, care au devenit nu doar mândria familiei, ci şi a comunei, a întregului neam. Ochii i se înrourează ori de câte ori îşi aminteşte de ei, de soarta dramatică a miilor de români din Bucovina cedată şi înstrăinată, care, asemenea celor 3 unchi ai săi după tată – Dumitru, Nicolae şi Toader Paulescu, după ce „eliberatorii” ne-au adus „raiul bolşevic”, au fost nevoiţi să-şi părăsească familiile, glia străbună, pe cei scumpi şi dragi şi să se refugieze în Ţară. Dar, oricum, de ciuma sovietică n-au scăpat. Pe unii i-au înghiţit hăul comunist, dispărând fără urme, alţii fiind exilaţi departe de casă, de ţară, ducându-şi traiul şi stingându-li-se steaua vieţii în străinătate.

Ţărani de la coarnele plugului, Ion şi Fruzina Paulencu din Voloca pe Derelui, văzând înclinaţia copiilor spre ştiinţă şi carte, s-au străduit să-i poarte în şcoli înalte, ca să-şi câştige mai uşor bucăţica de pâine. Astfel, Dumitru a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Cernăuţene, devenind avocat şi continuându-şi activitatea la Vatra Dornei, unde s-a şi căsătorit. Avea planuri mari de viitor, însă i-au fost zădărnicite de urmările celui de-al doilea război mondial, fiind mobilizat pe frontul din Ardeal.

În acele zile de restrişte, pe care poporul român urma să le străbată, înscriindu-şi o pagină neagră în cartea istoriei, mulţi tineri studioşi, printre care şi Dumitru Paulescu, făceau parte din rândurile Mişcării Legionare. Când s-a apropiat frontul, a fost nevoit să se refugieze în Germania, lăsându-le în lacrimi pe soţia Steluţa, care era însărcinată cu mezina Doina, şi pe fiica cea mai mare, Lucia. Însă, după lovitura generalului Antonescu împotriva Legiunii din 21-23 ianuarie 1941, când legionarii sunt din nou prigoniţi, este încarcerat în lagărele de la Rostock, Dachau şi Buchenwald. După terminarea războiului îşi găseşte adăpost temporar în Franţa, iar la începutul anilor’50 se stabileşte cu traiul în Brazilia, locuieşte în Rio de Janeiro. A trăit cu dorul de România, de soţie şi fiice, care au rămas la Vatra Dornei, de fraţi şi părinţi, de scumpa-i baştină. Nici în cele mai urâte vise n-a visat că nu-şi va vedea soţia şi fiicele timp de 20 de ani.
Personalitate marcantă a exilului românesc, Dumitru Paulescu, profesor la Universitatea din Brazilia, fondator şi editor al revistei „Cetatea Luminii”, apărută în două serii – 1954-1957, 1981 şi în continuare, desfăşoară o activitate prodigioasă în oaza comunităţii româneşti din Brazilia – a fondat prestigioasa instituţie de cultură Biblioteca „Satul”, inaugurată la 10 decembrie 1952, în oraşul Sao Paulo, în prezent cu sediul în capitala ţării, Brasilia, a colaborat şi s-a publicat în paginile multor ziare şi reviste legionare, apărute în exil, precum Dacia, Căminul, Înşiră-te mărgăritare, Libertatea, Carpaţii etc., fiind permanent în centrul tuturor iniţiativelor de luptă antisovietică în cercurile româneşti din Brazilia.

Dumitru Paulescu (primul din dreapta) împreună cu mama şi fratele Gheoghe

„Bădiţa Dumitru a trăit cu dorul în suflet – a sperat să se întoarcă acasă. Evident, n-a avut posibilitate, în timpul dominaţiei comuniste, să revină la baştină. A visat mereu că-şi îmbrăţişează fraţii şi surorile şi cu acest vis s-a stins. Îi scria tatei că dacă printr-o minune s-ar ivi în pragul casei părinteşti din Voloca, fraţii nu l-ar mai cunoaşte, atât de mult i-au brăzdat chipul timpul şi durerea înstrăinării. Pentru a-şi aduce soţia şi fiicele în Brazilia, a fost nevoit, cu câţiva ingineri şi constructori, să muncească pe şantierul construcţiei viitoarei capitale braziliene, astfel apropiindu-se de preşedintele de atunci al Braziliei, prin intervenţia căruia a reuşit, după 20 de ani de despărţire, să-şi scoată familia din Ţară, să-şi revadă soţia şi fiicele. S-au înţeles să vină îmbrăcate în haine naţionale şi cu Tricolorul, aşa cum s-au cunoscut în tinereţe şi astfel s-au revăzut. După ce s-au îmbrăţişat, nu s-au mai despărţit până în 1988, când a decedat Steluţa. În acel an s-a stins din viaţă şi tata, care a murit cu inima neîmpăcată că n-a reuşit să-şi adune la vatra părintească fraţii, nici măcar să-i revadă. Bădiţa Dumitru a decedat la o vârstă înaintată, cu visul neîmplinit – dorea să-şi aducă Biblioteca în Ţară, să revină acasă din pribegie”, îşi aminteşte, printre lacrimi, învăţătoarea Felicia Melniciuc din Voloca.

Dumitru Paulescu a fost recunoscut de comunitatea românească din exil ca fiind un mare patriot, un fiu devotat al gliei străbune, un păstrător fidel al tradiţiilor strămoşeşti, un înflăcărat luptător anticomunist şi un talentat poet, multe din poeziile sale ilustrând aceste convingeri.

„Bădiţa Dumitru îi scria tatei”:

Îţi trimit, măi Ghiţă, frate,
Acest răvaş de departe,
Ca să ştii că mai trăiesc
Şi pe-aici mă chinuiesc.
Departe de voi şi ţară,
Prin străini pâinea-i amară.
Tot ce-ncerc şi tot ce fac,
Nimic nu mi-i pe plac.
Port în suflet greu alean
Şi mă usuc an cu an.
An cu an şi zi cu zi,
Tot aşa pân-ce-oi muri.
Mă tot rog în gândul meu,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
De neamul nostru creştin,
Ce se stinge-n jug şi chin.
Cine-şi pierde Ţara lui
E copil al nimănui,
Rătăcind din loc în loc,
Suflet fără de noroc.

Unde-s mândrii noştri munţi,
Sate cu bătrâni cărunţi,
Izvoare ce spun poveşti,
Plaiuri scumpe româneşti,
Dumbrăvi cu stejari bătrâni,
Hore mândre de români.
Acea lume de ţărani
Ce-s stăpâni de mii de ani,
Peste glia cea străbună –
Cer de stele, soare, lună.

Când trăia mama şi tata
Şi ne strângeam toată gloata,
La un Paşti sau la Crăciun,
Cu colindul de Ajun,
Eram toţi veseli, vioi,
Cu toţi fraţii lângă noi.
Bucuria noastră mare,
Strălucea ca sfântul soare.
Însuşi Bunul Dumnezeu,
Parcă trăia-n satul meu.
Grădinile roditoare,
Înfloreau scăldate-n soare,
Grijite cu drag şi zor
De creştinescul popor.

De pe drumurile străine
Ce să vă trimit, frăţine?
Bani şi-averi n-am adunat,
Doar ceva de îmbrăcat.
Nu mi-am ridicat palate
În neagră străinătate.
Nici viaţă n-am avut,
Chinul vostru m-a durut.

Aşa mi-a fost datul sorţii,
Să nu-i văd în ceasul morţii,
Nici pe mama, nici pe tata,
Nici pe fraţi, nici pe surori,
Cum să mai fi strâns comori,
Pe pământuri roşi, pustii,
Unde nu cresc bucurii?

Pe meleagurile străine,
Nu găseşti umbră la nime,
Numai pietre, numai spini,
Să tot plângi, să tot suspini.
N-ai nici fraţi, n-ai nici surori,
Codrii verzi, grădini de flori.

Unde-i, măi frate Mihai,
Ţara noastră ca un rai,
Lanuri bogate, livezi,
Primăveri şi râuri verzi?
Frunza toamnei cu rugina,
Mănăstiri cu Bucovina,
Ierni grele şi nămeţi
Cern fulgi albi pentru poeţi.

Dormeau văile-n zăpadă
Şi creştea iarba-n livadă,
Bârsanele la izvor
Fluierul ciobanilor.

Mă rog, Doamne, şi mă-nchin
Sub streaşină de Cosmin,
Să mă-ntorc din pribegii
Pe cărări de veşnicii,
În pacea satului meu,
Aproape de Dumnezeu.

(„RĂVAŞ DIN PRIBEGIE”)

Apropo, Dumitru Paulescu, în pofida înaintării în vârstă, îşi continuă cu aceeaşi ardoare tinerească, inepuizabila luptă, născută sub steagul Legiunii, slujind cu devotament şi onoare Neamului Românesc, pe care l-a iubit cu o dragoste neasemuită, aşteptând, după cum scria, „clipa realipirii Bucovinei dragi şi a Basarabiei la Ţara Mumă – România”, ideal al multor români înstrăinaţi de Patrie, adevăraţi luptători ai acestei cauzei nobile. De altfel, la 23 august 1985, din Brazilia, poetul chema în versurile sale:

Ridică-te la luptă, Ţară muşatină,
Cu Dragoş şi cu zimbrii, Moldovă, Tu de Sus,
Strângeţi toţi arcaşii, Dulce Bucovină,
Ţăranii credincioşi, ţăranii lui Iisus.

Altar străvechi cu candeli, balade din bătrâni,
Ogor slăvit în ceruri, grădină ca un rai,
Ţi-au frânt în două trupul satanicii păgâni,
Curg lacrimi, curge sânge, pe strămoşescul plai.

Veniţi, bravi legionari ai Bucovinei scumpe,
Să deschidem cu pieptul drumul nostru-n veac.
Veniţi sub steagul ţării şi-al Legiunii Sfinte,
Veniţi feciori viteji de neam de Geto-Dac.

Să piară trădătorii şi liftele păgâne,
Să piară politrucii şi trântorii din sat,
Să nu mai roadă Ţara viperele jivine,
Să vieţuieşti în pace, Tu neam reînviat.

Din temniţe şi din surghiun ne-ntoarcem,
Să curăţim de lepre pământul nostru sfânt.
Pieriţi lăcuste roşii şi voi tovarăşi cruzi,
Pieriţi calmuci sălbatici şi viermi aduşi de vânt.

Veniţi, dragi legionari, din Ţara cea de fagi,
Să dezrobim pe veci a noastre ţarini sfinte.
Veniţi, plăieşi din munţii noştri dragi,
Să ne-apărăm credinţa, altare şi morminte.

Jurăm cu toţi pe Cruce, pe steaguri şi pe flinte,
Să nu mai calce-n veci aceşti rusnaci, iar glia,
Vom porni furtuna cu morţii din morminte,
Cu arma şi cu dinţii ne-om apăra moşia.

(„Ridică-te la luptă, Bucovină!”)

„DEPARTE DE VOI ŞI ŢARĂ, ÎN STRĂINI PÂINEA-I AMARĂ”

“Fie pâinea cât de rea, tot mai bine e în ţara ta”. De altfel, n-a fost dulce pâinea printre străini nici pentru românul Dumitru Paulescu, originar din Voloca pe Derelui, care le scria fraţilor: „Departe de voi şi ţară, /În străini pâinea-i amară”. Deşi s-a realizat profesional, devenind profesor la Universitatea din Brasilia, şi-a adus familia din România, şi-a construit şi o casă confortabilă la periferia capitalei, oricum dorul de baştină l-a ros mereu la inimă precum carii în lemn.
Când cei scumpi şi dragi din familie îl credeau mort, pierdut în infernul celui de-al doilea Război Mondial, el muncea şi locuia în Rio de Janeiro, visând la Ţara sa, ducându-le dorul soţiei şi celor două fiice.
„Deşi nu cunoaştem împrejurările în care unchiul Dumitru Paulescu a ajuns şi s-a stabilit cu traiul în această ţară îndepărtată, nici ce munci a îndeplinit pe şantierele de construcţii ale noii capitale Brasilia, neavând altă profesie decât cea de avocat, familia n-a avut nici o veste de la el timp de peste 10 ani. După amar de ani petrecuţi prin străini, la începutul anilor’ 50 i-a scris prima scrisoare soţiei la Vatra Dornei. Anume ea i-a adus tatei bucuria că fratele lui Dumitru e în viaţă.
De altfel, nici în scrisorile ce au urmat, pe care Dumitru le-a adresat familiei sale, fraţilor, nicicând n-a amintit cum a ajuns acolo, probabil, dorind să uite, ca de un vis urât, calvarul prin care a trecut, îşi deapănă firul tristelor amintiri ale tatălui Gheorghe Paulencu, fiica Felicia Melniciuc din s. Voloca. După finalizarea lucrărilor de construcţie a noii capitale a Braziliei, bădiţa Dumitru a obţinut un loc de casă şi dreptul de a se stabili acolo cu traiul. Cert, bucuria cea mare i-a adus unchiului seninătate şi lumină în suflet, împăcarea parcă cu străinătatea, când, după ani de intervenţii şi insistenţe şi-a văzut familia lângă el. Astfel, după 20 de ani de despărţire, în septembrie 1964, bădiţei Dumitru i-a zâmbit norocul să-şi aducă soţia, pe cele două fiice – Lucia şi Doina, împreună cu ginerele Ovidiu Roşiu, originar din Sebeş-Alba, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti, care au primit de la autorităţile române de atunci permisiunea să părăsească România şi să se stabilească definitiv cu traiul în Brasilia. Or, după ani de chin, durere şi singurătate, înstrăinare, unchiul Dumitru şi-a văzut, în sfârşit, fericirea aproape, visul aievea”.
Cunoscând la perfecţie portugheza, dispunând şi de diploma de absolvent al Facultăţii de Drept din Cernăuţi, adusă de soţie, Dumitru Paulescu a reuşit să devină profesor la Universitatea din Brasilia, unde a activat zeci de ani fructuoşi şi unde apoi a fost angajat şi ginerele său Ovidiu Roşiu, soţul fiicei Lucia, care, de altfel, a lucrat o perioadă de timp asistentă medicală în secţia de radiologie a spitalului central din capitala Braziliei, având studii speciale, obţinute încă în România, renunţând apoi la serviciu şi înscriindu-se la Facultatea de Biologie, după care a absolvit şi Facultatea de Medicină, activând ca medic.
Şi mezina Doina şi-a continuat studiile universitare, studiind filologia, limbile franceză şi portugheză, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice. Portugheza au învăţat-o la perfecţie graţie tatălui lor Dumitru Paulescu.
„Dincolo de amarul străinătăţii, de nostalgia după locurile sfinte şi dragi, după părinţi şi fraţi, se pare că, în sfârşit, regăsindu-se, după ani de amar şi înstrăinare, soţilor le-a zâmbit fericirea să-şi creeze un rai pământesc în oaza tristă a străinătăţii – şi-au construit o frumoasă şi confortabilă casă la periferia Brasiliei, au plantat pomi, flori, dar dorul de baştină aşa şi nu l-a părăsit pe bădiţa Dumitru nici până la ultima suflare, vărsându-şi amarul şi durerea înstrăinării în rimele propriilor versuri”:

Sub brazda tăcută din glia străbună,
În freamăt de codru sub falnici goruni,
Sub cetinii verzi, în răsărit de lună,
Ne-am îngropat dorul bătut de furtuni.
Dorul nostru-i cântec, jertfă şi credinţă,
Dor ce stă de veghe acolo, la hotar,
Fluierul de veacuri, fluierul din şerpar.

Dorul nostru sfânt pentru părinţi şi fraţi,
Dor ce ne arde-n inimi din zorii tinereţii,
L-am culcat sub stânci pe culmi de Carpaţi,
Să rodească-n legea noastră de milenii,
Departe în Ţara de Sarmisegetuze şi denii.

Dor şoptit în leagăn de scumpa noastră mamă,
Să nu-l priceapă zbirii, să nu-l ştie duşmanii,
Nici viperele roşii, tovarăşii, tiranii.

Ştie-l doar ogorul, lanul şi Dumbrava,
Cât sânge şi lacrimi duc Nistrul şi Suceava.
Cum plânge Dobrogea lui Mircea Bătrânul,
Rupt în jumătate de mujic, păgânul.

Dorul nostru poarte-l sub aripi cocoare,
Legene-l pădurea, murmure-l izvoare.

Cu cât va trece timpul şi vor apune anii,
El va tot creşte munte, dreptate pentru gloată,
Sfărmând jugul robiei ce-apasă ţara toată.

Va străluci în stele, în ochi de surioare,
Şi-l vor doini ciobanii în asfinţit de soare.
Îl vor suna din bucium prelung şi-ndurerat,
Sub streaşina pădurii cu turma pe-nserat.

Îl vor sorbi mioare din albii ghiocei
Şi-l vor visa brânduşe pe deal, lângă bordei.
Îl vor cânta din frunză, când ies la câmp ţăranii
Şi-l va tot scrie plugul, cum scriu popii cazanii.

Să ştie tot pământul şi-n Ceruri să se ştie,
Că rătăcim prin lume, de când nu avem Ţară,
Că prin străini ne stingem şi ne pierdem urma
Flămânzi după Dreptate, bătuţi de soartă-amară.
(Ne-am îngropat dorul sub cetini…”, Dumitru Paulescu)

Cât amar, câtă tristeţe, câte sacrificii au fost făcute întru iubirea de Neam, de Patrie. Or, Dumitru Paulescu s-a aflat printre vitejii legionari români, a adunat cărţi, documente de o incontestabilă importanţă istorică privind lupta românilor din diferite ţări în timpul exilului românesc, creând impunătoarea bibliotecă „Satul”, pe care a lăsat-o moştenire celor două fiice. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, dusă zeci de ani, de adevăraţii patrioţi, în exilul românesc.

Ultimul meu cânt,
Crengi rupte de vânt.
Plai de pe Cosmin,
Neam ce moare-n chin.

Ultimul meu cânt,
Cânte-l câmpul verde,
Când s-aşterne seara,
Ca-n vis primăvara.

Să-l cânte în zori
Cârduri de cocori,
Măgurele albe,
Adune-l cu drag,
Să-l cânte ciobanii
Din frunza de fag.

Ultimul meu cânt,
Să tune-n duşmani,
Să-nflorească ţara
Mii şi mii de ani.

Ultimul meu cânt
Cânte-mi-l ţăranii,
Când se-ntorc din lan
Târziu cu plăvanii.

Să-l cânte pădurea,
Buciumul la stâni,
Când frânge toporul
Stegarii bătrâni.

Cânte-mi-l şi Nistru,
În unda-i domoală,
Să se strângă ţara
Iarăşi la răscoală.

Ultimul meu cânt,
Răsună-n pământ,
Fără cer şi lună,
Ucis de furtună.

Ultimul meu cânt,
Trăsnească-n Kremlin,
Să ne salvăm neamul
De jug şi de chin.
(„Ultimul meu cânt”, Dumitru Paulescu)

Dacă îţi lipseşte o persoană dragă, nu plânge, ridică ochii şi aminteşte-ţi că e sub acelaşi cer cu tine. Fericit e cel care învaţă să trăiască cu ceea ce nu poate schimba, puternici sunt cei ce cad şi se ridică, strâng din dinţi şi merg mai departe. Furtuna destinului l-a „suflat” pe Dumitru Paulescu din comuna Voloca, raionul Hliboca (Adâncata), ca pe o frunză ruptă din ramul meleagurilor sfinte ale copilăriei, tinereţii, semănându-i „şi dorul, şi durerea” pe drumul înstrăinării şi  pribegiei, departe de frumoasa şi pitoreasca sa baştină, de părinţi, fraţi, de soţie şi fiice, mângâindu-i durerea cu visul de a reveni la baştină, pe care a purtat-o  întreaga-i viaţă în suflet ca pe o sacră icoană.  A prins rădăcini nu în pământul Ţării Sfinte, ci pe un alt tărâm, unde s-a simţit întotdeauna străin, ajungând în iarna suferinţelor cu speranţele zdrobite, precum în urma furtunii talazurile de mal. Nu i-a fost dat să i se împlinească nici măcar ultima dorinţă – să-şi găsească veşnicul repaus în pământ natal, alături de scumpii şi iubiţii părinţi, care i-au dat viaţă şi de care l-au despărţit vitregiile sorţii.

——————

Numărându-se printre membrii Mişcării Legionare, pentru care iubirea de Neam şi Ţară, Dreptate şi  Libertate era sfântă,  de păcatul trădării căreia nu ne-am spălat nici până azi, prigonit şi încarcerat în lagăre şi închisori, Dumitru Paulescu devine o personalitate notorie a exilului românesc din Brazilia, unde-şi află refugiul, desfăşoară o fructuoasă activitate ştiinţifică şi literară – activează ca profesor la Universitatea din Brazilia, fondează şi editează revista „Cetatea Luminii”, Biblioteca „Satul”, scrie versuri, adevărate imnuri Neamului şi Gliei, pătrunse de dor şi durere. Acelaşi dor sfâşietor vibrează şi în puţinele scrisori, adresate rudelor, în deosebi fratelui Gheorghe. Ce-i drept, graţie nepoatei după frate, învăţătoarei  Felicia Melniciuc din comuna Voloca,  s-au păstrat doar două şi ele fiind roase de scurgerea nemiloasă a vremurilor. Or, prin disponibilitatea dnei învăţătoare le publicăm, însă, din păcate, unde textul e măcinat de viermele timpului, sunt nevoită să pun puncte de suspensii.

Brasilia, 5 iunie 1983

Scumpii mei fraţi şi rude,

Vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris de aproape jumătate de veac. Nu v-am scris cu plumbul, nici cu cerneală, dar v-am scris cu inima şi cu gândul pe înaltul Cerului, ca să nu se şteargă vorbele şi să ştiţi că nu v-am uitat şi nu vă uit.

Eu n-am prins rădăcini în pământul ţării noastre şi când a venit furtuna, m-a suflat ca pe-o pană, ca pe-o frunză, peste mări şi ţări îndepărtate. Voi, însă, aţi avut un mare noroc, că aţi rămas în casa părintească şi în satul nostru drag, înfipţi în adâncul veacurilor pe care le-a răscolit plugul de-a lungul mileniilor şi străjuiţi meleagurile sfinte ale copilăriei noastre ca nişte stejari vânjoşi, pe care nu-i poate doborî nici o viforniţă.

Dacă printr-o minune, aş apărea într-o bună zi până la poartă, fraţii nu l-ar cunoaşte pe Bădiţa Dumitru, căci anii cei frumoşi şi tineri i-au semănat pe drumuri străine şi dorul, şi durerea, i-au brăzdat faţa în lung şi-n lat şi i-au aşternut zăpada suferinţelor peste fruntea visătoare de altădată, când eram toţi laolaltă.

Îţi mulţumesc, dragă Ghiţă, că mi-ai trimis prin uncheşul Teodor, care e la noi, fotografia de la mormântul sfânt al scumpilor noştri părinţi, unde te văd pe tine, pe soţia ta şi pe nepoţelul scump.

Tu, dragul Bădiţei, ai rămas ca un stâlp de lumină şi credinţă, acolo, pe culmea dealului din satul Voloca, pe care-l port ca pe o icoană în sufletul meu şi pentru că ai fost cel mai bun la inimă dintre noi toţi vei rămâne mai departe acasă, aşa cum te-am ştiut de copil, senin, harnic, cinstit, bun la suflet şi cu dragoste pentru familia noastră… şi mă mângâi şi eu printre străini…durerea din inima mea, nu se va putea… în clipa când mă va ajuta dumnezeu…strămoşesc în care am văzut cu toţii… să-i spui nepoatei Aniţuca, că n-am uitat… ridica la mormântul surorii noastre…de piatră, dar mă tot rog la ceruri…să le punem la toţi aceste semne la căpătâi… rugându-ne pentru odihna sufletelor lor…mormintele, nu le daţi uitării că o… şi speranţe vă îmbrăţişăm cu drag… pe Felicia şi pe toate rudele, dorindu-vă …împreună cât mai curând.

…prin fratele nostru Mihăiţă…

Brasilia, 13 februarie 1984

Scumpul meu Frate Gheorghe,

Îţi scriu din nou. Nu las să treacă prea mult timp. Lăsând să treacă zilele, vrând-nevrând se aşterne tăcerea peste noi şi se întrerupe legătura scumpă ce ne ţine uniţi. Scrisorile sunt ca nişte antene ale sufletului nostru, care zboară peste ţări şi mări şi duc cuvântul şi dorul nostru de la unii la alţii. În ele ne mărturisim anii negri, durerile şi singurătatea, despărţirea de satul şi casa părintească, de săteni, rude, prieteni cu care am copilărit, am umblat la şcoală, am lucrat cu drag ogorul şi grădinile noastre roditoare şi frumoase ca nişte colţuri de rai. Mi-au rămas întipărite în suflet zilele de vară, de pe când eram copii, când sătenii noştri harnici ieşeau în câmp la lucru, la prăşit, la cosit sau la făcut fânul, îmbrăcaţi în straiele noastre strămoşeşti, albe de sclipeau la  soare, muncind cu drag, făcând glume şi cântând de răsunau văile.

Când veneau sărbătorile, de Paşti sau de Crăciun, horele din duminică şi sărbători, hramurile şi nunţile, clăcile şi şezătorile, voia bună şi mulţumirea se putea citi pe faţa fiecărui volocean, de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă.

Eu n-am avut norocul să trăiesc în satul nostru bătrân şi iubit, ci nenorocul m-a prigonit de mic copil şi numai de dor am dat pe-acasă. Şi-atunci veneam într-un suflet să vă văd pe fiecare, pe mama, pe tata, pe fraţi şi pe surori, şi mă întorceam în grabă la Cernăuţi, la Internat şi la liceu. Liţa Paulina şi Saveta când mă prindeau la ele, îmbrăcat în hainele noastre naţionale, nu ştiau ce să facă de bucurie şi într-o clipă aşterneau masa şi apăreau ca prin farmec bucatele gustoase – scrobul, sarmalele şi colțunașii. Cine poate să uite dragostea cu care ne primea mama şi tata pe fiecare când veneam acasă?

Dar iată că acele clipe au apus şi nu se mai întorc, iar în inimă le simţim lipsa şi în locul lor s-au aşternut anii semănaţi printre străini, acoperiţi de restrişti, de aleanuri, doar speranţa care se mai ţine în noi şi credinţa în Cel de Sus.

Măi Ghiţă drag al lui Bădiţa şi toţi cei scumpi din jurul tău, citind rândurile ce mi-ai trimis, mi-am dat seama că n-o duci prea bine cu sănătatea şi nici cumnata. Bine, sănătoşi tun,  nu suntem nici noi, pribegii, că ne-o ros sănătatea străinătăţile amare, dar când ne doare ceva, nu ne lăsăm şi nu amânăm îngrijirea, ci ne căutăm şi ne lecuim. Nu trebuie să uităm că singurul bun ce ne-a mai rămas este sănătatea. Fără ea, tot ce se află în jurul nostru, toate bunurile, n-au nici o valoare. Deci, te rog, îngrijeşte-ţi neîntrerupt sănătatea ta şi a celor din jurul tău. Te-am rugat în scrisoare, să-mi trimiţi o reţetă de la medic, să ştiu de ce boală suferi, ca să-ţi pot trimite, cum voi putea, medicamentele necesare, ca să te faci bine.

Scumpii mei şi scumpii noştri, acum vă anunţ cu drag că astăzi, data de mai sus, când m-am născut – 13 februarie 1907, am împlinit 77 de ani, deci şaptezeci şi şapte de primăveri, care aproape toate au fost nu înflorite şi cu soare cald, ci reci şi pustii ca nişte toamne.

Tot astăzi, am sărbătorit 50 de ani de când ne-am căsătorit în munţii Dornei, la 1 ianuarie 1934. Ne-am rugat lui Dumnezeu să se îndure de noi toţi şi să ne ajute să ne mai vedem în această viaţă şi să ne întoarcem în satul nostru drag. Îmi spunea cumnatul, că şi corul de la noi împlineşte 50 de ani şi te rog pe tine, care cânţi frumos, să le spui că nu i-am uitat şi le trimit cu drag sincere felicitări şi la mulţi ani. Cu aceste gânduri frăţeşti îl salut pe Mihăiţă şi vă îmbrăţişăm pe toţi cu drag şi dor.

Bădiţa Mitruţă

Astfel, prin aceste mărturisiri şi tristeţi îşi mângâia durerea şi dorul din suflet patriotul român Dumitru Paulescu., dor ce l-a ars până a închis ochii pe veci în străinătate. Adevărul e că nu-i poţi citi fără să nu lăcrimezi  răvaşele scrise cu suflet de poet, cu dor şi durere sfâşietoare în inimă, adresate celor scumpi şi dragi, care au rămas strajă la hotar, ca „un stâlp de lumină şi credinţă” în Bucovina „răstignită” să salveze Neamul de „jug şi de chin”, să  înfrunte nedreptăţile unui regim asupritor totalitar, dar cărora le-a dat puteri  glia strămoşească, speranţa că va triumfa, în sfârşit, dreptatea, iar farul va lumina din nou din Ţara de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare, găsindu-i pe toţi românii uniţi într-un singur ideal – cel al iubirii de Neam, cel al păstrării identităţii.

Felicia NICHITA-TOMA
“Zorile Bucovinei”