Garda de Fier

“Jertfa a premers patimilor lui Iisus şi se va sfârşi la sfârşitul veacurilor…”

Este puțin îndoelnic faptul jertfei în sine.
Pentrucă după jertfă n’ar mai urma nimic. Ar fi momentul final, colectiv sau individual. Momentul de supremă abdicare dela existența ta. Abdicare pentru pregătirea împărtăşaniei.
Dealtminteri, imperativul nostru ar trebui să fie imperativul jertfei. Adică să ne supunem până la transcenderea timpului prezent nouă.
Deaceea nu poate fi vorba de o valoare principală şi teoretică a jertfei.

◊♦◊

După jertfă urmează o altă jertfă. O inepuizabilă putere inițiată de o realitate.
Jertfa nu o începem noi, nu o sfârşim noi. Jertfa a premers patimilor lui Iisus şi se va sfârşi la sfârşitul veacurilor. O vom sfârşi cu toții. Numai astfel ne vom putea mântui. Jertfindu-ne toți pentru unul. Atunci va începe o nouă viață. Şi vom trăi cu toții semnul crucii. Acela este semnul singur al jertfei. Nu întrucât crucea este jertfă. Crucea s’a jertfit prin Invierea Domnului. Prin deschiderea mormântului. Prin faptul dimineții.
Crucea, nu este, nu poate fi – simbol.
Simbol poate fi împreunarea zilei cu noaptea – şi a nopții cu dimineața. Dimineața se sfârşeşte totul. Nu începe totul. Dimineața este epuizarea forțelor unei zile.

◊♦◊

După sfârşitul fiecăruia urmează definirea celor ce trebue să fie. Atunci recunoaştem fața din lăuntru a cerului, şi tăgada bucuriilor.

◊♦◊

Jertfa este biruirea noastră pe moarte. Este adeverirea participării noastre prin ființă la ființa lui Hristos. Ne jertfim atunci când ne salvăm din Cosmos. Atunci când ne constrângem drumurile.
Ne jertfim primind plinătatea darurilor din care ne-am născut.
Gabriel BĂLĂNESCU
“Vestitorii”, Anul I, Nr. 3, 12 Aprilie 1936.