Garda de Fier

După aproape două decenii de la proclamarea independenţei R. Moldova, dosarele victimelor represiunilor politice din timpul regimului comunist totalitar continuă să fie secrete. Cei peste 100 de mii de  deportaţi care mai sunt în viaţă luptă pentru a-şi restabili averea confiscată ilegal. O bună parte dintre aceştia nici nu au fost reabilitaţi.

Persoanele deportate: Victime ale tuturor regimurilor

«În arhiva Ministerului Afacerilor Interne (MAI) am început să plâng, pentru că m-am văzut acolo pe mine, ştiind că nu sunt vinovată de nimic, dar eram pusă într-un rând cu cei mai straşnici criminali», îşi aminteşte cu lacrimi în ochi Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei deportaţilor din Moldova.

Singurele fotografii erau în dosarul de deportare

După multe insistenţe şi scrisori, abia acum trei ani, Valentina Sturza a reuşit să-şi vadă în arhiva MAI-ului dosarul ei şi al celorlalţi membri ai familiei. «Până atunci, nu am ştiut că tatăl meu a fost condamnat la moarte prin împuşcare, după care i-a fost schimbată sentinţa în 14 ani de închisoare în cel mai straşnic gulag sovietic şi de zece ani de exil», îşi aminteşte cea care în tinereţe era numită copil din familie de duşmani ai poporului, doar pentru faptul că tatăl ei a fost primar şi deputat în Parlamentul României.

Singurele fotografii ale bunicului şi fratelui ei Valentina le-a văzut în dosarele de deportare ale acestora. Erau cu o tăbliţă cu cifre pusă la piept. Ea este una dintre puţinele persoane care a izbutit să afle adevărul oficial pentru care au fost deportaţi părinţii şi bunicii ei, pentru care i-a fost răpită copilăria şi tinereţea.

După ce a parcurs lungul drum până a vedea acele dosare, Preşedinţa Asociaţiei susţine că deportaţii nici astăzi nu au acces la propriile dosare deţinute în arhivele de la MAI şi SIS. «Ni se invocă tot felul de motive, ba că nu au în arhive asemenea informaţii, ba că dosarele au fost duse la Tiraspol — numai să nu ni le dea», spune victima regimului comunist, care îi îndeamnă pe toţi cei care au avut de suferit în urma acelui regim criminal să-şi solicite dreptul de a vedea propriile dosare.

Nimeni nu ştie câte dosare sunt în depozite

Mihai Taşcă, dr. în drept, secretarul Comisiei pentru studierea regimului comunist totalitar din R. Moldova, susţine că nimeni nu ştie câte dosare ale victimelor represiunilor politice se află în depozitele speciale. «Este o încurcătură şi o intransparenţă totală. Nu este nici un document oficial care ar indica acest lucru. Foarte multe dosare se ascund», crede istoricul.

La momentul actual, se cunoaşte cifra de 250 de mii de dosare, dintre care circa 170 de mii se păstrează în depozitul special din cadrul MAI, iar aproximativ 80 de mii, în depozitul special din cadrul Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS).

«Când persoanele deportate se adresează acestor instituții, li se oferă informație selectivă, deseori cea mai importantă nu este furnizată», declară avocatul Alexandru Postică. El a explicat că Legea accesului la informație prevede expres că nu pot fi secretizate informații ce țin de violarea şi încălcarea drepturilor omului şi, prin urmare, aceste dosare pot fi publice şi la ele ar putea avea acces orice persoană.

Dosarele se subţiază sau sunt distruse

Acum, când acestea se află la MAI şi SIS, accesul la ele este limitat, susţin experţii. «Multe dosare sunt într-o stare deplorabilă şi e nevoie de un program de stat de restabilire a documentelor şi de digitalizarea lor. În plus, am observat că de-a lungul anilor unele dosare ale victimelor represiunilor politice se subţiază, iar unele au fost şi continuă să fie distruse de instituţia în custodia cărora se află», este convins Mihai Taşcă.

Pentru soluţionarea acestei probleme, avocatul Alexandru Postică crede că cea mai corectă decizie pe care ar putea s-o ia guvernanţii în următorii ani este transmiterea acestor dosare, în primă etapă, la Arhiva Naţională. Astfel, va fi facilitat accesul la ele. Ulterior, ar fi bine să fie creat şi un centru sau institut pentru studierea crimelor comunismului, care să preia dosarele, spune Mihai Taşcă, care va adresa aceste propuneri, precum şi cea de fondare a unui muzeu conducerii statului.

Nu există o cifră a victimelor reabilitate

În prezent, nu există o cifră exactă şi oficială a victimelor reabilitate, cert este că încă multe persoane urmează a fi repuse în drepturile de care au fost lipsite, susţine Taşcă. «Procesul de reabilitare continuă şi azi. La SIS, sunt reabilitate anual doar câte 50-60 de persoane. Anumite documente nu s-au păstrat, altele au fost distruse, iar victimele sunt nevoite să meargă în judecată ca să dovedească că au fost supuse represiunilor politice», declară secretarul Comisiei pentru studierea regimului comunist totalitar.

Liste obligatorii, dar inexistente

Legea din 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice spune că lista persoanelor reabilitate, cu indicarea principalelor date biografice, a acuzaţiilor pentru care au fost supuse represiunilor şi a temeiurilor reabilitării, se publică periodic în mijloacele de informare în masă de către organele de stat care au adoptat decizia privind reabilitarea. Instanţele abilitate sunt MAI-ul, SIS-ul sau Procuratura. Taşcă declară că până acum nici una dintre acestea nu a dat publicităţii vreo listă de acest gen. «Oricine poate da în judecată MAI-ul şi Procuratura pentru că nu respectă legislaţia. Prin nepublicarea informaţiilor respective, acestea două ascund numele criminalilor care făceau parte din Dvoici, Troici, mulţi dintre care continuă să lucreze în cadrul acestora sau să primească pensii de stat. Mă miră faptul că nici un Guvern nu a avut curajul să dea publicităţii listele acestor criminali», spune cercetătorul.

Posibil val de condamnări la CEDO

Restituirea bunurilor persoanelor deportate este un alt aspect de încălcare gravă a drepturilor omului. Peste câţiva ani, Moldova ar putea avea multe condamnări la CEDO, susţine avocatul Alexandru Postică. El este convins că anume aceste potenţiale sentinţe ar putea motiva modificarea legislaţiei în ceea ce priveşte restituirea averilor naţionalizate persoanelor supuse represiunilor politice.

«Toată sarcina restituirii valorii pierderilor este pusă pe seama autorităţilor publice locale. Tot ele sunt responsabile şi de evaluarea acestor despăgubiri. Evident că vor avea tendinţa micşorării cuantumurilor prejudiciilor. Prevederile actuale nu sunt funcţionale, pentru că autorităţile responsabile nu au mijloacele bugetare necesare pentru asta. În ultimii ani, doar în bugetele municipiilor Chişinău şi Bălţi sunt prevăzuţi bani în acest scop», mai spune avocatul.

Obligaţi să prezinte acte ce lipsesc

Petru a putea fi restituită averea, este obligatorie prezentarea unui şir de acte. În primul rând, trebuie dovedit că persoanele care au fost deportate au avut anumite proprietăţi, care au fost confiscate, naţionalizate. În iulie 1949, toate persoanele au fost ridicate noaptea, fără a li se întocmi acte de percheziţie şi de confiscare. Astfel, oamenii se află în imposibilitatea de a prezenta aceste acte, pentru că ele lipsesc, explică Postică.

Valentina Sturza, care de zece ani se judecă, a propus proba cu martorii. În instanţă, este foarte greu să convingi judecătorul să accepte mărturii, susţine avocatul acesteia, Postică, deoarece există o doză mare de subiectivism, martorii pot fi influenţaţi să declare mai multe bunuri.

«Denunţurile» sunt soluţia

Juristul spune că soluţii există şi că acestea se regăsesc în dosarele de deportare. «Înainte de deportare, fiecărei persoane i s-a făcut o cercetare a stării sale materiale, a relaţiilor cu puterea revoluţionară. În multe dosare există aşa-numitele denunţuri, în baza cărora au şi fost făcute deportările. Acestea sunt considerate secret al anchetei şi se restricţionează accesul la ele, ceea ce este o violare a drepturilor omului. Se argumentează că persoanele care au făcut denunţurile şi sunt în viaţă pot suferi», explică avocatul, fiind convins că, anume din cauza restricţiilor date, deportaţii nu-şi vor recăpăta averile nici în următorii zeci de ani.

Tatiana EŢCO, Ziarul de Gardă